Set-off of post-insolvency claims under Law 85/2006 and requirement for appellate court to address res judicata and statutory defenses

Şedinţa publică din data de 01 martie 2022

Asupra recursului de faţă. Reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi la 17.10.2014, sub nr. x/2014, reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE - în reorganizare, prin administrator judiciar A.. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A.:

1. Plata sumei de 10.048.628,86 RON compusă din:

- Factura nr. x/16.04.2014 în sumă de 2.099.479,77 RON;

- Factura nr. x/26.05.2014 în sumă de 1.780.476,63 RON;

- Factura nr. x/20.06.2014 în sumă de 1.553.117,90 RON;

- Factura nr. x/23.07.201 în suma de 1.415.838,42 RON;

- Factura nr. x/21.08.201 în suma de 1.630.072,05 RON;

- Factura nr. x/22.09.2014 în suma de 1.569.644,09 RON;

TOTAL=10.048.628,86 RON

2. Plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză (constând în onorariu expert contabil).

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1270, art. 1272 C. civ.

Pârâta, prin întâmpinare, a recunoscut obligaţia de plată a sumei de 10.048.628,86 RON şi, în apărare, a invocat compensaţia legală. Astfel, pârâta a arătat că, la rândul ei, a emis faţă de reclamantă factura nr. x/8.04.2014, în valoare de 63.467.054 RON, în baza contractului nr. x/2011 şi a deciziei ANRE nr. 743/28.03.2014.

Prin sentinţa civilă nr. 16/2015 din 4 februarie 2015, Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 10.048.628,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor emise, a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii a formulat apel pârâta, criticând-o ca netemeinică şi nelegală.

Prin decizia nr. 509/30.06.2015, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa şi a trimis cauza spre soluţionare Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2015.

Prin sentinţa civilă nr. 166 din 04.02.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015.

Prin decizia civilă nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B..

Împotriva acestei decizii, la 01 martie 2021, a declarat recurs reclamanta REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta evocă dispoziţiile art. 20, art. 22 alin. (1), art. 5 alin. (1), art. 7 alin. (1), art. 174 alin. (1) şi (2), art. 176 pct. 6 din C. proc. civ. şi decizia nr. 221/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă pentru a concluziona că aceste dispoziţii sunt valabile în cazul încălcării oricăruia dintre principiile fundamentale ale procesului civil.

Arată recurenta că instanţa de apel a pronunţat soluţia judecând cauza din perspectiva prevederilor Legii nr. 85/2014, iar nu ale Legii nr. 85/2006, aplicabile procedurii insolvenţei societăţii recurente. Prin urmare, apreciază că au fost încălcate dispoziţiile art. 22 alin. (1) C. proc. civ.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că, potrivit principiului specialia generalibus derogant, în cauză sunt aplicabile prevederile Legii speciale nr. 85/2006. Apreciază că instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că Legea nr. 85/2006 nu cuprindea dispoziţii legale care să permită compensarea creanţelor născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, posibilitate legală care este prevăzută însă prin Legea nr. 85/2014. În acest context, arată că instanţa de apel ar fi reţinut că intenţia legiuitorului a fost doar de a corecta, prin noua lege, o omisiune a vechii legi, astfel că ar fi apreciat că pot fi compensate, în temeiul legii anterior aplicabile, Legea nr. 85/2006, creanţe reciproce născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Prin urmare, recurenta susţine că raţionamentul instanţei este complet lipsit de suport legal, având în vedere că dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 se aplică astfel cum au fost reglementate - şi nemodificate - la momentul în care au fost în vigoare.

Totodată, apreciază că decizia ÎCCJ nr. 19/17.02.2020, invocată de instanţa de apel, pe de o parte, nu are legătură cu prezenta cauză, iar pe de altă parte, vizează dispoziţiile Legii nr. 85/2014, iar nu pe cele ale Legii nr. 85/2006, care reglementează procedura insolvenţei recurentei.

Consideră că, practic, instanţa de apel s-a pronunţat în prezenta cauză analizând şi aplicând în mod exclusiv prevederile Legii nr. 85/2014, care nu sunt incidente în cauză.

Dintr-un alt punct de vedere, apreciază că însăşi modalitatea de aplicare a dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014, precum şi de analiză a considerentelor deciziei ÎCCJ amintite, sunt complet eronate, deoarece, contrar celor reţinute de instanţa de apel, analiza din cuprinsul deciziei nr. 19/2020 a ÎCCJ vizează posibilitatea de compensare a două creanţe reciproce existente la data deschiderii procedurii de insolvenţă, iar nu a unor creanţe curente sau a unei creanţe născută anterior cu una curentă.

Prin urmare, consideră că raţionamentul instanţei de apel nu este corect nici din perspectiva Legii nr. 85/2014.

Având în vedere faptul că, pe de o parte, instanţa de apel a admis că Legea nr. 85/2006 nu cuprindea dispoziţii legale privind posibilitatea de compensare a creanţelor ulterioare deschiderii procedurii insolvenţei, iar apoi a validat soluţia instanţei de fond de intervenire a compensării unor astfel de creanţe, consideră recurenta că motivul de recurs este întemeiat.

În mod contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta evocă dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006 şi arată că, la data deschiderii procedurii (18.09.2013), condiţiile existenţei unor creanţe reciproce, certe, lichide şi exigibile nu erau îndeplinite, având în vedere faptul că toate facturile fiscale emise cu privire la pretenţiile solicitate datează din 2014.

Mai arată că deschiderea procedurii de faliment împotriva recurentei a fost dispusă prin sentinţa nr. 10/28.01.2016, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr. x/2013.

În această ordine de idei, evocă dispoziţiile art. 108 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 şi arată că suma de 16.950.117,14 RON a reprezentat creanţă curentă ulterioară deschiderii procedurii insolvenţei, dar anterioară deschiderii procedurii falimentului, nefiind o creanţă curentă în faliment. Cu alte cuvinte, numai creanţele născute în perioada falimentului sunt creanţe născute în faliment.

Arată că, în acest sens, judecătorul sindic a dispus obligarea recurentei la înscrierea întregii sume reprezentând creanţe curente (în total 16.950.117,14 RON) în tabelul creditorilor, astfel cum rezultă din dispozitivul sentinţei nr. 163/20.06.2019, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, urmând ca plata să fie făcută conform ordinii de distribuire prevăzută de art. 123 din Legea nr. 85/2006.

Reiterează, totodată, faptul că textul art. 52 din Legea nr. 85/2006 este extrem de clar în a reglementa în mod exclusiv posibilitatea compensării creanţelor anterioare deschiderii procedurii insolvenţei.

Nu în ultimul rând, cu titlu de practică judiciară, arată că, prin sentinţa nr. 6075/03.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 - definitivă, între aceleaşi părţi, cu privire la alte pretenţii ale recurentei izvorâte din acelaşi contract, faţă de care pârâta a invocat, de asemenea, compensaţia legală, instanţa a constatat că pârâta nu a contestat caracterul cert, lichid şi exigibil al pretenţiilor afirmate de reclamantă, însă a înţeles să invoce în apărare, pentru paralizarea cererii de chemare în judecată, compensaţia legală, a înlăturat apărările acesteia cu privire la intervenirea compensaţiei şi a admis cererea de chemare în judecată formulată de recurentă, obligând pârâta la plata sumei de 17.805.680,17 RON, reprezentând contravaloare bonus şi penalităţi.

Mai evocă recurenta şi puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1206/24.09.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015 - definitivă.

Recursul a fost comunicat intimatei-pârâte la 30.03.2021 .

La 26.04.2021, în termen legal, intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 10.05.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 19.10.2021, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părţile nu au depus un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 14.12.2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate şi a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată şi reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă, "casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar, explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că, prin cererea de apel formulată, apelanta-reclamantă a formulat critici privind reţinerea greşită de către prima instanţă a intervenirii compensaţiei legale, raportat la dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006. Totodată, apelanta a făcut referire la sentinţa civilă nr. 6075/03.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, între aceleaşi părţi, cu privire la alte pretenţii ale reclamantei izvorâte din acelaşi contract şi la sentinţa civilă nr. 163/20.06.2019, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2013, prin care judecătorul sindic a dispus obligarea societăţii C. la înscrierea întregii creanţe curente a Transelectrica (în total 16.950.117,14 RON, din care face parte şi suma de 13.380.432,63 RON reţinută de instanţa de fond), în tabelul creditorilor.

Din analiza deciziei recurate, se constată, în primul rând, că instanţa de apel nu a analizat, în concret, criticile apelantei-reclamante referitoare la neîndeplinirea condiţiilor pentru intervenirea compensaţiei legale la data deschiderii procedurii de insolvenţă, în raport de dispoziţiile art. 52 din Legea nr. 85/2006.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Se reţine, totodată, că, potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil.

Or, singurele referiri ale instanţei de apel la problema supusă dezbaterii constau, pe lângă redarea considerentelor primei instanţe, în reţinerea faptului că Legea nr. 85/2006 privind procedurile de insolvenţă nu conţinea vreo stipulaţie expresă care să prevadă compensarea datoriilor reciproce născute între creditor şi debitorul insolvent pe durata procedurii insolvenţei acestuia din urmă.

În ce priveşte reţinerea incidenţei dispoziţiilor art. 90 din Legea nr. 85/2014 şi, corelativ, a posibilităţii compensării creanţelor reciproce deţinute de debitorul insolvabil şi creditorul său, inclusiv dacă se nasc după momentul deschiderii procedurii insolvenţei, instanţa supremă constată lipsa unui raţionament al instanţei de apel cu privire stabilirea legii speciale aplicabile în raport cu data deschiderii procedurii insolvenţei debitoarei, respectiv 18.09.2013.

Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, or, deşi instanţa s-a pronunţat asupra posibilităţii compensării unor creanţe născute după data deschiderii procedurii insolvenţei, guvernată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006, nu a prezentat în mod logic temeiurile de drept şi de fapt care au dus la concluzia adoptată.

Deşi instanţa de apel menţionează într-o proporţie covârşitoare, considerente din decizia nr. 19/17.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care se referă la aplicarea dispoziţiilor art. 90 alin. (1) şi (2) şi art. 5 pct. 20 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 1617 alin. (1) şi (3) din C. civ., instanţa supremă reţine că acestea sunt străine de raportul juridic dedus judecăţii şi de problema de drept dezbătută în prezenta cauză, respectiv posibilitatea compensării unei creanţe născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, sub imperiul dispoziţiilor Legii nr. 85/2006.

În concluzie, motivarea sumară şi confuză a instanţei de apel echivalează cu o lipsă de motivare a deciziei, criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind întemeiate, din acest punct de vedere.

În plus, instanţa supremă constată că, deşi prin memoriul de apel, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, apelanta-reclamantă a invocat existenţa sentinţei civile nr. 6075/03.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, pronunţată într-un dosar purtat între aceleaşi părţi, privind pretenţii izvorâte din acelaşi contract, prin care instanţa a înlăturat apărările intimatei Transelectrica cu privire la intervenirea compensaţiei, în decizia recurată nu se găsesc argumente privind analiza acestor susţineri, prin prisma efectului pozitiv al puterii de lucru judecat.

De asemenea, se constată că instanţa de apel nu a făcut vorbire în decizia recurată nici despre menţiunile apelantei-reclamante privind sentinţa civilă nr. 163/20.06.2019, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosar nr. x/2013, prin care judecătorul sindic a dispus obligarea societăţii-recurente C. la înscrierea întregii creanţe curente a Transelectrica (în total 16.950.117,14 RON, din care face parte şi suma de 13.380.432,63 RON reţinută de instanţa de fond), în tabelul creditorilor.

Instanţa supremă reţine că o hotărâre trebuie să respecte exigenţele art. 6 paragraful 1 din CEDO, întrucât, conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse analizei, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa.

Or, faţă de constatările expuse mai sus, instanţa supremă apreciază că hotărârea instanţei de apel nu cuprinde argumentele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei în ce priveşte respingerea apelului declarat de apelanta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanţa de apel ar fi realizat o analiză a tuturor motivelor de apel formulate în cauză de REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., deşi avea obligaţia de a cenzura legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în limitele devoluţiunii stabilite prin motivele de apel.

Prin urmare, în raport de cele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, fără o examinare concretă a motivelor de apel şi a dispoziţiilor legale invocate de către apelanta-reclamantă în cadrul apelului, Înalta Curte nu poate exercita controlul judiciar asupra legalităţii deciziei recurate din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. invocat de recurentă. Totodată, nu pot fi analizate nici criticile subscrise de recurentă motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât, în realitate, vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor legale ale Legii nr. 85/2014 în detrimentul celor ale Legii nr. 85/2006, astfel că pot fi subsumate aceluiaşi motiv de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe cu recomandarea de a analiza în mod concret criticile formulate şi dispoziţiile legale invocate în cadrul memoriului de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel va cerceta dacă statuările din sentinţa civilă nr. 6075/03.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosar nr. x/2015, definitivă prin decizia nr. 2684/2021 din 09.12.2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, se impun în prezenta cauză prin puterea de lucru judecat şi va analiza care sunt implicaţiile înscrierii în tabelul definitiv consolidat a creanţei intimatei-pârâte, în raport cu situaţia de fapt şi de drept dedusă judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă REGIA AUTONOMĂ PENTRU ACTIVITĂŢI NUCLEARE, prin lichidator judiciar B.., împotriva deciziei civile nr. 1839 din 09 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 01 martie 2022.