Bank customer status under consumer protection law: active procedural standing after revocation of account power of attorney

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 8 februarie 2016, în dosarul nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea clauzelor abuzive - art. 6.10 şi/sau 8.6 - din Condiţiile Generale de Afaceri - "contract cadru", obligarea pârâtei la repararea integrală a prejudiciului patrimonial şi restituirea către reclamantă a sumei actualizate cu dobânda anuală la depozitele pe termen de 1 an, obligarea pârâtei la plata daunelor interese, precum şi obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată.

Reclamanta apreciază că cele două clauze sunt abuzive prin raportare la prevederile Legii nr. 193/2000, ale C. civ., ale Constituţiei României şi ale altor legi în vigoare şi, prin urmare, reclamanta solicită instanţei să facă aplicare art. 13 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 5198 din 12 septembrie 2016 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost completată la primul termen de judecată, pentru lipsa calităţii procesuale active. A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 6000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel, reclamanta A., apreciind soluţia instanţei de fond ca nelegală şi netemeinică.

Prin decizia civilă nr. 1836 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă au fost respinse ca nefondate excepţiile nulităţii şi tardivităţii depunerii întâmpinării în apel.

Au fost respinse ca nefondate excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului intimatei, respectiv, excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

A fost respinsă ca nefondată excepţia nulităţii absolute a dovezilor de comunicare, respectiv înmânare a motivelor de apel către intimata, înscrisuri aflate la dosar CAB.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 5198 din 12 septembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 3508,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, reclamanta A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că nu a fost respectată procedura de regularizare a cererii de apel, că judecata în apel a avut loc cu încălcarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, precum şi că instanţa de apel a refuzat public şi explicit pronunţarea în şedinţă publică asupra excepţiilor absolute şi relative invocate şi asupra cererilor ridicate atât în scris cât şi oral în şedinţele publice din 5 aprilie 2017 şi 1 noiembrie 2017 şi nu a fost respectată ordinea dreptului la cuvânt la judecata în fond.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat explicit pronunţarea în decizie prin raportare la prevederile legislaţiei protecţiei consumatorului, decizia conţine numai motive străine de natura cauzei referitoare la un contract civil (de mandat/procură notarială) între recurentă şi mama acesteia şi absolut nimic referitor la relaţia-consumator profesionist, instanţa de apel, prin decizie, a schimbat atât obiectul cauzei cât şi calitatea părţilor, niciuna din hotărâri nu cuprinde absolut niciun considerent din apărarea recurentei şi nu conţine niciun motiv, nici de fapt şi nici de drept, pentru care apărarea nu este legală sau temeinică, pronunţările din hotărâri nu sunt motivate nici în fapt şi nici în drept.

Cu referire la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta le apreciază incidente întrucât, instanţa a stabilit derogări de la întreaga legislaţie în domeniul protecţiei consumatorilor, astfel că a exonerat intimata de obligaţia respectării unui număr considerabil de legi: Directive Europene, O.G. nr. 39/1996, O.U.G. nr. 99/2006, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 şi Condiţiile Generale de Afaceri ale intimatei, instanţa a refuzat în mod clar, explicit pronunţarea cu privire la întreaga legislaţie din domeniul protecţiei consumatorilor, ambele instanţe au încălcat principiul interzicerii invocării în apărare a propriei culpe a intimate, instanţele nu s-au pronunţat cu privire la obiectul cauzei, nu s-au pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut; cauza nu a fost soluţionată, nici sentinţa şi nici decizia nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În preambulul cererii, recurenta reiterează situaţia de fapt, confirmată de înscrisuri care au generat problemele juridice fundamentale, reprezentate de dreptul de proprietate privată şi depozitele bancare garantate de stat.

În ceea ce priveşte dreptul de proprietate privată, recurenta face trimitere la Cauza Pădurarii împotriva României, din care rezultă că recurenta este "cea interesată" iar "bunul" este numerar în euro.

Privarea de proprietate/patrimoniu nu a avut loc în condiţiile prevăzute de lege, întrucât nu este vorba de o cauză de utilitate publică şi a fost încălcat principiul proporţionalităţii, în sensul că a fost deposedată de patrimoniu fără nicio compensaţie.

În ceea ce priveşte depozitele bancare garantate de stat, recurenta arată că în temeiul O.G. nr. 29/1996 este deponent garantat (art. 2 lit. e), depozitul fiind un depozit garantat (art. 2 lit. b), fiind îndreptăţită să fie despăgubită de stat în limita plafonului de 100.000 euro - în cazul reclamantei fiind vorba despre suma de 79.000 euro - în cazul în care banca - intimata se afla în unul din cazurile prevăzute de art. 2 lit. c) alin. (1) şi (ii) ceea ce nu este cazul.

Depozitul la bancă este de 79.000 euro la nivelul anului 2013 şi aceasta este suma la care este îndreptăţită, sumă ce se constituie în patrimoniu, proprietate privată, deoarece aceasta este cota sa parte la depozit = sold creditor ca persoana îndreptăţită la sume din respectivul depozit (art. 2 lit. e) aflat în contul comun.

Potrivit Directivei 2009/14/CE şi a Directivei 94/19/CE a Parlamentului European, Ordonanţa nr. 39/1996, după cum este menţionat expres în textul de lege "transpune dispoziţiile: Directivei 2009/14/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 martie 2009 privind modificarea Directivei 94/19/CE privind sistemele de garantare a depozitelor în ceea ce priveşte plafonul de garantare şi termenul de plată a compensaţiilor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x nr. x din 13 martie 2009".

Rezultă că este obligaţia băncii să ţină evidenţa pe fiecare depunător.

Nici Directivele Europene şi nici legislaţia naţională nu permit cumularea sumelor unui depunător cu sumele altui depunător şi nici amestecarea sumelor a doi depunători în aceeaşi evidenţă.

Sunt garantate sumele pe fiecare depunător în parte chiar dacă sunt în acelaşi cont comun, chiar dacă depunătorul nu este titular de cont.

Extrasele de cont şi alte înscrisuri ale intimatei sunt de natură să dovedească: faptul că depunătorul garantat numit A. a depus 79.000 euro - depozit garantat - şi nu a ridicat nimic, depunătorul numit C. a depus 9.800 euro şi a ridicat 79.918 euro.

De asemenea se face trimiterea la clauza 11.2 din Condiţiile Generale, potrivit cărora clientul nu poate transfera sau ridica sume din cont înainte de alimentarea efectivă a contului cu respectivele sume, cu excepţia cazului în care Banca acceptă expres acest lucru.

Se mai arată că prevederile europene amintite, sunt consfinţite de legislaţia naţională în două acte normative, respectiv O.U.G. nr. 99/2006 şi C. civ.

Potrivit art. 1, art. 7, art. 102, art. 111 şi art. 121 din O.U.G. nr. 99/2006, depunerile persoanelor fizice la bănci sunt, pentru bănci, fonduri rambursabile, iar banca are obligaţia să restituie fondurile celor care le-au depus, în condiţiile legii.

Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 a stabilit în sarcina intimatei obligaţia de a ţine evidenţa zilnică a înregistrărilor pentru fiecare client, o înregistrare zilnică a soldurilor pentru clientul numit A. şi una, separată, distinctă, pentru clientul numit C., chiar dacă banii sunt depuşi în acelaşi cont = cont comun.

Intimata a refuzat să ţină această evidenţă prevăzută de lege şi a refuzat să prezinte această situaţie.

In temeiul art. 2112 C. civ., Banca nu are şi nu a avut niciodată consimţământul reclamantei de a amesteca patrimoniul său cu cel al numitei C.; intimata nu are, pentru că nu există niciun contract de mandat şi nicio procură notarială prin care recurenta să fi împuternicit pe cineva - cu atât mai puţin pe C. - să-i administreze patrimoniul sau să dispună în totalitate sau în parte de acesta.

Cu toate că este interzis prin lege, ca o bancă să amestece bunurile a doi deponenţi, banca a procedat exact în modalitatea interzisă de lege, în temeiul art. 4 C. proc. civ., normele dreptului Uniunii Europene se aplică prioritar, indiferent de calitatea sau statusul părţilor.

Revenind la criticile aduse deciziei recurate prin intermediul prezentului recurs, recurenta invocă nulitatea absolută a clauzei contractuale abuzive în documentul x/21.12.2012, raportat la art. 178 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000, art. 2 şi art. 28 din Codul consumului, art. 22 din Condiţiile Generale.

Această clauză contractuală este lovită de nulitate absolută, fiind clauză abuzivă prin faptul că reprezintă în fapt şi în drept o modificare a contractului cu banca fără acordul de voinţă al părţilor contrar prevederilor art. 1270 C. civ., ceea ce reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzută în legea civilă română şi fără notificarea de stingere a dreptului conform art. 1326 C. civ.

Această clauză este în perfectă contradicţie cu clauza 6.8, potrivit căreia, "revocarea sau înlocuirea împuterniciţilor se poate face de către Client prin acelaşi tip de document prin care s-a efectuat împuternicirea, respectiv prin declaraţie scrisă dată în faţa funcţionarului bancar.

Prin urmare, există două clauze în perfectă contradicţie referitor la modificarea contractului, clauza din "declaraţie privind împuterniciţii pe cont" nr. 15.462/21.12.2012 se încadrează în categoria clauzelor abuzive prevăzute de anexa 1 la Legea nr. 193/2000 lit. a), e), g), r), t) pentru că:

1. Lit. a: dă dreptul profesionistului să modifice unilateral clauzele contractului cu clientul numit împuternicit pe cont, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract şi contrar clauzelor cap. 22 CGA;

2. Lit. e: dă dreptul profesionistului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului, clauzele contractului referitoare la prestarea serviciilor adică dă dreptul profesionistului să refuze prestarea serviciului către clientul numit îm pute micit pe cont şi fără notificarea acestuia - contrar art. 28 din Legea nr. 296/2004 - Codul Consumului;

3. Lit. g: dă dreptul exclusiv profesionistului să interpreteze clauzele contractuale; limitarea accesului la cont=revocarea contractului de mandat nu este una şi aceeaşi cu "încetarea raportului juridic" cu clientul numit împuternicit pe cont.

4. Lit. r: dă dreptul profesionistului la obţinerea unor sume de bani de la consumatorul = împuternicitul pe cont = cota-parte din depozitul aflat în contul comun, fără a prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă pentru consumator, în cazul neexecutării contractului de către profesionist.

5. Lit. t: dă dreptul profesionistului să înceteze contractul încheiat pentru o durată nedeterminată tară o notificare prealabilă rezonabilă, cu excepţia unor motive întemeiate.

Prin urmare solicită instanţei de recurs, declararea ca abuzivă a clauzei de mai sus cu textul: calitate de împuternicit înţeleg că banca va acţiona conform dispoziţiilor titularului de cont, având dreptul de a-i limita în orice moment accesul la conturi fără a fi notificată în acest sens.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată - contestate şi în judecata apel înţelege să conteste pe această cale şi sumele cerute de intimată cu titlu de cheltuieli de judecată în condiţiile în care acestea nu sunt justificate prin faptul că av. D. nu are dreptul să ceară cheltuieli de judecată pentru că acesta nu are calitatea de reprezentant al intimatei. Toate actele acestuia au fost efectuate în baza unei împuterniciri avocaţiale lovită de nulitate absolută.

Recurenta reiterează nulităţile absolute invocate cu prilejul judecării fondului cauzei:

Nulitatea absolută a împuternicirii avocaţiale seria x/2016, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra ei, prin încheiere motivată.

Instanţa de apel nu a precizat motivele pentru care a înlăturat apărarea recurentei şi nu a precizat motivul pentru care toate temeiurile de drept invocate în cererea de apel nu-şi fac aplicare.

Apreciază că pronunţarea instanţei, s-a făcut cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, invocând un temei de drept străin de situaţia invocată.

Astfel, a fost invocată nulitatea unui act juridic din dosarul de fond, iar instanţa s-a pronunţat prin raportare la actele efectuate de avocat "fără mandat" în dosarul apel.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la împuternicirea avocaţială dosar fond fila x.

Această împuternicire a fost emisă cu depăşirea competenţei şi cu încălcarea normelor prevăzute de lege, respectiv art. 271 C. proc. civ., fiind incident principiul resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis.

A doua nulitate este cea a întâmpinării şi a depunerii întâmpinării, care nu a fost motivată de către instanţa de apel.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la nulitatea actului, ci doar cu privire la nelegalitatea actului de procedură efectuat de un "delegat" care nu este avocat.

Prin aceasta instanţa de apel a stabilit derogări de la lege în sensul că orice "delegat", chiar şi al unui cabinet de avocatură care nu este avocat, poate îndeplini orice acte de procedură în condiţiile în care legea reglementează foarte strict condiţiile în care se pot efectua actele de procedură - numai de către parte sau reprezentantul legal acesteia.

Nedepunerea întâmpinării în condiţiile prevăzute de lege atrage decăderea intimatei din dreptul de a mai propune probe şi de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, fiind incidente dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 51/1995, art. 326 şi 3-48 C. pen.

In concluzie, întâmpinarea a fost redactat de un avocat care nu are calitatea de reprezentant al intimatei - nulitatea actului - iar actul de procedură numit depunere întâmpinare a fost efectuat de o persoană care nu este nici parte şi nici avocat, aceasta din urmă fiind o condiţie imperativă a legii a cărei încălcare se constituie în săvârşirea infracţiunii de exercitare tară drept a unei profesii.

A treia nulitate este cea a clauzei nr. 23.3 din Condiţiile generale, asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.

Se arată ca instanţa de fond şi-a însuşit nemotivat punctul de vedere al av. D. şi a declarat cererea ca fiind tardiv introdusă în temeiul art. 204 alin. (1) C. proc. civ., deşi recurenta a invocat faptul că nulităţile absolute/clauze abuzive pot fi invocate în orice stare a procesului litigiu cu profesioniştii.

Apreciază că încadrarea juridică a cererii de constatare a nulităţii absolute a clauzei 23.3 ca fiind cerere completatoare/modificatoare în temeiul art. 204 C. proc. civ. este vădit eronată.

Astfel, în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea prevederilor C. civ. şi nu a prevederilor legislaţiei protecţiei consumatorului, în fapt şi în drept instanţa de fond a schimbat obiectul cauzei din litigii cu profesioniştii în litigiu cu privire la un alt contract (de mandat) deşi a precizat în sentinţă - pag 1 - că "nulitatea invocată de reclamantă vizează condiţiile generale de afaceri (CGA) atacate prin cererea de chemare în judecată". Cu alte cuvinte, după ce instanţa de fond a precizat faptul că recurenta a atacat contractul-cadru încheiat de intimată cu consumatorii, instanţa în mod greşit nu se raportează la această legislaţie, ci la prevederile C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, solicită să se constatate că sunt incidente prevederile art. 204 alin. (3) C. proc. civ., iar excepţia nulităţii absolute a clauzei 23.3 CGA abuzivă, ca fiind cerere completatoare a cererii de chemare în judecată sau având existenţă de sine stătătoare subzistă - a fost legal ridicată instanţei de fond prin raportare la prevederile legislaţiei protecţiei consumatorilor.

A patra nulitate vizează nulitatea absolută a şedinţei de judecată din 9.05.2016 - lipsă pronunţare în fond.

Ori, instanţa are obligaţia să se pronunţe motivat asupra tuturor cererilor şi excepţiilor ridicate de părţi. Aceasta este o încălcare a prevederilor legale şi ale art. 6 CEDO.

A cincea nulitate se referă la nulitatea absolută a şedinţei de judecată din 12.09.2016, aspectul privind ordinea în care au fost susţinute concluziile nu a fost consemnat în încheierea de şedinţă şi asupra căreia nu s-a pronunţat.

A şasea nulitate se referă la nulitatea absolută a extrasului de cont, asupra căreia instanţa nu s-a pronunţat.

Sub o altă critică, recurenta susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, instanţa de apel s-a pronunţat asupra soluţiei în lipsa administrării probelor.

Prin raportare la motivarea din Cauza Miu contra României este clar că administrarea probelor este stabilită prin dreptul intern - art. 248 C. proc. civ., care a fost încălcat. Prin urmare, motivarea Curţii de Apel este contrară pronunţării şi este contrară jurisprudenţei CEDO.

Curtea a apreciat că principiul egalităţii armelor, impune ca fiecare parte să aibă posibilitatea rezonabilă de a îşi prezenta susţinerile în condiţii ce nu dezavantajează substanţial partea adversă (Cauza Korosec contra Sloveniei).

In cele ce urmează, recurenta probează modul în care au fost încălcate drepturile procesuale şi condiţiile în care s-a desfăşurat judecata în fond, judecată în care a fost dezavantajată faţă de partea adversă. Acest dezavantaj a fost puternic accentuat în judecata apelului în care au fost încălcate un număr considerabil de norme procedurale şi de drept material, respectiv:

Proba cu înscrisuri - extras de cont - obligaţie legală şi contractuală (art. 254, art. 293 C. proc. civ.), apreciind că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil prin faptul că au fost refuzate probele care, conform legii, trebuiau admise.

Excepţia lipsei calităţii de reprezentant av. E., obligaţia instanţei fiind de a preciza motivul pentru care susţinerile părţilor nu sunt legale prin raportare la lege şi să precizeze temeiul de drept în baza căruia a stabilit ceea ce a stabilit. Pronunţarea este contrară legii şi nemotivată nici în fapt nici în drept.

Lipsa imparţialităţii, cu trimitere la jurisprudenţa CEDO, cauza Kyprianou contra Cipru, solicitând instanţei de recurs să constate faptul că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil sub aspectul art. 6 CEDO prin prisma faptului că hotărârea în fond şi apel a fost pronunţată de o instanţă cu încălcarea principiului imparţialităţii.

Prin raportare la toate considerentele din acest document, în lumina jurisprudenţei CEDO este evident faptul că recurenta a fost pusă într-un dezavantaj net în comparaţie cu intimata sub aspectele: considerentelor proprii, fie ele orale sau scrise, care nu au fost "auzite" de instanţă: nu au fost menţionate în hotărâre şi/sau în încheierea de şedinţă, instanţa nu s-a pronunţat asupra lor sau s-a pronunţat fără a preciza temeiul de drept, probelor prevăzute de lege, probe care au fost respinse contrar prevederilor legale, susţinerilor din hotărâre, care sunt contrare înscrisurilor, susţinerilor subsemnatei şi sunt nemotivate, nerespectarea repetată a ordinii dreptului la cuvânt al subsemnatei, acordarea de drepturi intimatei, peste cele prevăzute de lege, exprimarea publică a refuzului instanţei de a intra pe fondul cauzei.

Apărarea intimatei în fond - lipseşte cu desăvârşire, nu a adus la îndeplinire obligaţia prevăzută de art. 14 alin. (3) C. proc. civ., dar ambele instanţe au contestat nemotivat şi contrar doar anumite susţineri ale intimatei: dreptul intimatei de a ridica cereri sau excepţii de fond, invocarea de către intimată a propriei culpe.

Nici unul din aceste aspecte legale şi contractuale nu au fost avut în vedere de instanţa de fond, la pronunţare, astfel că nu se regăsesc deloc în considerentele hotărârii, în schimb, se regăsesc alte considerente, care nu au legătură cu excepţia ridicată de intimată.

În continuare, recurenta prezintă criticile aduse hotărârii de fond, arătând că prin raportare la decizia nr. 1274 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se impunea casarea acestei sentinţe de către instanţa de apel, pentru că cele două instanţe nu au verificat nici în fapt şi nici în drept criteriile legale de analiză ale caracterului abuziv al clauzelor deduse judecăţii, contrar dispoziţiilor de ordine publică prevăzute în actul normativ pe care a fost întemeiată în drept acţiunea.

Tot sub aspectul nulităţii absolute recurenta a avut în vedere dispoziţiile art. 425, alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se subliniază în mod neechivoc, la nivel de principiu al legalităţii hotărârii judecătoreşti, necesitatea ca în cadrul considerentelor hotărârii să se regăsească în mod imperativ motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aceeaşi obligaţie se regăseşte în cadrul dispoziţiilor art. 22 alin. (2), (6) si 7 C. proc. civ., norme ce impun judecătorului o cenzură efectivă şi deplină asupra cauzei, după ce în prealabil "a stăruit" prin toate mijloacele legale în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Apreciază că îşi face aplicare cauza Albina contra României, precum şi cauza Vlasia Grigore, Vasilescu contra României, Dima contra României - paragraful 40. Gheorghe contra României - paragraful 43, 44.

Din examinarea motivării hotărârii, recurenta susţine că este evident faptul că instanţa nu a "auzit" nimic din susţinerile sale, astfel că nu există nicio examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi observaţiilor, iar instanţa nu s-a raportat la niciun temei de drept atunci când a stabilit ceea ce a stabilit, prin urmare hotărârea nu este motivată conform art. 6 CEDO şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi este nelegală.

In ceea ce priveşte calitatea procesuală activă, recurenta susţine că a probat faptul că a fost în posesia sumei anterior depunerii ei la bancă - extras de cont F. şi a probat faptul, cu înscrisurile intimatei, că a depus suma de 79.000 euro la bancă în contul comun = tranzacţie efectuată conform O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, O.U.G. nr. 99/2006, Legea nr. 193/2000 şi Directivele Europene şi menţionată chiar de intimată în înscrisurile administrate (O.G. nr. 39/1996), subsemnata având calitatea de depunător = deponent = client, şi, în aceasta calitate, a depus 79.000 euro la bancă.

Recurenta are calitatea de consumator, depunător şi beneficiar legal al sumei de 79.000 probată cu înscrisurile intimatei, certificate ca oficiale şi în concordanţă cu Directivele europene 93/13/CE cât şi 94/19/CE şi 2009/14/CE, cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 si pct. 13 din anexa nr. 1 la Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului şi pct. 14 din anexa 1 la Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, O.G. nr. 21/1992 şi Ordonanţa CJUE pronunţată în data de 19.11.2015 în C-74/15.

Excepţia lipsei calităţii procesuale active a fost pusă în discuţia părţilor din oficiu, de către instanţa de apel, cu încălcarea normelor procesuale şi a ordinii de soluţionare a excepţiilor, după ce instanţa de apel a refuzat pronunţarea asupra tuturor excepţiilor şi cererilor pe care le-a ridicat astfel cum este consemnat în încheierea de şedinţă din 1 noiembrie 2017.

Recurenta a contestat încheierea de şedinţă, întrucât în acest caz îşi face aplicarea atât legislaţia protecţiei consumatorului cât şi legislaţia referită respectiv: Directivele Europene, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, art. 2112, aii. 2186, art. 2188, art. 2189, art. 2190 C. civ., cap IX Contractul de mandat.

Considerentele cu privire la incidenţa legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor au fost complet ignorate de către instanţa de apel, atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie astfel că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv de apel.

Mai departe, recurenta susţine incidenţa Directivei Europene cu privire la obligaţia de informare referitoare la depozite garantate.

Directiva Europeană este foarte clară cu privire la obligaţia instituţiilor de credit de informare a deponenţilor existenţi şi potenţiali:

"(1) Statele membre se asigură că instituţiile de credit pun la dispoziţia deponenţilor existenţi şi potenţiali informaţiile necesare pentru identificarea sistemului de garantare a depozitelor la care participă instituţia şi sucursalele sale din interiorul Comunităţii, precum şi a oricărui alt mecanism alternativ prevăzut la articolul 3 alin. (1) al doilea paragraf sau la articolul 3 alin. (4). Deponenţii sunt informaţi în legătură cu dispoziţiile sistemului de garantare a depozitelor sau ale oricărui mecanism alternativ aplicabil, inclusiv în legătură cu suma şi aria de acoperire oferite de sistemul de garantare a depozitelor. în cazul în care un depozit nu este garantat printr-un sistem de garantare a depozitelor în conformitate cu articolul 7 alin. (2), instituţia de credit informează deponentul în acest sens. Toate informaţiile sunt puse la dispoziţie într-o formă uşor de înţeles".

Din acest articol se deduce cu foarte mare uşurinţă obligaţia instituţiilor de credit de a informa deponenţii existenţi si potenţiali cu privire la: suma şi aria de acoperire a depozitului deponentului, depozitele deponenţilor care nu sunt garantate.

Intimata nu şi-a dus la îndeplinire nici obligaţia de a informa în legătură cu suma şi aria de acoperire oferite de sistemul de garantare a depozitelor, nici înainte de a depune fondurile în euro la bancă şi nici după aceea (deponenţii existenţi şi potenţiali).

Prin urmare, recurenta fiind proprietarul şi, deci, beneficiarul legal al sumelor este acoperită de garanţia prevăzută de Directivă şi nu titularul de cont, astfel că intimata are obligaţia să restituie depozitul subsemnatei, de îndată.

Considerentele evocate cu privire la incidenţa legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor au fost complet ignorate de instanţa de apel, atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie, instanţa de apel prezintă o concluzie nefondată, netemeinică şi nemotivată:

"aşadar, susţinerile apelantei reclamante din perspectiva legislaţiei consumatorilor cu referire la clauzele abuzive nu se impun a fi analizate ".

În continuare, recurenta prezintă susţinerile contradictorii din întâmpinările fond şi apel intimatei, faţă de care susţine că în motivarea deciziei, instanţa de apel a ignorat cu desăvârşire temeiurile de drept invocate, ceea ce înseamnă că pronunţarea este nemotivată şi nelegală. Prin decizia pronunţată instanţa de apel a stabilit derogări de la lege, în exclusivitate, pentru intimată.

Prezintă înscrisurile administrate ca probă de către intimată, respectiv înscrisul intimatei numit "cerere de intrare în relaţia de afaceri cu banca", din care rezultă faptul că instituţiile de credit pot derula tranzacţii cu clienţii adică cu persoanele fizice, numai pe bază de contract.

Considerentele de mai sus cu privire la incidenţa principiului de mai sus şi a legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor au fost complet ignorate de către instanţă,atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie. Prin urmare, pronunţarea este nelegală.

Din punct de vedere legal, chiar şi o referire la condiţiile generale prestabilite sunt considerate contract încheiat cu consumatorii. Pe cale de consecinţă, Condiţiile Generale de Afaceri - document public al pârâtei, este un contract încheiat între pârâta şi subsemnata, contract pe care banca avea obligaţia sa-1 execute, nu să refuze nejustificat prestarea oricărui serviciu către subsemnata.

Considerentele de mai sus cu privire la incidenţa legislaţiei din domeniul protecţiei consumatorilor au fost complet ignorate de către instanţă, atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie.

Din documentele prezentate de intimată rezultă faptul că intimata a revocat dreptul recurentei de a administra patrimoniul în temeiul unei clauze care se referă la contractul de mandat, de împuternicit pe contul unui alt client. Intimata s-a raportat în exclusivitate la o prevedere contractuală, dar nu a invocat în apărare niciun temei de drept.

In concluzie, între subsemnata-consumator şi intimata-prestator de servicii bancare există un contract - CGA încheiat prin efectul legii, fiind obligaţia intimatei să probeze în instanţă încheierea contractului, faptul că a pus la dispoziţie un exemplar al contractului şi că a executat contractul conform condiţiilor generale de afaceri şi conform legii.

Neexecutarea oricărui aspect, atrage culpa intimatei şi, implicit, răspunderea ei legală, civilă, contractuală.

In acest caz, contrar probelor la dosar şi contrar legii, intimata susţine că nu există niciun contract încheiat între ea si recurentă. Prin aceasta, intimata recunoaşte, ca singură şi de bună voie, faptul că nu a respectat legea, cu încălcarea drepturilor subsemnatei.

In acest caz îşi face aplicare principiul "nemo auditur propriam turpitudinem allegans" nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze în faţa justiţiei de propria culpă pentru a-şi apăra un interes, invocând nerespectarea de către el însuşi a unor norme legale care de altfel au caracter imperativ, conducând la nulitatea absolută. Cum frauda la lege constă într-o manevră nelegitimă, făcută cu scopul de a eluda aplicarea unor norme care sunt în mod obligatoriu aplicabile şi imperative, pentru a promova ilegal, in instanţă unele interese şi pentru a ocoli consecinţele legale care nu îi convin intimatei, este evident că în cauză, intimata invocă propria culpă.

Intimata a susţinut că acest contract încheiat între recurentă şi bancă nu există.

Recurenta susţine că există un contract încheiat între intimată şi recurentă, contract identificat prin elementele menţionate: cerere de intrare în relaţia de afaceri cu banca înregistrat sub numărul x/21.12.2012 pentru clientul cu referinţa "cod client x, declaraţie titular privind împuternicita pe cont pentru clientul cu referinţa "cod client x" înregistrat sub nr x/21.12.2012, CGA (Condiţii Generale de Afaceri) - în cerere de intrare în relaţia de afaceri cu banca înregistrat sub numărul x/21.12.2012 este expres precizat faptul că CGA îşi fac aplicare şi sunt obligatorii pentru toate părţile.

Prin urmare, excepţia este nefondată şi abuzivă, contrară clauzelor contractuale pe care banca şi-a asumat obligaţia să le execute mod necondiţionat, integral şi la timp.

în ceea ce priveşte aplicarea practică a legii, înscrisurile menţionate mai sus dovedesc faptul ca există un contract între recurentă şi bancă, prin urmare, este parte a unui contract/raport juridic, în acest context, recurenta având calitate procesuală activă.

In temeiul art. 1270, art. 1280 şi mai ales art. 1272 C. civ. şi art. 28 din Legea nr. 296/2004, intimata este în culpă, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţiile nu numai cu privire la ceea ce este expres stipulat în contract, dar nu a respectat nici legea.

Depozitele în numerar ale populaţiei la bănci sunt garantate de Directivele Europene, pentru fiecare deponent în parte, de legislaţia naţională (O.U.G. nr. 99/2006 si O.G. nr. 39/1996, C. civ.), pentru fiecare client în parte, iar banca, fiind depozitar (conform C. civ. Capitolul XII - Contractul de depozit) are obligaţia să restituie deponentului numerarul depus la bancă atunci când acesta îl solicită restituit.

Depunerile populaţiei la bănci sunt, pentru bănci, fonduri rambursabile.

Prin urmare, prin efectul legii, subzistă obligaţia băncii de restituire a fondurilor către clienţi/deponenţi.

Calitatea de client al băncii a recurentei decurge în temeiul raporturilor juridice/contractuale, precum şi în temeiul legii, precum şi din înscrisurile intimatei.

În continuare, se prezintă raporturile juridice ale băncii cu fiecare dintre cei doi clienţi ai săi, din care rezultă faptul că banca a încetat raporturile contractuale cu titularul de cont, ceea ce nu înseamnă că a încetat raporturile contractuale cu recurenta, pentru simplul fapt că nici ea şi nici banca nu au invocat niciuna din clauzele de terminare a contractului. Banca are obligaţia sa execute contractul cu clienţii în temeiul şi conform cu CGA.

Începând cu data de 22 mai 2013 şi potrivit înscrisurilor menţionate, banca a refuzat orice solicitare a recurentei în relaţia bancă-client, în fapt şi în drept, banca a refuzat nemotivat şi nejustificat executarea contractului fără să fi invocat şi probat invocarea vreunuia din motivele de încetare a raporturilor contractuale prevăzute de CGA sau de lege.

După cum reiese din întâmpinare, intimata nu a susţinut, nu a invocat si, mai ales, nu a probat încetarea contractului cu recurenta. Intimata a susţinut terminarea contractului cu titularul de cont, or conform contractului titularul pe cont şi împuternicitul sunt doi clienţi diferiţi, fiecare cu anumite drepturi şi obligaţii în relaţia cu banca.

Banca şi-a sumat aceleaşi obligaţii faţă de ambii clienţi. Sub niciun motiv - nici contractual şi nici legal - nu poate invoca un tratament discriminatoriu/diferit faţă de un (anumit) client - reclamanta.

În fapt, banca a susţinut în întâmpinare că nu există o relaţie juridică/contractuală între împuternicitul pe cont/recurentă şi banca, dar nu a motivat susţinerea si nu a prezentat niciun temei de drept.

Pe cale de consecinţă, susţinerea intimatei este nemotivată si nefondată.

Mai mult, susţinerea (falsă) a intimatei este infirmată, contrazisă de înscrisurile administrate de intimata însăşi (cele trei documente referite mai sus) şi chiar de lege (O.U.G. nr. 99/2006 art. 111 alin. (2).

Cu privire la împuternicirea pe cont/mandat, dreptul de a restricţiona mandatul nu există.

Faţă de modalitatea de revocare a mandatului, titularul de cont şi-a exercitat dreptul de a revoca mandatul împuternicitului, dar nu în modalitatea prevăzută în contract CGA. Astfel, în CGA, clauza 6.8 "Revocarea sau înlocuirea împuternicirilor se poate face de către Client prin acelaşi tip de document prin care s-a efectuat împuternicirea.

Condiţiile în care s-a realizat acordarea mandatului trebuie îndeplinite şi Ia revocarea mandatului - în drept - modificarea contractului - respectiv prezenţa fizică în sediul băncii şi semnarea documentului "declaraţie titular privind împuternicirii pe cont" în prezenţa funcţionarului bancar, a celor trei părţi din "declaraţie titular privind împuterniciţii pe cont": titularul pe cont, banca, împuternicitul pe cont.

Data la care devine efectivă revocarea mandatului este data de drept şi anume - 24 mai 2013, iar nu 22 sau 23 mai 2013.

Astfel, solicitarea de revocare "această solicitare" a mandatului intră în vigoare în ziua lucrătoare următoare datei înregistrării. Cererea de revocare a mandatului a fost cerută în 22.05.2013, ceea ce înseamnă faptul că cererea intră în vigoare numai in 23.05.2013 pentru că aceasta este obligaţia pe care şi-au asumat-o părţile în contract "va intra în vigoare în ziua lucrătoare următoare datei înregistrării

Numai după ce a intrat în vigoare cererea de revocare, banca poate să o aprobe. Această aprobare ar fi putut avea loc, cel mai devreme, în 23.05.2013, dar îşi face aplicare clauza 6.10: Revocarea ... împuterniciţilor intră în vigoare în ziua următoare datei aprobării ei de către Bancă". Asta înseamnă, nici mai mult, nici mai puţin că banca nu are dreptul să pună în aplicare revocarea mandatului nici în 23.05.2013, ci numai în 24.05.2013 - intră în vigoare în ziua următoare datei aprobării ei.

In acest fel, banca, prin faptul că a revocat mandatul în 22.05.2013, a săvârşii o faptă ilicită şi este în culpă gravă pentru că şi-a încălcat propriile obligaţii contractuale, în felul acesta, recurentei, mi-a fost interzis în mod abuziv accesul la banii depuşi de subsemnata în cont.

Este evident faptul că banca nu şi-a pus în aplicare propriile obligaţii. Revocarea mandatului, sub niciun motiv nu putea să devină efectivă Ia data de 22.05.2013, ci numai la 24.05.2013.

în CGA, există art. 8.6 "Notificarea făcută de Client şi adresată Băncii va fi considerată ca aplicabilă începând cu ziua lucrătoare bancară următoare celei în care a fost primită de către bancă, cu excepţia situaţiilor care implică si schimbarea specimenelor de semnătura, caz în care notificarea va fi considerată ca aplicabilă începând cu a doua zi de la data aprobării ei de către Bancă".

Revocarea/anularea-mandatului de împuternicit este o modificare a specimenelor de semnături pe cont, a datelor personale, prin urmare este aplicabil aii. 8.1 CGA. "clientul trebuie să notifice fără întârziere Banca în scris şi să prezinte documentele care stau la baza oricărei modificări cu privire la datele sale de identificare sau ale împuterniciţilor care poate fi relevantă în relaţiile sale cu Banca (schimbarea numelui, a adresei sau capacităţii legale, modificarea sau anularea mandatului acordat persoanelor împuternicite pe cont etc.)".

In fapt şi în drept aceste articole spun că cererea de revocare/anulare a împuternicirii pe cont, înregistrată în 22.05.2013 - va fi considerată ca aplicabilă/intră în vigoare începând cu ziua lucrătoare bancară următoare celei în care a fost primită - adică în 23.05.2013 şi va fi aplicabilă (va produce efecte) începând cu a doua zi de la data aprobării ei - adică dacă a fost aprobată în 23.05.2013, prima zi de la aprobarea ei este 24.05.2013, iar a doua zi de la aprobarea ei este 25.05.2013. Pe cale de consecinţă, revocarea mandatului produce efecte de drept numai în 25.05.2013.

Intimata nu a prezentat niciun înscris din care să rezulte data la care a aprobat cererea de revocare. Indiferent de data aprobării, banca, în niciun caz şi sub niciun motiv nu avea dreptul să revoce mandatul de împuternicit în 22 mai 2013.

In ceea ce priveşte interesul recurentei în promovarea litigiului, recurenta apreciază că are dreptul de a apăra proprietatea privată - patrimoniu în sumă de 79.000 Euro la data de 22 mai 2013, de a cere restituirea proprietăţii care se află, din 22 mai 2013 ilegal în posesia intimatei şi să se adreseze instanţei în cazul în care posesorul/intimata refuză să-i restituie patrimoniul.

In ceea ce priveşte judecata în apel, se arată că întrucât intimata nu a contestat nimic, şi-a însuşit în totalitate toate susţinerile recurentei, prin urmare solicită să se consemneze această situaţie de fapt şi de drept.

De asemenea, se mai invocă faptul că procedura regularizării cererii de apel a fost încălcată, în mod cu totul şi cu totul nejustificat şi nelegal, după cum reiese din dosar apel, instanţa nu a dispus comunicarea întâmpinării către apelantă conform legii. Nu există absolut niciun motiv de drept sau de fapt pentru care instanţa de apel să nu dispună comunicarea întâmpinării către apelantă.

Se mai invocă săvârşirea unor infracţiuni în judecata în fond şi apel de către intimată, apărătorul intimatei, terţă parte G. şi grefa Curţii de apel, iar instanţa nu a făcut nicio referire la aceste aspecte.

Faţă de depunerea întâmpinării în apel arată că acest act procedural este fundamentat pe săvârşirea de infracţiuni de către av. D. şi de către o terţă parte = G. împreună, în două ocazii, prima dată în dosarul fond, a doua oară în dosarul apel, în exact acelaşi mod.

Poziţia instanţei de apel din hotărâre nu din încheierea de şedinţă aşa cum prevede legea, nu poate fi considerată pronunţare:

"împrejurarea că întâmpinarea a fost depusă de un delegat nu este aspect de natură să atragă nelegalitatea depunerii actului de procedură" atâta vreme cât instanţa însăşi a consemnat în încheierea de şedinţă din 1 noiembrie 2017 susţinerea publică a av. D. - apărător al intimatei:

"cu privire la persoana care a depus întâmpinarea la dosar arată că a delegat un student la facultatea de drept care a făcut un act de curierat şi a depus întâmpinarea la registratura instanţei".

Se mai invocă lipsa unor înscrisuri prevăzute de art. 471 alin. (7) C. proc. civ. de la dosarul cauzei, respectiv adresa de comunicare a motivelor de apel către intimată din data de 17.01.2017 şi dovada de comunicare a motivelor de apel către intimată prin adresa de comunicare din 17.01.2017, aceste considerente de mai sus fiind complet ignorate de către instanţă atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie.

De asemenea, există înscrisuri emise în fals de grefa Curţii de Apel, respectiv adresa de comunicare din 26 ianuarie 2017 şi dovada de comunicare din 17 ianuarie 2017.

Considerentele evocate cu privire la încălcarea prevederilor legale de către instanţă şi grefiera de şedinţă au fost aduse la cunoştinţa CSM care şi-a formulat punctul de vedere scris prin adresa x/2017 (dosar apel) şi anume:

"vă facem cunoscut că sesizarea dvs. înregistrată la CSM... a fost trimisă, în temeiul art. 61 din Ordonanţa Guvernului nr. 27/2002 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Curţii de Apel Bucureşti, instituţie de la care urmează să primiţi răspuns".

Poziţia CSM este foarte clară: faptele prezentate şi probate cu înscrisuri atrag competenţa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.

Considerentele de mai sus au fost complet ignorate de către instanţă atât în încheierea de şedinţă cât şi în decizie.

Aceeaşi lipsă de pronunţare se invocă şi cu privire la înscrisul falsificat de intimată - folosit de av D. în instanţă.

Recurenta prezintă considerentele susţinute de intimată în întâmpinarea în apel, în raport de care apreciază că sunt incidente următoarele excepţii: excepţia tardivităţii prin raportare la rezoluţiile instanţei, excepţia tardivităţii prin raportare la înscrisurile prevăzute de lege, excepţia nulităţii absolute a depunerii întâmpinării - fond şi apel, împuternicirea avocaţială fond - depunere întâmpinare, împuternicirea avocaţială apel - intimata decăzută din drepturi.

Faţă de considerentele de mai sus, pe cale de consecinţă, intimata nu are dreptul să ridice excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei în judecata apel şi nu a avut dreptul să ridice această excepţie nici în judecata în fond.

Şedinţa de judecată din 1 noiembrie 2017 a avut loc cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi oralităţii astfel că a fost obligată de insistenţele instanţei de a ridica toate excepţiile şi cererile fără ca instanţa să le pună în discuţia părţilor. Nu numai că nu a pus nimic în discuţia părţilor, dar instanţa a precizat foarte clar, în repetate rânduri faptul că nu pune nimic în discuţia părţilor şi nu se pronunţă asupra excepţiilor şi cererilor ridicate.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat prin încheiere motivată asupra cererilor şi excepţiilor pe care le-a ridicat în şedinţa publică din 1 noiembrie 2017. Apreciază că a avut loc o încălcare a normelor procesual civile, o încălcare a dreptului Ia apărare al recurentei şi o încălcare a principiilor fundamentale ale dreptului civil.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei în apel, recurenta arată că ambele instanţe, în mod greşit au ignorat legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului, legislaţie care îşi face aplicare alături de legislaţia menţionată, respectiv: Directivele Europene, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, art. 2112, art. 2186, art. 2188, art. 2189, art. 2190 C. civ., cap IX Contractul de mandat, etc.

Prin urmare, decizia conţine numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la această relaţie profesionist-consumator instanţa de apel prezintă o concluzie nefondată, netemeinică şi nemotivată:

"aşadar, susţinerile apelantei reclamante din perspectiva legislaţiei consumatorilor cu referire la clauzele abuzive nu se impun a fi analizate.

În ce priveşte nelegalitatea deciziei, faţă de cererile recurentei, decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa s-a rezumat să respingă cererea introductivă pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea şi analiza fondului exclusiv din perspectiva dispoziţiilor contractului de mandat şi această perspectivă aplicată complet greşit, având în vedere: nemotivarea pronunţării asupra excepţiilor de nulitate absolute invocate, refuzul de pronunţare asupra cererilor (de înscriere în fals) ridicate în şedinţa publică din 1 noiembrie 2017, refuzul clar şi explicit al instanţei de apel de soluţionare a excepţiilor (absolute, de procedură etc.) în şedinţă publică.

Sub aspectul anularii deciziei s-a apreciat doctrinar ca recurenta se află în situaţia nesoluţionării fondului, atunci când instanţa de apel a pronunţat soluţia criticată in temeiul unei excepţii procesuale de fond, ridicate din oficiu în judecata în apel, excepţie pe care instanţa a recalificat-o, cu încălcarea legii ca fiind excepţie de ordine publică, omiţând cu desăvârşire să se pronunţe asupra cererilor ridicate, iar hotărârea cuprinde dispoziţii ce nu s-au solicitat a fi cenzurate de către părţi.

Tot sub aspectul nulităţii absolute, recurenta are în vedere la motivarea recursului dispoziţiile art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., în care se subliniază în mod ne echivoc, la nivel de principiu al legalităţii hotărârii judecătoreşti, necesitatea ca în cadrul considerentelor hotărârii trebuie să se regăsească în mod imperativ motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Lipsa motivării cererilor în nulitate şi, mai ales, refuzul explicit de pronunţare asupra obiectului cauzei, se susţine că nesocoteşte dezideratul materializat în norma juridică amintită, şi constituie şi o încălcare a dispoziţiilor art. 6.1. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Mai mult consideră ca fiind lovită de nulitate decizia în condiţiile în care, se aduce atingere principiului legalităţii hotărârii judecătoreşti, prin încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., instanţa având obligaţia să respecte, în reflexia art. 20 C. proc. civ., principiile fundamentale ale procesului civil - printre care şi cel al legalităţii hotărârii judecătoreşti.

Aceeaşi obligaţie se regăseşte în cadrul dispoziţiilor art. 22 alin. (2), (6) si 7 C. proc. civ. norme ce impun judecătorului o cenzură efectivă şi deplină asupra cauzei, după ce în prealabil "a stăruit" prin toate mijloacele legale în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Ori, nu se poate aprecia că judecătorul a stăruit, atât vreme cât a îngrădit dreptul la apărare şi a calificat o excepţie de fond drept excepţie de ordine publică cu titulatura de "problemă esenţială" fără a preciza motivul sau temeiul de drept pentru care numai această excepţie este "problemă esenţială" în soluţionarea cauzei.

Apreciază că îşi face aplicare cauza Albina contra României, precum şi cauza Dima contra României - paragraful 40. Gheorghe contra României - paragraful 43, 44. Se mai citează jurisprudenţa Înaltei Curţi, secţia a II-a civilă - decizia nr. 1274 din 19 octombrie 2016.

Instanţa de apel nu numai că nu a verificat nimic, dar a refuzat în mod şi explicit să se pronunţe asupra obiectului cauzei, constituind, în fapt şi în drept, un refuz explicit de pronunţare asupra obiectului cauzei prin raportare la legislaţia protecţiei consumatorului. Legislaţia referită de reclamantă respectiv: Directivele Europene, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, art. 2112, art. 2186, art. 2188, art. 2189, art. 2190 C. civ., cap IX Contractul de mandat.

Recurenta mai apreciază faptul că prin decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.); hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.); hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Toate motivele prezentate au fost invocate pe calea apelului, dar instanţa în mod greşit a respins unele motive, nu s-a pronunţat asupra altor motive sau s-a pronunţat nemotivat, cu încălcarea legii.

Prin raportare la toate considerentele din acest document, în lumina jurisprudenţei CEDO este evident faptul că recurenta a fost pusă într-un dezavantaj net în comparaţie cu intimata sub aspectele:

- considerentelor proprii, fie ele orale sau scrise, care nu au fost "auzite" de instanţă: nu au fost menţionate în hotărâre şi/sau în încheierea de şedinţă, instanţa nu s-a pronunţat asupra lor sau s-a pronunţat fără a preciza temeiul de drept;

- probelor prevăzute de lege, probe care au fost respinse contrar prevederilor legale;

- susţinerilor din hotărâre, care sunt contrare înscrisurilor, susţinerilor subsemnatei, sunt nemotivate şi sunt complet străine de natura cauzei;

- nerespectarea repetată a ordinii dreptului la cuvânt;

- acordarea de drepturi intimatei, peste cele prevăzute de lege;

- exprimarea publică a refuzului instanţei de a intra pe fondul cauzei;

- schimbarea obiectului cauzei şi a părţilor;

- refuz clar şi explicit de pronunţare asupra obiectului cauzei;

- îngrădirea dreptului la apărare;

- refuzul explicit al ambelor instanţe de a intra pe fondul cauzei;

Aşadar, în opinia recurentei, cele două instanţe au schimbat obiectul cauzei şi calitatea părţilor, întrucât s-au referit în exclusivitate la contractul de mandat, un contract civil între reclamanta - mandatar şi C. - mandant. Prin urmare, ambele instanţe au schimbat şi părţile: nu mai este vorba despre reclamantă şi intimată, ci despre reclamantă şi mama reclamantei, or, obiectul cauzei nu este contractul de mandat între reclamantă şi mama acesteia.

Ambele instanţe, în mod greşit au ignorat legislaţia din domeniul protecţiei consumatorului, legislaţie care îşi face aplicare alături de legislaţia referită respectiv: Directivele Europene, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, art. 2112, art. 2186, art. 2188, art. 2189, art. 2190 C. civ., cap IX Contractul de mandat, etc.

Obiectul cauzei este constatarea ca fiind abuzive trei clauze ale contractului prevăzut de lege ca obligatoriu între intimată = profesionist şi reclamanta = consumator contract care a fost încheiat în 21 decembrie 2012.

Prin raportare la considerentele de mai sus este evident faptul că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 22 C. proc. civ., în sensul că instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii şi de asemenea a avut loc o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în acest caz, niciuna din instanţe nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut.

Faţă de excepţia lipsei calităţii procesual active = "ingerinţă admisă implicit, reglementată de stat" recurenta formulează următoarele critici:

în susţinerea poziţiei sale, Curtea de Apel invocă în mod cu totul surprinzător faptul că, Curtea de la Strasbourg a statuat în numeroase cauze că "dreptul de acces la justiţie nu este absolut, el poate permite restricţii admise implicit întrucât prin chiar natura sa este reglementat de stat".

Curtea de Apel nu a precizat care sunt circumstanţele cauzei şi nici care este scopul legitim care să justifice o asemenea excepţie de fond ca "ingerinţă/restricţie" care nu este reglementată de stat. De asemenea Curtea de Apel nu a precizat nici care sunt "mijloacele folosite " şi nici "scopul legitim".

Prin raportare la cauza Miu contra României, nicio instanţă şi nici intimata nu au contestat faptul că reclamanta a depus la bancă suma de 79.000 euro şi, deci, are dreptul să ceară restituirea sumei, drept pe care nici intimata şi nici instanţele nu l-au contestat, iar instanţele nu s-au pronunţat asupra fondului cererii motivând că este legitimă restricţionarea şi îngrădirea dreptului reclamantei de acces la o instanţă.

Faţă de motivarea hotărârii, se reproşează lipsa consemnării şi a examinării motivelor, argumentelor, în decizia criticată instanţa nu a consemnat situaţia de drept temeinic şi extensiv detaliată în motivele de apel, în răspunsul la întâmpinare fond şi apel şi în toata judecata fond.

În mod consecvent şi sistematic instanţa a copiat din motivele de apel toate susţinerile proprii ale recurentei cu referire în exclusivitate la excepţiile de nulitate absolută, dar nu a copiat şi temeiurile de drept invocate menţionând doar faptul că s-a raportat la unele legi fără a preciza temeiul.

Toată motivarea din fond şi apel cu privire Ia situaţia de fapt a fost consemnată de instanţă într-o singură pagină în decizia contestată, iar situaţia de drept nu a fost deloc "auzită" adică prezentată de instanţă în decizie astfel că lipseşte cu desăvârşire.

Prin urmare, nicio instanţă nu a consemnat şi nu a examinat motivele şi probele invocate în apărare în dosarul fond şi apel.

Toată motivarea instanţei este nefondată, nelegală, nemotivată şi este contrară legii naţionale şi europene ce a fost invocată mai sus în capitolele:

A. Dreptul de proprietate privată;

B. Depozite bancare garantate de stat;

C. Art. 4 C. proc. civ.

D. împuternicit pe cont - termen inexistent;

E. Calitatea procesual activă a reclamantei;

Instanţa nu a precizat motivul pentru care numai această excepţie de fond a intimatei este esenţială, iar toate celelalte excepţii de ordine publică, excepţii relative, cereri, argumente şi motivaţii ale subsemnatei nu sunt esenţiale.

Un aspect deosebit de important este faptul că instanţa nu a precizat în decizie absolut nimic din apărarea recurentei nici din fond şi nici din apel.

Revocarea împuternicirii pe cont nu a avut loc în condiţiile legii şi nici ale contractului probate cu înscrisurile administrate de intimată.

Contul a fost închis abuziv prin raportare la lege şi contract = CGA pentru că recurenta are dreptul la întregul depozit plasat la bancă = 79.000 euro, chiar dacă a depus banii într-un cont comun, cont în care nu sunt menţionată ca titular unic ci cotitular de cont, conform C. civ.

Conform legii şi conform CGA pierderea calităţii de client nu încetează la revocarea mandatului de împuternicit pe cont = contract de mandat, mai ales în condiţiile în care revocarea mandatului nu s-a făcut în conformitate nici cu legea şi nici cu CGA. Contractul de mandat este doar o clauză a CGA a cărei modificare nu atrage terminarea/denunţarea/rezilierea contractului care se poate face numai în condiţiile clauzelor din cap 22 CGA.

Această pronunţare este nemotivată şi contrară legii.

În drept, instanţa se raportează la un contract de mandat care nu a fost revocat, însă cu privire la relaţia consumator-profesionist, instanţa nu s-a pronunţat.

Prin urmare, instanţa a stabilit faptul că recurenta s-a adresat instanţei în calitate de consumator, în temeiul Legii nr. 193/2000 în relaţie cu profesionistul numit B. pentru a constata caracterul abuziv al unor clauze contractuale şi pentru a obliga intimata să restituie suma de 79.000 euro depusă la bancă plus daune.

In completarea celor evocate, recurenta susţine că în decizie, instanţa insistă în exclusivitate asupra contractului de mandat între recurentă şi mama acesteia cu următoarea precizare care nu are absolut nici o legătură cu relaţia profesionist-consumator adică nicio legătură cu obiectul acestei cauze:

"chiar dacă s-ar aprecia că mandatul a fost denunţat unilateral intempestiv şi fără o culpă dovedită în sarcina mandatarului, având în vedere că mandatul a fost cu titlu gratuit, ţinând seama de specificul contractului de mandat, în sensul că mandantul nu mai poate fi reprezentat de o persoană în care nu mai are încredere, instanţa de apel, apreciază că prin revocarea procurii în mod legal, mandatarului (apelantei - reclamante în cauză) i-au fost retrase toate puterile conferite prin procura general autentificată sub nr. x/28.03.2011".

Toată această discuţie despre procura general autentificată sub nr. x/28.03.2011 este complet străină de obiectul cauzei.

Recurenta a fost prezentă personal la bancă în 21 decembrie 2012 şi a semnat toate documentele prezentate de intimate în baza cărora a devenit client al băncii şi a beneficiat de aceleaşi drepturi ca titularul de cont, pe contul comun: a depus 79.000 Euro şi a constituit depozite.

A existat şi această procură general autentificată sub nr. x/28.03.2011 pe care a prezentat-o intimatei în 22 mai 2013 dar pe care, contrar legii şi a CGA intimata a refuzat să o ia în considerare în două sucursale diferite.

Instanţa a recurs chiar la susţineri false, contrare probelor la dosar:

"mai mult această procură a stat la baza înscrierii apelantei reclamante ca împuternicit de cont (la 21 decembrie 2012) procură revocată prin declaraţia autentificată la data de 22 mai 2013". Această susţinere este complet falsă şi probată ca fiind falsă de înscrisul numit "declaraţie privind împuterniciţii pe cont". Acest înscris a fost defăimat în apel ca fiind falsificat în forma în care a fost administrat de intimată în fond. Asupra acestei cereri instanţa de apel nu s-a pronunţat.

Faţă de incidenţa art. 1270 alin. (2) C. civ., instanţa a precizat "intimata pârâtă astfel încât nu poate invoca nulitatea clauzelor abuzive dintr-un contract de altfel încetat chiar de către titularul de cont" cu referire la faptul că titularul de cont a cerut închiderea unui cont comun fără ca instanţa să invoce vreo clauză contractuală sau temei de drept.

Titularul de cont a cerut închiderea contului, dar banca nu a respectat nici legea şi nici CGA atunci când a procedat la închiderea contului. Titularul de cont a cerut închiderea contului, dar nu a cerut terminarea/rezilierea/denunţarea contractului.

Există o mare diferenţă între închiderea unui cont şi terminarea contractului, diferenţă prevăzută chiar de Condiţiile Generale de Afaceri şi de lege.

A fost cerută închiderea contului dar nu a fost cerută terminarea contractului de către titularul de cont.

Prin urmare, contractul între titularul de cont si bancă este valid şi la această dată, iar contractul între recurentă şi bancă este de asemenea valid şi la această dată.

Mai mult, titularul de cont nu poate cere terminarea contractului de cont bancar între recurentă şi intimată.

Contractul de cont bancar este un contract între trei părţi. Conform art. 1270 C. civ. - Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor, ori din cauze autorizate de lege, în acest caz nu există un acord al celor trei părţi pentru încetarea contractului ceea ce reprezintă o încălcare gravă a principiului consensualismului prevăzut în legea civilă română.

Acest contract care, susţine instanţa, există între titularul de cont şi bancă nu a fost terminat/reziliat/denunţat nici de titularul de cont şi nici de bancă. A fost închis abuziv şi nelegal doar contul comun, dar contractul de cont bancar nu a fost terminat.

Prin urmare, recurenta se pretinde îndreptăţită la acţiune şi din această perspectivă nu numai din aceea de consumator prejudiciat.

Cu privire la pretinsa relaţie profesionist-consumator, recurenta critică decizia instanţei de apel întrucât prezintă o concluzie nefondată, netemeinică şi nemotivată:

"aşadar, susţinerile apelantei reclamante din perspectiva legislaţiei consumatorilor cu referire la clauzele abuzive nu se impun a fi analizate ".

Această susţinere este, în fapt şi în drept, un refuz de pronunţare asupra obiectului cauzei.

În ceea ce priveşte incidenţa art. 93 lit. m) din O.G. nr. 21/1992 actualizată, instanţa de apel recunoaşte faptul că a existat un contract între recurentă şi intimată contract care, în mod cu totul şi cu totul contrar legii, a fost terminat de către o altă parte a contractului - contrar prevederilor art. 1270 C. civ. si contrar prevederilor din Directivele Europene, O.U.G. nr. 99/2006, O.G. nr. 39/1996, art. 2112, art. 2186, art. 2188, art. 2189, art. 2190 C. civ., cap IX Contractul de mandat.

Art. 93 lit. m) din O.G. nr. 21/1992 prevede următoarea obligaţie a intimatei la terminarea contractului:

"la încetarea contractului, inclusiv prin ajungere la termen, reziliere sau denunţare unilaterală din partea consumatorului, furnizorul de servicii financiare va oferi gratuit consumatorului un document care să ateste faptul că au fost stinse toate obligaţiile dintre părţi".

Pentru toate aceste considerente, solicită anularea/casarea celor două hotărâri pronunţate în cauză, să se constate nulitatea absolută a împuternicirii avocaţiale dosar fond şi, pe cale de consecinţă să se anuleze toate actele efectuate în baza acestui act, să se constate nulitatea depunerii întâmpinărilor fond şi apel nu numai ca o consecinţă a nulităţii împuternicirii avocaţiale dar şi datorită faptului că actele au fost efectuate de către o persoană care nu este avocat şi nu este nici reprezentant al părţii (student), să se admită acţiunea astfel cum a fost formulată şi actualizată respectiv: să se constate nulitatea absolută a 4 clauze: 6.10, 8.6, 23.3 din CGA şi clauza din înscrisul numit "declaraţie privind împuterniciţii pe cont" nr. 15.462/21.12.2012, să fie obligată intimata la restituirea patrimoniului actualizat, să fie obligată intimata la plata de daune în cuantumul solicitat cu precizarea că intimata nu a contestat nimic nici în judecata de la fond şi nici în judecata din apel.

În cauză, intimata-pârâtă H. S.A. nu a formulat întâmpinare.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 3 mai 2018, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

La 4 septembrie 2018, recurenta a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 521 alin. (3) şi art. 4 raportat la art. 518 şi art. 27 C. proc. civ., precum şi la decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2018.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a suspendat judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, urmare admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei menţionate.

La 29 iulie 2021, Curtea Constituţională a înaintat la dosarul cauzei, decizia nr. 426 din 17 iunie 2021, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi ale art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., excepţie invocată în dosarul nr. x/2016

Prin rezoluţia din 3 august 2021, Înalta Curte a fixat termen la 11 noiembrie 2021 pentru repunerea pe rol a cauzei şi discutarea admisibilităţii în principiu a recursului.

La termenul din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte a dispus completarea raportului privind admisibilitatea în principiu a recursului, stabilind termen de judecată la data de 27 ianuarie 2022.

Prin încheierea din 27 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1836 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a acordat termen la data de 17 martie 2022, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia "casarea unor hotărâri se poate cere atunci când prin hotărârea dată instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", recurenta susţine că nu a fost respectată procedura de regularizare a cererii de apel, că judecata în faţa instanţei de apel a avut loc cu încălcarea principiilor oralităţii şi contradictorialităţii, precum şi faptul că instanţa de apel a refuzat public şi explicit pronunţarea în şedinţă publică asupra excepţiilor absolute şi relative invocate şi asupra cererilor ridicate atât în scris cât şi oral în şedinţele publice din 5 aprilie 2017 şi 1 noiembrie 2017 şi nu a fost respectată ordinea dreptului la cuvânt la judecata în fond.

Totodată, se susţine o încălcare a prevederilor art. 22 C. proc. civ., în sensul că instanţa trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii şi că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 478 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., în acest caz, niciuna din instanţe nu s-a pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut.

De asemenea, se arată că s-au încălcat dispoziţiile art. 22 alin. (2), (6) şi 7 C. proc. civ., care sunt norme ce impun judecătorului o cenzură efectivă şi deplină asupra cauzei, după ce în prealabil "a stăruit" prin toate mijloacele legale în ceea ce priveşte stabilirea faptelor şi aplicarea corectă a legii în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Aceste susţineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel nu a respectat procedura de regularizare a cererii de apel, se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, precum şi din considerentele deciziei atacate, instanţa de apel a comunicat intimatei-pârâte, prin adresa emisă la 26 ianuarie 2017, dosar apel, motivele de apel, conform dovezii de înmânare din 31 ianuarie 2017, iar la 16 februarie 2017 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, context în care se reţine că termenul de 15 zile, prevăzut de art. 471 alin. (5) C. proc. civ. a fost respectat, iar întâmpinarea a fost depusă în termenul legal, având în vedere că la termenul din 5 aprilie 2017, reclamanta a invocat excepţia nedepunerii în termen a întâmpinării, aspect corect tranşat de către instanţa de apel.

Cu referire la faptul că instanţa de apel a refuzat pronunţarea în şedinţă publică asupra excepţiilor absolute şi relative invocate şi asupra cererilor ridicate în şedinţele publice din 5 aprilie 2017 şi 1 noiembrie 2017, nefiind totodată respectată ordinea dreptului la cuvânt la judecata în fond, Înalta Curte constată că aceste critici sunt nefondate şi nu pot fi primite.

Astfel, în cadrul şedinţei de judecată din 5 aprilie 2017, reclamanta a invocat excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a intimatei-pârâte, iar instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 87 C. proc. civ. amânând cauza la 31 mai 2017 pentru complinirea acestor lipsuri, iar la termenul stabilit a fost depusă împuternicirea avocatului, în calitate de reprezentant convenţional al intimatei-pârâte.

În şedinţa publică din 1 noiembrie 2017, se reţine că reclamanta a depus răspuns la întâmpinarea intimatei, reiterând totodată excepţiile invocate în cursul judecării apelului, respectiv excepţia nulităţii şi tardivităţii depunerii întâmpinării în apel; excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a apărătorului intimatei pârâte; precum şi nulitatea înscrisurilor reprezentând dovada de comunicare, respectiv de înmânare a motivelor de apel către intimata-pârâtă, aflate la dosar apel, excepţii care au fost analizate şi corect soluţionate în cadrul şedinţelor de judecată din 5 aprilie 2017 şi 31 mai 2017, context în care a fost amânată pronunţarea cauzei la data de 8 iulie 2017, pentru a da posibilitate părţilor de a depune concluzii scrise în susţinerea şi combaterea apelului.

Susţinerea recurentei, prin care se arată că nu a fost respectată ordinea dreptului la acordarea cuvântului la judecata în fond a cauzei, nu poate fi analizată de instanţa de recurs, având în vedere că decizia instanţei de apel constituie obiectul căii extraordinare de atac a recursului, iar nu hotărârea primei instanţe, astfel că, din această perspectivă criticile nu pot fi primite, însă, pentru lămurirea acestui aspect, se reţine că excepţiile au fost puse în discuţia părţilor, în ordinea în care au fost invocate în condiţiile art. 248 C. proc. civ., instanţa pronunţându-se mai întâi asupra excepţiilor peremtorii şi dirimante ce nu permiteau soluţionarea pe fond a cauzei.

În ceea ce priveşte critica referitoare la rolul activ al judecătorului, Înalta Curte subliniază faptul că întreaga activitate judiciară are ca finalitate stabilirea adevărului şi recunoaşterea dreptului încălcat sau contestat.

Rolul activ al judecătorului nu poate constitui un scop în sine, ci reprezintă una dintre cele mai însemnate garanţii ale descoperirii adevărului.

Articolul 22 alin. (2) C. proc. civ., vizează cu deosebire principiul adevărului. În scopul aflării adevărului, judecătorul are îndatorirea de a stărui "prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale".

Rolul activ al judecătorului nu exclude obligaţiile ce revin părţilor în materie de probaţiune. De aceea, nu este întâmplător faptul că textul se referă in terminis la îndatorirea judecătorului de a "preveni" orice greşeală privind aflarea adevărului. Cu alte cuvinte, legea nu impune judecătorului sarcina de a produce probe. El poate dispune totuşi administrarea dovezilor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc. O atare prerogativă trebuie exercitată în acelaşi scop al stabilirii adevărului.

Aşadar, recurenta a invocat încălcarea art. 22 alin. (7) C. proc. civ., prin raportare la principiul general al dreptului ce obliga judecătorul să interpreteze norma juridică, astfel încât aceasta să producă efecte.

Din analiza considerentelor hotărârii pronunţate de instanţa de apel se constată că aceasta a respectat principiile invocate de către recurentă, nu a schimbat cadrul procesual stabilit în faţa primei instanţe şi nici calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, astfel cum susţine recurenta, întrucât reclamanta a sesizat prima instanţă în considerarea calităţii sale de client al băncii pârâte, apreciind că între părţi ar exista o relaţie contractuală, însă acest aspect a fost corect tranşat de către tribunal, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

În acest context, se reţine că prin hotărârea atacată nu s-a încălcat principiul rolului activ al judecătorului, având în vedere că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor aduse prin motivele de apel hotărârii pronunţate de instanţa de fond.

Aşadar, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., dispoziţii ce constituie dreptul comun în materia actelor de procedură şi care vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale, astfel încât, din perspectiva cerinţelor impuse de dispoziţiile evocate, se constată că recurenta nu a invocat nicio neregularitate de ordin procedural ce ar putea conduce la nulitatea actului, context în care această critică nu va fi primită.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

În acest context, recurenta susţine că instanţa de apel a refuzat explicit pronunţarea în decizie prin raportare la prevederile legislaţiei protecţiei consumatorului, apreciind că decizia conţine numai motive străine de natura cauzei referitoare la un contract civil (de mandat/procură notarială) între recurentă şi mama acesteia şi absolut nimic referitor la relaţia - consumator profesionist.

De asemenea, se arată că niciuna din hotărârile pronunţate în cauză nu cuprinde absolut niciun considerent referitor la apărarea recurentei şi nu conţine niciun motiv, de fapt sau de drept, pentru care apărarea sa nu ar fi legală sau temeinică, sens în care recurenta apreciază că decizia a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanţa s-a rezumat să respingă cererea introductivă pe cale de excepţie, fără a intra în cercetarea şi analiza fondului exclusiv din perspectiva dispoziţiilor contractului de mandat.

Mai susţine recurenta încălcarea dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, întrucât instanţa de apel s-a pronunţat asupra soluţiei în lipsa administrării probelor solicitate, fiind încălcat şi principiul imparţialităţii, făcându-se trimitere la jurisprudenţa CEDO, cauza Kyprianou contra Cipru.

Acest motiv de nelegalitate, art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează, prin conţinutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică relevantă şi raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv.

Motivarea este, aşadar, un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

Rezultă, aşadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază. Nemotivarea hotărârii judecătoreşti este sancţionată de legiuitor pornind de la obligaţia statului de a respecta dreptul părţii la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. În acest context, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat, totuşi, în mod real, problemele esenţiale care i-au fost supuse şi nu doar să reia pur şi simplu susţinerile uneia dintre părţi ori concluziile unei instanţe ce s-a pronunţat în cauză anterior.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanţei, obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor probatorii ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Se consideră că motivarea hotărârii judecătoreşti reprezintă expunerea în scris a raţionamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

Or, în speţă, se reţine că decizia recurată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Aceasta, deoarece instanţa de control judiciar a expus, într-o manieră clară, precisă şi concisă argumentele avute în vedere pentru a fundamenta în fapt şi în drept concluzia adoptată, în sensul că nu sunt îndeplinite în speţă condiţiile legale pentru ca recurenta să poată valorifica protecţia oferită de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, a prezentat motivele pentru care clauzele invocate de recurentă nu pot fi analizate din perspectiva caracterului abuziv, context în care stabilirea calităţii de consumator a recurentei, în sensul 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, constituind o etapă de analiză prealabilă şi necesară.

Dat fiind faptul că instanţa de apel, menţinând hotărârea instanţei de fond, a statuat asupra faptului că recurenta nu are calitatea de consumator, neanalizarea criticilor ce vizează fondul cauzei, respectiv presupusul caracter abuziv al unor clauze contractuale, se constituie o abordare corectă a examinării legalităţii şi temeiniciei hotărârii recurate.

Aşadar, această critică nu poate fi primită faţă de împrejurarea că, în interpretarea şi aplicarea corectă a art. 2 din Legea nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13/CEE, instanţa de apel a apreciat că reclamanta nu se încadrează în categoria consumatorilor.

Critica recurentei, potrivit căreia, decizia atacată ar conţine numai motive străine de natura cauzei referitoare la un contract de mandat între recurentă şi mama acesteia se constată că este nefondată.

Aceasta deoarece, problema de drept dezlegată în cauză a vizat calitatea procesuală activă a reclamantei, în condiţiile în care aceasta a avut calitatea de împuternicit de cont, iar nu de titular de cont, împuternicire retrasă de mama sa C. titular de cont, prin declaraţie autentificată, ulterior contul fiind închis la cererea mamei reclamantei la data de 8 iulie 2013, context în care s-a reţinut revocarea expresă de către titularul de cont a împuternicirii acordate reclamantei şi închiderea contului, chestiune ce a condus la revocarea procurii acordate reclamantei, aspect rezultând din cererea de restricţionare drepturi de ridicare a sumelor de bani, înregistrată sub nr. x/22.05.2013 la Sucursala Berceni a B..

Cu privire la critica recurentei, potrivit căreia, instanţa de apel s-a pronunţat asupra soluţiei în lipsa administrării probelor solicitate, fiind astfel încălcat principiul imparţialităţii, se constată că este nefondată, întrucât recurenta a apelat la instituţia strămutării, în condiţiile în care aceasta a avut bănuieli legitime privind imparţialitatea judecătorului, aspect evocat în cadrul şedinţei de judecată din 4 octombrie 2017, din care rezultă că prin încheierea nr. 1235 din 19 septembrie 2017, Înalta Curte a dispus respingerea cererii de strămutare a prezentului dosar.

Din această perspectivă, se constată că a fost respectată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României), cu referire la noţiunea de proces echitabil, care presupune ca o instanţă internă să examineze în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, susţinerile părţilor fiind examinate de către instanţă, procedând la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă.

Aşadar, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului reclamantei şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurenta susţine că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a stabilit derogări de la întreaga legislaţie în domeniul protecţiei consumatorilor, astfel că a exonerat intimata de obligaţia respectării unui număr considerabil de legi: Directive Europene, O.G. nr. 39/1996, O.U.G. nr. 99/2006, Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004 şi Condiţiile Generale de Afaceri ale intimatei, instanţa a refuzat în mod clar, explicit pronunţarea cu privire la întreaga legislaţie din domeniul protecţiei consumatorilor, ambele instanţe au încălcat principiul interzicerii invocării în apărare a propriei culpe a intimate, instanţele nu s-au pronunţat cu privire la obiectul cauzei, nu s-au pronunţat asupra a ceea ce s-a cerut; cauza nu a fost soluţionată, nici sentinţa şi nici decizia nu respectă prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Aceste critici sunt nefondate, având în vedere că din perspectiva legislaţiei consumatorilor cu referire la clauzele abuzive se constată că acestea nu se impun a fi analizate, atât timp cât reclamanta nu se află într-o relaţie de afaceri cu banca, în calitate de profesionist.

Prin urmare, reclamanta nu are calitatea de "client" al băncii, fiindu-i revocată împuternicirea şi implicit nici calitatea de "consumator" în circumstanţele speţei atât timp cât, atât legislaţia naţională în materie, cât şi legislaţia jurisprudenţei comunitară nu recunosc calitatea de consumator decât persoanelor fizice aflate în relaţii cu un profesionist, în cazul de faţă prestator de servicii bancare.

Aşadar, aceste aspecte susţin excepţia privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, chestiune corect soluţionată de instanţa de fond, în condiţiile în care aceasta nu mai are nici un raport juridic cu intimata-pârâtă, astfel încât nu poate invoca nulitatea clauzelor abuzive dintr-un contract, încetat chiar de către titularul de cont.

Astfel, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurenta-reclamantă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

Prin urmare, susţinerile privind respingerea cererii formulată în cadrul judecăţii în apel, nu sunt suficiente, dacă nu s-au indicat încălcările de lege care pot să atragă examenul de legalitate.

Aşadar, starea de nemulţumire a recurentei, faţă de refuzul intimatei de a-i satisface pretenţiile solicitate îşi poate găsi o rezolvare în contextul îmbunătăţirii relaţiilor de familie, ţinând seama de specificul contractului de mandat, în sensul că mandantul nu mai poate fi reprezentat de o persoană în care nu mai are încredere, aspect corect reţinut şi de instanţa de apel în considerentele deciziei atacate.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1836 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1836 din 8 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă H. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 martie 2022.