Inoposability of Real Estate Transfer to Leasing Creditor; Enforceability of Solidary Guarantor Against Principal Debtor in Insolvency

Şedinţa publică din data de 2 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la din 30 martie 2017 pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună declararea ca inopozabile faţa de reclamanta creditoare-urmăritoare a efectelor contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din data de 23.11.2016 de către BNP D., încheiat între pârâta S.C. B. S.R.L., în calitate de vânzător şi pârâta S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător, prin care a fost transferat către acesta din urma dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafaţa de 35.970 mp şi construcţiile edificate pe acesta, având o suprafaţă construită la sol de 6.183 mp, cu destinaţie de hotel; restaurant; centru de recreere şi relaxare de tip "SPA", terenuri de sport; terase; birouri administrative, denumite "Hotel E.", toate situate în comuna Potlogi, sat Pitaru, judeţul Dâmboviţa, intabulate în CF x (nr. cadastral vechi x), pentru teren şi x pentru construcţiile edificate pe teren (inclusiv cu toate bunurile mobile şi obiectele de inventar ce se găsesc în camerele de hotel, în dotarea restaurantului şi a bucătăriei restaurantului, precum şi toate celelalte bunuri mobile cu care sunt dotate toate construcţiile care intră în alcătuirea imobilului), în scopul fraudării intereselor reclamantei, prin sustragerea acestui bun imobil de la urmărirea silită imobiliară demarată anterior vânzării, de executorul F., în cadrul dosarului execuţional nr. x/2016, împotriva patrimoniului debitoarei S.C. B. S.R.L., pentru recuperarea unei creanţe în sumă totală de 1.555.466,25 RON, compusă din 77.031,50 RON, TVA inclus, reprezentând sold facturat şi neîncasat, la care se adaugă 1.478.434,75 RON, daune-interese, ambele sume rezultate din titlul executoriu reprezentant de contractul de leasing financiar imobiliar cu nr. x/27.05.2008.

Prin încheierea de şedinţă din 27.03.2018, Tribunalul a anulat cererea de intervenţie formulată de S.C. G. S.R.L., ca nelegal timbrată.

Prin sentinţa nr. 551 din 9 mai 2018, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei S.C. A. S.A., a admis acţiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., a constatat inopozabilitatea faţă de reclamantă a efectelor contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 11 2016, încheiat între pârâta B., în calitate de vânzător, şi C., în calitate de cumpărător, prin care a fost transferat către acesta din urmă dreptul de proprietate asupra imobilului teren intravilan în suprafaţă de 35 970 mp şi construcţiile edificate pe acesta, având o suprafaţă la sol de 6183 mp cu destinaţie de hotel, restaurant, centru de recreere şi relaxare tip SPA, teren de sport, birouri administrative, denumite generic Hotel E.. Au fost obligate pârâtele la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 26 870 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinţei nr. 551 din data de 9 mai 2018, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au formulat apel pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017*.

Împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a declarat apel intervenienta G. S.R.L., prin administrator judiciar H.

Prin decizia nr. 626 din 6 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis apelul formulat de intervenienta G. S.R.L., prin administrator judiciar H., împotriva încheierii de şedinţă din data de 27 martie 2018 pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, a anulat în parte încheierea din data de 27.03.2018, în ceea ce priveşte soluţia anulării cererii de intervenţie principală ca netimbrată, dispunând ca instanţa de fond să se pronunţe asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie principală formulată de apelanta G. S.R.L.. Înaintată la Tribunalul Dâmboviţa, cauza a fost înregistrată la secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017/a3* la data de 13.02.2019.

Prin încheierea din 19 martie 2019, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 17 aprilie 2019, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţiile necompetenţei materiale şi excepţia litispendenţei şi a respins în principiu cererea de intervenţie voluntară principală formulată de societatea G. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar H., în cauza ce are ca obiect acţiune revocatorie (pauliană), formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L..

Împotriva încheierii din 19 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 17 aprilie 2019, pronunţată de aceeaşi instanţă, a formulat apel intervenienta G. S.R.L., calea de atac fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă sub nr. x/2017/a3*.

Prin încheierea din 10 septembrie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, constatând că în cele două cauze, respectiv cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017 şi cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017, există identitate parţială de obiect - cu referire la cererea de intervenţie, raportat la dispoziţiile art. 138 C. proc. civ., a admis excepţia litispendenţei, invocată din oficiu, şi a reunit cauza ce formează obiectul dosarului nr. x/2017 la cea care formează obiectul dosarului nr. x/2017

Prin decizia nr. 476 din 23 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate apelurile declarate de pârâtele S.C. B. S.R.L., şi S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 551 din data de 9 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr., şi de către intervenienta S.C. G. S.R.L., prin administrator judiciar H., împotriva încheierii de şedinţă din data 19 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. precum şi intervenienta S.C. G. S.R.L., prin administrator judiciar H., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului pârâtei S.C. B. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., după prezentarea istoricului şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenta-pârâtă susţine următoarele motive de casare:

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă consideră că decizia recurată nu este motivată, deoarece instanţa de apel nu a analizat motivele de apel invocate şi nu a prezentat argumentele pentru care acestea au fost respinse.

Astfel, arată că instanţa de apel a nu a analizat deloc motivele referitoare la faptul că nu este îndeplinită în cauză cerinţa existenţei creanţei, imperios prevăzută de art. 1563 C. civ., respectiv a constatat că A. ar avea calitatea de creditoare prin raportare la existenţa unui tabel definitiv publicat în anul 2018, care de la acel moment şi până la data pronunţării deciziei fusese rectificat de mai multe ori de administratorul judiciar.

Fiind invocată neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii revocatorii, instanţa de apel avea obligaţia de a analiza şi de a-şi motiva hotărârea şi cu privire la aceste aspecte, care erau esenţiale pentru o justă soluţionare a cauzei.

Mai mult, susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a analizat deloc nici motivele referitoare la faptul că cerinţa prejudiciului nu a fost dovedită în cauză şi nici măcar analizată de instanţa de fond; instanţa de apel reţinând, fără a argumenta această concluzie, că prejudiciul este evident şi dovedit.

Recurenta-pârâtă subliniază şi faptul că, în motivarea hotărârii, instanţa de apel a inserat şi motive străine de cele invocate, reţinând următoarele:

"Cu privire la criticile care vizează faptul că apelanta B., nu putea fi executată silit, aceasta având beneficiul diviziunii şi al discuţiunii, Curtea arată că apelanta pârâtă B. a înţeles să garanteze obligaţia de plată izvorâtă din contractul de leasing financiar ... în solidar cu G., or solidaritatea se deosebeşte de fidejusiunea exprimată în forma simplă, prin aceea că în cazul fidejusiunii una dintre persoanele obligate, fidejusorul, este ţinută la plată în mod subsidiar, accesoriu, pe când în cazul solidarităţii toţi debitorii sunt obligaţi în mod principal..."

Or, pârâta a susţinut că nu putea fi executată silit pentru că nici debitorul principal nu putea, din cauza inexistenţei unui contract reziliat, iar nu pentru motive ce ţineau de beneficiile fidejusiunii,

Totodată, menţionează recurenta că a renunţat la excepţia lipsei de interes invocată prin apel, aspect menţionat expres în cuprinsul încheierii de şedinţă din data de 08.10.2019, aşadar considerentele mai sus arătate exced analizei pe care trebuia să o facă instanţa de apel.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut, referitor la criticile şi apărările apelantei B., care reclamă faptul că pe terenul obiect al contractului său de leasing încheiat cu intervenienta G. există o clauză care interzice construirea, instanţa de apel arată că "există o autoritate de lucru judecat în cadrul dosarului nr. x/2017, prin hotărârea civilă nr. .. fiind soluţionată o cerere de nulitate absolută a contractului de leasing nr. x/2008 şi a tuturor actelor adiţionale la acesta, formulată de G., stabilindu-se cu autoritate de lucru judecat că acţiunea in anularea contractului de leasing şi, implicit a tuturor actelor subsecvente (acte adiţionale), nu sunt probate cu niciun mijloc de probă".

Recurenta susţine că în cuprinsul situaţiei de fapt a menţionat şi acest aspect, însă doar pentru a prezenta instanţei o imagine cât mai exactă a raporturilor juridice dintre părţi, iar nu ca motiv de apel împotriva sentinţei Tribunalului Dâmboviţa.

Prin urmare, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi nu a arătat motivele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Acest aspect se observă cu uşurinţă şi prin raportare la faptul că motivarea dată apelului său (soluţionat unitar cu apelul C.) nu reprezintă nici măcar o pagină din cele 55 de pagini ale deciziei.

În consecinţă, recurenta-pârâtă consideră că se impune casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe cu indicaţia de a analiza argumentele invocate în cererea de apel, soluţia casării fiind justificată prin aceea ca instanţa de apel, nemotivându-şi soluţia pronunţată, nu a intrat practic în cercetarea fondului pricinii.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâta susţine că instanţa de apel, reţinând faptul că "nu poate fi primită susţinerea ambelor apelante, în sensul că nu ar fi operat rezilierea contractului de leasing, faţă de apelanta B., dată fiind calitatea acesteia de fidejusor ", a încălcat autoritatea de lucru judecat a următoarelor hotărâri definitive, respectiv: sentinţa civilă nr. 2987/14.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin neapelare; sentinţa civilă nr. 3156/23.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin pronunţarea deciziei nr. 2350/21.11.2018 de către Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; sentinţa civilă nr. 7435/12.12.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, rămasă definitivă prin decizia nr. 1177/04.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Aceste hotărâri fac o analiză amănunţită a obligaţiilor de plată ale societăţii G. în temeiul contractului de leasing şi expun cu claritate un raţionament logic, în baza normelor legale aplicabile, care conduce la concluzia că între G. si A. se derulează în continuare contractul de leasing x/2008, acesta nefiind reziliat, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

Recurenta apreciază că instanţele au reţinut cu putere de lucru judecat că inexistenţa obligaţiei de plată a ratelor de leasing rezultă tocmai din faptul înscrierii acestora în tabelul de creanţe, dobândind astfel un caracter anterior şi nu unul curent, care ar fi impus plata cu prioritate, aşa cum dorea A.. Aşadar, neexistând o obligaţie de plată care să nu fi fost executată de G., aceasta nu se putea afla într-un caz de culpă contractuală care să permită rezilierea contractului. Deci rezilierea contractului nu a operat, iar faţă de aceasta, nu putea fi pusă în executare nici clauza penală care stabilea dreptul A. de a percepe daune-interese (în valoare de 1.478.434,75 RON) ca urmare a rezilierii.

Prin urmare, susţine recurenta-pârâtă, cât timp mai multe instanţe de judecată au stabilit în mod definitiv faptul că G. nu avea o obligaţie de plată curentă faţă de intimată şi că A. nu se poate prevala de rezilierea contractului de leasing întrucât acesta este în fiinţă, respingerea apelului declarat de societatea pârâtă cu motivarea dată de instanţa de apel se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 1562-1563 C. civ., art. 2288-2289 C. civ., art. 102 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1549-1554 C. civ.

Consideră că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a normelor materiale reprezentate de art. 1562-1563 C. civ. şi art. 1549-1554 C. civ., a normelor care reglementează acţiunea revocatorie, întrucât, fără a analiza îndeplinirea cumulativă a condiţiilor pentru admiterea acţiunii pauliene, a reţinut că se impune respingerea apelului şi că prima instanţă a admis în mod corect acţiunea pauliană.

Însă creanţa A. nu există, susţine recurenta, fiind achitată în integralitate, iar rezilierea contractului de leasing nu a operat, deci nu pot fi calculate daune-interese ca urmare a rezilierii.

Singura creanţă deţinută de A. S.A. împotriva G. a fost creanţa de 1.806.138,85 RON, pentru care A. a formulat cerere de înscriere la masa credală şi care a fost înscrisă ca atare de administratorul judiciar în tabelul de creanţe. Numai pentru această creanţă putea fi urmărit fidejusorul B., actul adiţional prin care a dobândit calitatea de fidejusor fiind încheiat ulterior deschiderii procedurii insolvenţei G., iar fidejusiunea neputând fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.

Or, această creanţă a fost achitată integral, astfel încât, în lipsa unei datorii a debitorului, pârâtele nu pot fi urmărite silit.

De asemenea, creanţa în valoare de 1.558.704,06 RON, calculată de A. cu titlu de daune interese, ca urmare a rezilierii contractului de leasing, nu există, câtă vreme, pe de o parte, instanţele au statuat cu putere de lucru judecat că rezilierea contractului nu a operat, şi, pe de altă parte, contractul de leasing a fost achitat, deci nu mai poate genera alte debite.

În ceea ce priveşte creanţa în valoare de 1.558.704,06 RON, pentru recuperarea căreia s-a început executarea silită a societăţii recurente şi până Ia concurenţa căreia s-a solicitat a se declara inopozabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, se menţionează ca aceasta este compusă din următoarele sume: 77.031,50 RON (reprezentând, în opinia A., o creanţă curentă în sensul art. 64 alin. (6) din Legea 85/2006, ce trebuia achitată cu prioritate de către G. - contravaloarea a trei rate de leasing neachitate şi faţă de neplata cărora A. a reziliat contractul de leasing nr. x din 27.05.2008) şi 1.478.434,75 RON (reprezentând daune-interese, calculate ca urmare a rezilierii contractului de leasing pentru un caz de culpă a utilizatorului G., respectiv neplata celor trei rate de leasing în valoare de 77.031,50 RON).

Recurenta susţine că, în realitate, suma de 77.031,50 RON (contravaloarea a trei rate de leasing) era inclusă deja în creanţa cu care A. se înscrisese la masa credală a debitoarei G., nefiind aşadar o creanţă curentă, ci una anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă. Aceste aspecte au fost deja tranşate în mod definitiv de către instanţele de judecată, în cadrul mai multor dosare, mai sus menţionate.

Prin toate aceste hotărâri judecătoreşti, instanţele au statuat în unanimitate şi cu putere de lucru judecat faptul că regimul juridic al creanţei A., derivând din contractul de leasing nr. x este cel de creanţă anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă

Prin urmare, o creanţă anterioară deschiderii procedurii nu putea fi plătită de G. S.R.L. cu prioritate, într-o modalitate care sa contravină dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, aşa cum pretindea A..

În concluzie, recurenta consideră că s-a reţinut cu autoritate de lucru judecat că ratele de leasing în sumă de 77.031,50 RON reprezintă creanţe anterioare, cu care A. a fost înscrisă în tabelul de creanţe, iar nu creanţe curente, ceea ce înseamnă că suma nu era datorată, precum şi că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing, întrucât nu a existat nicio obligaţie născută în timpul procedurii de insolventă care să fi fost încălcată/executată necorespunzător de către G., pentru a justifica rezilierea contractului,

Recurenta susţine că în mod abuziv şi nelegal A. a emis decizia de reziliere a contractului de leasing şi ca efect al acesteia a procedat la executarea unei clauze penale din contract referitoare la perceperea de daune-interese cuvenite finanţatorului în urma rezilierii pentru un caz de neîndeplinire a obligaţiilor (art. 12 din Contractul de leasing).

Întreaga sumă cu care A. a fost înscrisă la masa credală a societăţii G. în baza contractului de leasing nr. x/2008 s-a stins, aşa cum rezultă din Raportul de activitate nr. x/25.11.2019, publicat în BPI 22407/25.11.2019 de administratorul judiciar al G..

Mai mult decât atât, precizează recurenta-pârâtă că hotărârile definitive la care a făcut trimitere şi care au statuat cu putere de lucru judecat că rezilierea contractului de leasing nu a operat, au fost pronunţate ulterior deciziei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2018, pe care instanţa de apel o califică drept titlu executoriu împotriva societăţii C.; numai pe baza acestor două aspecte a conchis instanţa de apel că A. are calitatea de creditor, fără a analiza însă condiţia imperativă a existenţei unei creanţe certe,

Mai susţine recurenta-pârâtă şi faptul că, întrucât nu a existat nicio obligaţie pe care G. să o fi nesocotit în mod culpabil, aceasta sancţiune nu poate interveni, deci instanţa de apel, reţinând că în cauză contractul de leasing este reziliat, a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material reprezentate de art. 1549-1554 C. civ.

Totodată, consideră recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a făcut o analiză corectă cu privire la incidenţa art. 1562 C. civ., deoarece niciuna dintre condiţiile prevăzute de acest text de lege nu era realizată în cauză.

Intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenţei vreunui prejudiciu suferit prin încheierea contractului de vânzare dintre recurentă şi societatea I. S.R.L. şi nici măcar a insolvabilităţii recurentei, ci s-a limitat la a afirma că unicul scop al încheierii contractului ar fi fost diminuarea patrimoniului societăţii recurente şi împiedicarea realizării creanţei A..

Or, de esenţa promovării acestei acţiuni, aşa cum prevede în mod expres art. 1562 alin. (1) C. civ., este dovedirea unui prejudiciu de către creditor, dovadă pe care, deşi potrivit art. 249 C. proc. civ., intimata-reclamantă avea sarcina să o producă, nu a făcut-o. De altfel, nu s-a probat nici insolvabilitatea societăţii recurente, dar instanţa de apel a reţinut totuşi că prin încheierea acestui contract şi-a golit patrimoniul.

Prin urmare, condiţia dovedirii unui prejudiciu nu este îndeplinită în cauza de faţă. Or, neîndeplinirea cerinţei prejudiciului suferit de creditor face de prisos analizarea celorlalte condiţii, aşadar instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea evidentă a normelor de drept material prevăzute de art. 1562-1563 C. civ.

Subliniază că nici condiţia fraudei debitorului şi nici cea a complicităţii la fraudă a terţului contractant nu sunt îndeplinite, prin urmare în mod greşit instanţa de apel a dat eficienţă dispoziţiilor art. 1562 C. civ.

O altă critică invocată de recurentă, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 2288-2289 C. civ. şi art. 102 din Legea nr. 85/2006.

Aşa cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, recurenta-pârâtă arată că a dobândit calitatea de fidejusor la data de 31.01.2014, în timpul procedurii de insolvenţă a debitorului principal, garantând exclusiv pentru obligaţiile debitorului principal, stabilite chiar de către reclamantă ca fiind în valoare de 1.806.138,86 RON.

Având în vedere că A. a formulat declaraţie de creanţă pentru suma de 1.806.138.86 RON, cu care a şi fost înscrisă în tabelul preliminar şi menţinută în tabelul definitiv (ca urmare a neformulării vreunei contestaţii), aceasta a stabilit limita creanţei sale, modificând astfel graficul de plăţi stabilit în baza contractului de leasing.

În acest context, recurenta şi-a asumat obligaţia de plată în calitate de fidejusor, garantând exclusiv pentru obligaţia de plată a sumei de 1.806.138.86 RON, în prezent stinsă, aşa cum rezultă din Raportul administratorului judiciar H..

Dispoziţiile art. 102 alin. (2) din Legea 85/2006 la care face trimitere instanţa de apel nu sunt incidente în prezenta cauză, deoarece au în vedere acea ipoteză în care debitorul principal datorează, dar nu poate fi executat ca urmare a protecţiei instituite de legea insolvenţei, protecţie care nu se întinde şi asupra fidejuşorului, creditorul conservând acţiunile sale pentru întreaga valoare a creanţelor împotriva fidejusorului.

Or, în situaţia de faţă, debitorul principal nu datorează, deci creditorul nu îşi poate satisface creanţa nu pentru că debitorul este insolvent, ci pentru că nu deţine o creanţă împotriva sa - cu atât mai mult nu îl poate executa pe fidejusor, şi nu pentru că debitorul pentru care a garantat este în insolvenţă şi de acest beneficiu ar putea profita şi fidejusorul, ci pentru că nu are ce anume să execute, neexistând vreo creanţă împotriva debitorului principal şi, pe cale de consecinţă, nicio acţiune "conservată" contra fidejusorului.

În motivarea recursului comun declarat de pârâtele B. S.R.L., C. S.R.L. şi de intevenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., sunt reiterate aspectele privitoare la stingerea tuturor obligaţiilor de plată aferente contractului de leasing nr. x/2008, în conformitate cu declaraţia de creanţă pentru înscrierea la masa credală formulată de A., şi nevalabilitatea adreselor de reziliere emise de A., în raport cu aspectele statuate cu autoritate de lucru judecat prin mai multe hotărâri pronunţate de judecătorul sindic în cauza x/2013* sau în dosarele asociate, hotărâri menţinute de instanţa de control judiciar, privind natura creanţei A., de creanţă anterioară deschiderii procedurii, şi faptul că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing.

Debitoarea G., având dreptul de administrare ridicat, nu mai putea efectua plăţi către creditorii înscrişi în tabel, decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 46 coroborat cu art. 49 din Legea nr. 85/2006, iar prin opţiunea exercitată de creditoarea A. S.A., de înscriere la masa credală, aceste creanţe se achită numai în baza planului de reorganizare sau prin distribuirile efectuate în faliment.

În conformitate cu dispoziţiile art. 1.020 C. civ. de la 1865, recurentele consideră că pentru a opera în condiţii legale rezilierea unui contract, partea care denunţă contractul este obligată a demonstra culpa cocontractantului, or în speţă, o interdicţie legală nu poate constitui culpa cocontractantului, mai cu seamă prin raportare la opţiunea creditorului obligaţiei de executat, care nu poate invoca, drept culpă a debitorului obligaţiei de executat, propria turpitudine.

Consideră recurentele că în mod greşit instanţa de apel face referire şi la "beneficiul diviziunii şi al discuţiunii", aspecte ce nu s-au invocat în apărare, reţinând în mod eronat că "în cadrul solidarităţii, garantul autonom îşi asumă o nouă obligaţie, distinctă de cea a debitorului principal."

Astfel, Curtea de Apel Ploieşti ignoră cu desăvârşire Decizia Asociatului Unic al B. S.R.L. nr. 1/24.01.2014. prin care societatea s-a angajat, în calitate de fidejusor, să garanteze achitarea creanţelor nescadente înscrise la masa credală în temeiul titlului de creanţă reprezentat de contractul de leasing nr. x/2008.

Totodată, se susţine că instanţa a apreciat în mod eronat "că intervenientul nu tinde să-şi valorifice dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de cel pretins de reclamant, atâta timp cât G. S.R.L., debitor al sumei ce se urmăreşte a fi recuperată pe cale de executare silită prin valorificarea imobilelor fidejusorului B., debite derivate din contractele de leasing (în prezent reziliate în urma notificărilor de reziliere)... ", ignorând astfel tabelele de creanţe care atestă creanţele înregistrate împotriva averii debitoarei G., inclusiv debitele derivate din contractul de leasing nr. x/2008 şi încălcând efectul pozitiv al puterii de lucru judecat asupra chestiunilor tranşate în mod definitiv prin hotărârile pronunţate în dosarul privind procedura insolvenţei G. şi cauzele asociate.

Recurentele precizează că totalul plăţilor efectuate pentru creanţa A. S.A., achitate după data deschiderii procedurii de insolventă împotriva G. şi până în prezent, inclusiv prin planul de reorganizare, este în sumă de 2.374.886,21 RON.

În acest context, recurentele consideră că nu se poate aprecia că a fost făcută imputaţia plăţii asupra tuturor sumelor achitate din creanţa cu care A. a solicitat înscrierea la masa credală a debitoarei G., din moment ce acest creditor nu mai putea emite facturi în baza contractelor de leasing, încă de la momentul iniţial al deschiderii procedurii de insolventă.

Potrivit C. civ. de la 1864, aplicabil în speţă, întrucât contractele de leasing sunt încheiate în anul 2008, la art. 1110 se menţionează că:

"Debitorul, având mai multe datorii, al căror obiect este de aceeaşi speţă, are dreptul a declara, când plăteşte, care este datoria ce voieşte a desface."

Din perspectiva dispoziţiilor legale speciale, imperative şi derogatorii, rezultă că cea care face imputaţia plăţii în cazul analizat este debitoarea G..

În ceea ce priveşte apelul formulat de G. S.R.L. împotriva încheierii din data de 17.04.2019, se arată că decizia recurată încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii

Prin criticile formulate în apel s-a solicitat admiterea apelului formulat de G. S.R.L. împotriva încheierii din data de 17.04.2019 pronunţate în dosarul nr. x/2017 şi anularea încheierii atacate, având în vedere că prima instanţă a judecat o cerere de intervenţie principală formulată într-un litigiu cu soluţionarea căruia nu mai era învestită.

Aşadar, câtă vreme pe rolul Tribunalului Dâmboviţa nu mai exista un proces pendinte, instanţa nu se putea pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie, aceasta fiind indisolubil legată de existenţa unui litigiu pe rolul aceleiaşi instanţe.

Prin urmare, în conformitate cu dispoziţiile art. 66 şi art. 67 alin. (1) C. proc. civ., recurentele apreciază că, cererea de intervenţie trebuia soluţionată odată cu fondul; prima instanţă a judecat o cerere de intervenţie principală formulată într-un litigiu cu soluţionarea căruia nu mai era învestită, astfel că pe rolul Tribunalului Dâmboviţa nu mai exista un proces pendinte, iar instanţa de fond nu se putea pronunţa asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie.

Consideră recurentele că aspectele prezentate se constituie în încălcarea unor norme procedurale imperative, pentru care vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului procedural nelegal emis, situaţie ce se sancţionează cu nulitatea conform art. 174-179 C. proc. civ., însă instanţa de apel a omis analizarea acestor motive, arătând "că judecătorul fondului s-a pronunţat din perspectiva procedurii civile".

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C., ca nefondat, şi respingerea recursului declarat de intervenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., ca inadmisibil.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 mai 2021, Înalta Curte a admis excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de intervenienta G. S.R.L. prin administrator judiciar H., excepţie invocată de intimata - reclamantă S.C. A. S.A., reţinând că cererea de intervenţie principală a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal, aceasta nu a dobândit calitatea de parte în cauză, iar singura cele de atac prevăzută de lege împotriva acestei încheieri este, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., apelul, care a fost respins ca nefondat.

Prin aceeaşi încheiere, au fost admise în principiu recursurile declarate de pârâtele S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, fiind stabilit termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora.

În cauză a fost încuviinţată proba cu înscrisurile ataşate cererii de recurs, de către pârâta S.C. B. S.R.L, respectiv întâmpinării, de către reclamanta A..

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurentele-pârâte S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. şi cu temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Ambele instanţe de fond au reţinut în mod concordant circumstanţele factuale în care s-a născut litigiul dedus judecăţii.

Intimata reclamantă, în calitate de finanţator, a încheiat cu utilizatoarea G. S.R.L., aflată în prezent în lichidare, două contracte de leasing financiar imobiliar, cu nr. x/27.05.2008 şi, respectiv, nr. 6290/24.06.2008, având ca obiect imobil, compus din teren şi construcţia tip locuinţă edificata pe acesta, situat în Oraşul Voluntari, aleea x, jud. Ilfov şi imobil teren, situat în intravilanul Comunei Mogoşoaia, Jud. Ilfov, obligaţiile de plată rezultate din cele două contracte de leasing fiind garantate de apelanta-pârâtă B., în calitate de garant-fidejusor.

În anul 2013, debitoarea principală G. S.R.L, a intrat în procedura insolvenţei, iar intimata-reclamantă A. a fost înscrisă în tabelul creditorilor acestei.

La cererea creditoarei A. S.A., prin încheierea pronunţată la data de 18.10.2016 de Judecătoria sector 2 Bucureşti, s-a încuviinţat executarea silită a titlului executoriu reprezentat de contractul de leasing financiar nr. x/27 05.2008. Cererea a fost admisă împotriva averii garantului fidejusor B. S.R.L., respectiv asupra imobilului situat în punctul de lucru secundar al societăţii din comuna Potlogi, sat Pitaru, reprezentând construcţie cu destinaţie HOTEL, teren aferent, cu toate accesoriile aferente.

În cursul executării silite, imobilul supus executării silite a fost vândut de către fidejusorul B. către C., fiind încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x la data de 23 11.2016, a cărui inopozabilitate s-a solicitat a se declara în prezenta cauză.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1562 C. civ., potrivit cărora, dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate.

Pornind de la această precizare a situaţiei de fapt şi a obiectului cererii de chemare în judecată, se constată că recursul este nefondat, criticile formulate neputând fi primite.

Astfel, prin critica formulată în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta - pârâtă B. S.R.L. a susţinut, în esenţă, că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, deoarece argumentaţia instanţei este sumară, superficială şi nu s-a analizat motivul de apel prin care se invoca neîndeplinirea condiţiilor de admitere a acţiunii revocatorii, respectiv cerinţa existenţei creanţei, imperios prevăzută de art. 1563 C. civ., şi cerinţa existenţei prejudiciului.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivarea instanţei de apel are un caracter lapidar, fără însă ca aceasta să impieteze asupra clarităţii şi coerenţei argumentaţiei.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa a răspuns motivelor de apel referitoare la inexistenţa creanţei reclamantei, arătând următoarele:

"Calitatea de creditoare a intimatei-reclamante este incontestabilă, fiind înscrisă în tabelul definitiv publicat în BPI nr. 4953/07.03.2018, precum şi în planul de reorganizare care a fost confirmat, iar în cadrul prezentei cauze dedusă judecăţii, instanţa nu este învestită cu întinderea dreptului de creanţă a acesteia, care nu poate forma obiectul criticilor pe cale de acţiune pauliană, admisibilitatea acesteia nefiind condiţionată de existenţa unui titlu executoriu.

Cu toate acestea, în raport de apelanta B., intimata reclamantă deţine un titlu executoriu reprezentat de decizia civilă pronunţată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Bucureşti, iar faţă de apelanta intervenientă, titlul executoriu îl reprezintă însuşi contractul de leasing financiar imobiliar."

Cât priveşte condiţia dovedirii prejudiciului, instanţa de apel arată că "în mod just a apreciat instanţa de fond că este întemeiată acţiunea pauliană cu soluţionarea căreia a fost învestită de reclamantă, cât timp s-a dovedit frauda, prin existenţa relaţiilor comerciale dintre societatea B. şi apelanta intervenientă G., frauda fiind cu atât mai evidentă cu cât înstrăinarea a avut loc fără încasarea vreunui preţ, acesta urmând să fie achitat de cumpărătoare abia la finalul anului 2021, vânzătoarea acceptă să renunţe în mod expres la beneficiul ipotecii legale prevăzute de art. 2381 C. civ., aşa încât aceasta nu va fi înscrisă în cărţile funciare ale imobilelor, ceea ce va îngreuna orice urmărire ulterioară din partea creditorilor societăţii, relaţia de rudenie dintre asociaţii unici/administratori ai celor două societăţi, ceea ce conduce la concluzia că transferul a avut un scop ilicit", precum şi că "pe aspectul dovedirii prejudiciului cauzat intimatei-reclamante, este evidentă legătura de cauzalitate între înstrăinarea tuturor bunurilor societăţii şi diminuarea totală a patrimoniului debitoarei".

Nu poate fi reţinută nici pretinsa existenţă a unor motive străine de motivele de apel invocate, căci cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează prezenţa în hotărâre a unor motive străine de natura cauzei, ceea ce nu este cazul atunci când este vorba despre distincţia dintre fidejusiunea solidară şi fidejusiunea în formă simplă, ori referirea la autoritatea de lucru judecat a hotărârii având ca obiect nulitatea absolută a contractului de leasing nr. x/2008 (dosarul nr. x/2017).

Dacă ultimul aspect sus-menţionat nu a fost contestat prin motivele de apel, aşa cum susţine recurenta, atunci cele reţinute de instanţă se subsumează aşa-numitelor considerente indiferente sau supraabundente, care aduc hotărârii elemente ce nu influenţează în niciun fel soluţia adoptată, ele putând, de altfel, să lipsească din conţinutul hotărârii.

Prin urmare, nu există temeiuri pentru a reţine incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondată este şi critica încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., privind încălcarea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, prin faptul că nu a dat eficienţă unor chestiuni de drept tranşate prin mai multe hotărâri judecătoreşti, pronunţate în dosarul de insolvenţă sau în dosare asociate acestuia, şi anume faptul că regimul juridic al creanţei cu care A. a fost înscrisă în tabelul de creanţe, derivând din contractul de leasing nr. x, este cel de creanţă anterioară deschiderii procedurii de insolvenţă, care nu putea fi plătită de G. S.R.L. cu prioritate, într-o modalitate care sa contravină dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, astfel că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing.

Prin hotărârile pe care recurentele-pârâte le invocă (sentinţa civilă nr. 2987/14.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin neapelare; sentinţa civilă nr. 3156/23.05.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 2350/21.11.2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; sentinţa civilă nr. 7435/12.12.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 1177/04.07.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă) s-a stabilit, într-adevăr, că sumele cu care A. S.A. s-a înscris la masa credală sunt creanţe anterioare deschiderii procedurii, care se plătesc potrivit programului de plăţi din planul de reorganizare, în procedura de reorganizare judiciară, sau potrivit distribuirilor de sume realizate din lichidarea averii debitoarei, în procedura de faliment, orice altă ipoteză fiind contrară Legii nr. 85/2006.

Însă instanţele nu au statuat asupra legalităţii declaraţiilor de reziliere emise de creditoare în temeiul contractului, nu au stabilit că acestea nu şi-ar fi produs efectele specifice, ci doar faptul că A. nu poate valorifica declaraţiile de reziliere a contractelor de leasing pentru neplata la scadenţele contractuale a ratelor de leasing în procedura insolvenţei împotriva debitorului principal S.C. G. S.R.L..

În cadrul motivului de recurs privind pronunţarea hotărârii cu greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material reprezentate de art. 1562-1563 C. civ., art. 2288-2289 C. civ., art. 102 din Legea nr. 85/2006 şi art. 1549-1554 C. civ., circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., critica reiterată constant de către recurentele-pârâte a vizat inexistenţa unei creanţe certe împotriva fidejusorului B. S.R.L..

Potrivit art. 1562 alin. (1) C. civ., dacă dovedeşte un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile faţă de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate, iar alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că un contract cu titlu oneros, sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract, poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

De asemenea, creanţa trebuie să fie certă la data introducerii acţiunii, conform art. 1563 C. civ., lichida şi exigibilă la data pronunţării hotărârii.

Contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţele de fond au reţinut în mod legal existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile.

Astfel, aşa cum a constatat şi instanţa de apel, creditoarea A. S.A. a declanşat executarea silită împotriva fidejusorului, în baza de contractului de leasing nr. x/27.05.2008, iar prin decizia civilă nr. 3097A/31.08.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a dispus validarea popririi înfiinţate de J. în dosarul de executare silită nr. x/2016, terţul poprit C. S.R.L. fiind obligat la plata către creditoarea A. S.A. a sumelor datorate debitoarei S.C. B. S.R.L. până la concurenţa sumei de 1.558.704,06 RON.

S-a stabilit, aşadar, cu autoritate de lucru judecat faptul că intimata-reclamantă A. deţine împotriva pârâtei S.C. B. S.R.L., în calitate de debitoare garantă, o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, în cuantum de 1.558.704,06 RON, ceea ce face ca în cadrul litigiului de faţă să nu se poată statua din nou cu privire la acest aspect.

Succesiunea temporală a hotărârilor invocate de recurentele-pârâte, în raport cu cea anterior menţionată, este irelevantă sub aspectul existenţei creanţei pe care aceasta din urmă o constată.

De asemenea, referitor la greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 2288-2289 C. civ., aşa cum s-a arătat şi în examinarea criticii de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte subliniază faptul că, pentru neplata ratelor contractului de leasing nr. x/2008, societatea creditoare putea să declare scadenţa anticipată, conform prevederilor contractuale, dar punerea în executare şi recuperarea creanţei nu putea avea loc faţă de debitoarea principală G. S.R.L., ca urmare a intrării acesteia în insolvenţă, situaţie în care legea reglementează un regim derogatoriu de la dreptul comun.

Astfel, conform art. 41 alin. (1) din Lega nr. 85/2006, nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior datei deschiderii procedurii, creditorul având obligaţia de a se înscrie la masa credală cu creanţele născute anterior deschiderii procedurii, chiar dacă sunt nescadente, potrivit art. 64 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 85/2006.

De acest regim derogatoriu nu beneficiază şi fidejusorul B. S.R.L., motiv pentru care declararea scadenţei anticipate putea produce efecte în raport cu cel din urmă pentru recuperarea ratelor neplătite şi a daunelor interese, fără ca acest lucru să constituie o încălcare a limitelor fidejusiunii.

De asemenea, în ceea ce priveşte incidenţa art. 102 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia creditorii conservă acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului, acestuia i s-a dat în mod corect eficienţă de către instanţa de apel, întrucât, indiferent de cuantumul creanţei cu care creditoarea A. S.A. (intimata-reclamantă din prezenta cauză) este înscrisă la masa credală a debitoarei G. S.R.L. şi de termenele de plată stabilite în procedura insolvenţei, intimata-reclamantă poate proceda la executarea garantului-fidejusor pentru întreaga creanţă care rezultă din contractul de leasing nr. x/2008, conform clauzelor convenţionale şi în limita garanţiei asumate de apelanta B. S.R.L.. Conform actului adiţional la contractul de leasing nr. x/27.05.2008, încheiat la 31.01.2014, S.C. B. S.R.L. s-a angajat să răspundă în solidar cu utilizatorul (debitoarea S.C. G. SRL) pentru toate obligaţiile de plată asumate prin convenţia de leasing de către acesta din urmă.

Cât priveşte alegaţiile recurentelor-pârâte, în sensul lipsei prejudiciului, sumele care au fost plătite către A. în cadrul procedurii insolvenţei, lipsa fraudei debitorului, lipsa complicităţii la fraudă a terţului contractant, acestea privesc în mod evident situaţia de fapt, aprecierea probelor administrate în cauză, critici de netemeinicie incompatibile cu controlul de legalitate care se exercită în cadrul căii extraordinare de atac a recursului.

De asemenea, este inadmisibilă invocarea încălcării de către instanţă a unor norme procedurale imperative în legătură cu soluţionarea cererii de intervenţie principale formulate în cauză, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în condiţiile în care, potrivit art. 64 alin. (4) C. proc. civ., calea de atac împotriva încheierii de respingere ca inadmisibilă a cererii de intervenţie este numai apelul.

Pentru toate considerentele expuse şi constatând că prin recursul dedus judecăţii de recurentele-pârâte nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

De asemenea, va fi respins, ca inadmisibil, recursul declarat de intervenienta G. S.R.L, având în vedere că prin încheierea din 19 mai 2021 Înalta Curte a admis excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de intervenienta G. S.R.L., excepţie invocată de intimata - reclamantă S.C. A. S.A., faţă de împrejurarea că cererea de intervenţie principală a fost respinsă ca inadmisibilă de către tribunal, aceasta nu a dobândit calitatea de parte în cauză, iar singura cele de atac prevăzută de art. 64 alin. (4) C. proc. civ. este apelul, care a fost respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-pârâte S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta-intervenientă S.C. G. S.R.L. prin lichidator judiciar K. împotriva deciziei nr. 476 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2022.