Unfair competition claim: non-admissibility of evidentiary and substantive reviews in non-devolutive cassation

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 6 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. S.R.L., C., D., solicitând instanţei să se constate că pârâţii au pus în funcţiune şi îşi desfăşoară activitatea de producţie prin folosirea de practici comerciale care contravin uzanţelor cinstite şi principiului general al bunei-credinţe şi care au produs şi pot produce în continuare pagube reclamantei; să dispună publicarea hotărârii, pe cheltuiala pârâţilor, într-un ziar de largă circulaţie; să oblige pârâţii la plata de daune materiale produse prin practicile comerciale neloiale, în cuantum total de 263.122 euro compus din: 95.452 euro, prejudiciu cauzat de necesitatea măririi salariilor; 21.800 euro, prejudiciu cauzat de scăderea producţiei reclamantei în lunile februarie şi martie 2016; 83.603 euro, prejudiciu cauzat de diminuarea producţiei şi costurile necesare pentru recrutarea, angajarea şi instruirea noilor angajaţi care au înlocuit angajaţii ce au plecat la pârâta B.; 62.267 euro, prejudiciu cauzat de pierderea clientului E. S.R.L.; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

Prin precizarea depusă la dosarul cauzei, la 5 februarie 2018, reclamanta a formulat o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a numitului F..

Prin notele scrise din 16.11.2018, reclamanta a clarificat petitul nr. 1 al cererii de chemare în judecată, în sensul că acesta nu este un petit de sine stătător, solicitând să fie luat în considerare ca făcând parte din petitul nr. 3 din cerere. De asemenea, a indicat şi, ulterior, precizat, temeiul legal al cererii de chemare în judecată ca fiind: art. 1, 2 şi 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 11/1991 şi art. 1349 şi urm. din C. civ., art. 1381 şi urm. din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 859/2020 din 08.07.2020, Tribunalul Specializat Cluj a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. şi D., excepţie invocată de aceştia prin întâmpinare; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată, precizată şi extinsă de reclamanta A., având ca obiect concurenţă neloială şi pretenţii.

Împotriva acestei sentinţe, a formulat apel reclamanta A. solicitând admiterea apelului, schimbarea, în parte, a sentinţei primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum aceasta a fost formulată, modificată şi precizată, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată, pentru judecata în primă instanţă şi judecata în apel.

Prin decizia civilă nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost respins apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 859 din 08.07.2020 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

Recurenta-reclamantă, în baza art. 483 şi a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare aceleiaşi instanţe; obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs a arătat următoarele:

Hotărârea atacată este nelegală deoarece a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 14, art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a achiesat în totalitate la apărările formulate de intimaţi, considerând că în litigiul pendinte nu suntem în prezenţa unei încălcări a normelor procedurale referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor. La momentul încuviinţării probelor, instanţa de fond a analizat şi dacă proba cu înscrisuri, respectiv rapoartele de investigaţie detectivistică, ar fi admisibilă şi s-a pronunţat în sens afirmativ, or, prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, nu se mai putea reveni asupra celor dispuse anterior cu indicarea că aceste probe nu pot fi avute în vedere în susţinerea pretenţiilor formulate.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că, odată ce proba cu rapoartele de investigaţie detectivistică a fost încuviinţată, nu se mai putea reveni asupra acesteia după închiderea dezbaterilor, nemaiputându-se aprecia, la acest moment, că proba ar fi fost obţinută cu încălcarea dispoziţiilor legale, acest proces de analiză având deja loc la momentul încuviinţării probelor propuse de părţi.

În aceste condiţii, recurenta apreciază că respingerea de către instanţa de apel, prin decizia recurată, a criticilor reclamantei, reprezintă o încălcare a art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, instanţa de apel nu realizează un veritabil control de legalitate a aspectelor indicate, ci se rezumă la a achiesa la apărările formulate de către intimaţi prin întâmpinare. De asemenea, susţine că, deşi prin răspunsul la întâmpinare a combătut susţinerile intimaţilor, instanţa de apel nu a ţinut cont de apărările recurentei din acest act de procedură şi nu a procedat la o analiză a acestora.

Totodată, arată şi că, prin modalitatea în care instanţa a înţeles să analizeze şi să se pronunţe asupra acestor rapoarte, a fost încălcat dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii. Aşadar, înlăturarea probei direct prin hotărârea judecătorească, fără ca măsura să fie pusă în discuţia părţilor încalcă principiul contradictorialităţii, întrucât părţile litigante nu au putut să pună concluzii cu privire la acest motiv, el fiind invocat în premieră în cadrul hotărârii judecătoreşti.

O altă critică a recurentei priveşte pronunţarea deciziei cu încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că unul dintre motivele de apel s-a întemeiat pe împrejurarea că, la momentul la care judecătorul din prima instanţă a înţeles să înlăture rapoartele de investigaţie detectivistică, nu au fost indicate, în concret, motivele pentru care aceste rapoarte sunt nule şi trebuie înlăturate, făcându-se o trimitere generală la încălcarea dispoziţiilor art. 74 C. civ.. Prin cererea de apel, recurenta arată că a criticat modalitatea prin care judecătorul fondului a analizat aceste probe, indicând că există şi o nemotivare a hotărârii judecătoreşti sub acest aspect. Instanţa de apel a respins aceste critici, apreciind că simpla indicare a art. 74 C. civ. de către judecătorul fondului ca motiv de înlăturare a probei este suficientă pentru a acoperi cerinţa motivării.

Susţine recurenta, contrar celor reţinute de instanţa de apel, că, atât timp cât instanţa de fond nu a motivat de ce ar fi aplicabil art. 74 C. civ. şi care sunt atingerile aduse vieţii private, rezumându-se numai la invocarea acestei norme, rezultă că nu a fost efectuat un examen efectiv al apărărilor reclamantei, cu atât mai mult cu cât, atât prin notele de şedinţă formulate, cât şi prin concluziile scrise, a argumentat că proba a fost obţinută cu respectarea legii şi poate constitui o dovadă în prezenta cauză.

Aşadar, recurenta susţine că, prin respingerea formală a criticilor ei, decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 6 şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub un alt aspect, recurenta critică încălcarea prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Astfel, arată recurenta că, prin cererea de apel, a adus critici privind respingerea cererii de chemare în judecată ca urmare a declaraţiilor martorelor G., H. şi I., persoane aflate în relaţii de muncă cu intimata, precum şi cu privire la raţionamentul diferit în raport cu martorul propus de reclamantă, J., declaraţia lui fiind înlăturată, cu toate că instanţele au reţinut că situaţiile celor 4 martori sunt similare.

Or, respingerea acestor critici de către instanţa de apel reprezintă o încălcare a prevederilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Arată recurenta că, la momentul la care aceste persoane au fost audiate, recurenta-reclamantă a indicat că orice declaraţie trebuie primită sub rezervă, numai în măsura în care poate fi coroborată cu celelalte probe administrate, aspect consemnat inclusiv în încheierea din 21.11.2018 pronunţată în dosarul de fond, tocmai din cauza relaţiilor existente între martore şi intimată. Însă, susţine că, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au procedat de o manieră diametral opusă, utilizând aceste depoziţii ca motiv de respingere a celorlalte probe care veneau în susţinerea reclamantei.

De asemenea, recurenta face apel la jurisprudenţa naţională şi la Decizia Curţii Constituţionale nr. 241/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ. şi concluzionează că, depoziţiile celor trei martore ar fi trebuit să fie înlăturate de la dosarul cauzei. Pe cale de consecinţă, susţine că întemeierea soluţiei dispuse şi înlăturarea altor probe pe baza acestor depoziţii este nelegală şi se impunea a fi cenzurată de către instanţa de apel.

Consideră recurenta a fi nelegale şi considerentele din decizia atacată prin care instanţa de apel, în acord cu cele susţinute de către intimaţi, a pus un semn de egalitate între declaraţiile celor trei martore şi cea a martorului J., a cărui declaraţie nu a fost primită, deoarece martorul ar fi avut, la rândul său, legături de interese cu recurenta, urmare a încheierii unui contract de prestări servicii, în baza căruia au fost întocmite rapoartele de investigaţie detectivistică.

Menţionează că între recurentă şi acest martor nu a existat o relaţie de subordonare, iar acesta a obţinut calificarea potrivit art. 1 şi art. 7 alin. (1) din Legea nr. 329/2003, art. 2.1 din Normele la Legea nr. 329/2003. Prin urmare, susţine că teza promovată de intimaţi şi îmbrăţişată de instanţa de apel nu poate fi primită, fiind în directă contrazicere cu normele juridice indicate anterior, între cele două categorii de martori neputând fi pus semnul egalităţii.

Se mai arată că, prin decizia atacată, instanţa de apel reţine că, astfel cum a indicat şi instanţa de fond, pentru dovedirea pretenţiilor reclamantei ar fi putut solicita audierea în calitate de martor a proprietarului spaţiului închiriat de către intimată, însă asemenea concluzii nu ar putea fi primite, deoarece s-ar încadra în ipoteza prevăzută de art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., respectiv persoana indicată s-ar afla în legături de interese cu intimata.

Sub un ultim aspect, recurenta critică soluţia instanţei de apel privind aplicarea în mod greşit a normelor de drept material incidente, respectiv, a dispoziţiilor art. 74 C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 şi a art. 1.2, art. 6.1 din Normele din 7 octombrie 2004 de punere în aplicare a Legii nr. 329/2003, ceea ce atrage incidenţa motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest sens, recurenta arată că art. 74 C. civ. nu este aplicabil speţei de faţă, dat fiind că acesta vizează exclusiv situaţia în care se regăsesc persoanele fizice, teza normei nefăcând trimitere şi nefiind aplicabilă pentru persoanele juridice. Totodată, susţine că, potrivit practicii judiciare, datele şi informaţiile obţinute de detectivii particulari pot fi folosite şi în cauze civile, nu doar penale, legea nefăcând nici o distincţie în acest sens.

De asemenea, recurenta redă dispoziţiile pretins încălcate, concluzionând că, în contradicţie cu cele reţinute prin decizia din apel, detectivii particulari au respectat dreptul la viaţa privată al tuturor persoanelor implicate, iar probele astfel obţinute pot fi utilizate în susţinerea afirmaţiilor recurentei în cadrul prezentului litigiu.

Potrivit recurentei, scopul reglementării instituite de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/2003 este de a stabili excepţiile de la obligaţia de a menţine secretul profesional de către detectivul particular şi nicidecum de a limita posibilitatea utilizării de către client într-un litigiu civil a unui Raport de supraveghere întocmit cu respectarea strictă a prevederilor legale.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, sub un al alt aspect, recurenta invocă faptul că decizia atacată a fost pronunţată cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 11 lit. c), art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991.

Din acest punct de vedere, recurenta arată că, în litigiul pendinte, contrar celor reţinute de instanţa de apel, ne găsim în prezenţa unor fapte de concurenţă neloială.

În continuare, după ce prezintă activitatea intimaţilor, care se circumscrie unor fapte de concurenţă neloială, arată că, recurenta şi intimata sunt în concurenţă directă, prezentând relaţia contractuală dintre acestea cu alte firme din Italia.

Se mai susţine că apărările şi pretenţiile recurentei nu se întemeiază pe simple nemulţumiri de ordin subiectiv, ci survin ca urmare a efectuării de către intimaţi a unor acte de concurenţă neloială, rămase necenzurate de către instanţele de judecată, fie prin încălcarea normelor procedurale, fie prin greşita aplicare şi interpretare a normelor de drept material, indicate în cuprinsul cererii de recurs.

Recurenta consideră că interpretarea instanţei de apel, cum că recurenta şi intimata nu sunt în concurenţă directă, întrucât activitatea prestată de intimată ar fi exclusiv în favoarea clientului K. S.R.L., contravine dispoziţiilor art. 11 lit. c), art. 2 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Legea nr. 11/1991, atât sub aspectul literei, cât şi a spiritului normelor indicate.

Autoarea recursului arată că a suferit un prejudiciu ca urmare a fluctuaţiilor şi pierderilor de personal rezultate prin faptele de concurenţă neloială ale intimaţilor, care au oferit un salariu peste salariul minim brut pe ţară garantat în plată şi peste salariul oferit de recurentă, informaţii pe care intimata le putea cunoaşte doar de la intimatul F., care deţinuse şi funcţia de administrator al recurentei.

Din această perspectivă, se susţine că rezultă şi caracterul părtinitor al declaraţiilor martorelor propuse de intimată, care au afirmat că salariul primit de la intimată nu depăşea remuneraţia pe care o primeau anterior de la recurentă, aspect care susţine motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la prevederile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar declaraţiile celor trei martore ar fi trebuit înlăturate de la dosarul cauzei.

Concluzionând, recurenta prezintă situaţia de fapt cu privire la cuantumul remuneraţiei şi probele administrate din care rezultă cele alegate, precum şi cu privire la producerea unui prejudiciu şi legătura de cauzalitate dintre fapta intimaţilor şi producerea prejudiciului în patrimoniul recurentei.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor-pârâţi la 15.02.2022.

La 22.02.2020, intimaţii au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia de nulitate a motivelor de la pct. I din cererea de recurs, iar pe fond au solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimaţilor-pârâţi, ca nefondate.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 19 octombrie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă A. instanţa de recurs reţine următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că instanţa de apel a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 14, art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) C. proc. civ., achiesând în totalitate la apărările formulate de intimaţi, considerând că în litigiul pendinte nu au fost încălcate normele procedurale referitoare la încuviinţarea şi administrarea probelor.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Recurenta a susţinut, în esenţă, că, instanţa de fond, la momentul încuviinţării probelor, a analizat şi dacă proba cu înscrisuri, respectiv rapoartele de investigaţie detectivistică, ar fi admisibilă şi s-a pronunţat în sens afirmativ, sens în care, prin sentinţa pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, nu se mai putea reveni asupra celor dispuse anterior cu indicarea că aceste probe nu pot fi avute în vedere în susţinerea pretenţiilor formulate.

Referitor la această critică, Înalta Curte reţine că potrivit art. 255 alin. (1) C. proc. civ.:

"Probele trebuie să fie administrate potrivit legii", iar potrivit art. 258 alin. (1) din acelaşi cod "Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere."

În raport de aceste dispoziţii legale şi de considerentele care au fundamentat decizia atacată, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât, potrivit încheierii de şedinţă din 21 noiembrie 2018, aflată la dosarul Tribunalului Specializat Cluj, Volum II, instanţa de fond a încuviinţat pentru ambele părţi proba cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, cu precizarea faptului, că, în ceea ce priveşte rapoartele de investigaţie detectivistică, urmează a fi evaluate raportat la posibilitatea de a fi dovedită fapta pretinsă prin alte mijloace de probă, împrejurare în care se constată că, instanţa doar a încuviinţat proba cu respectivele înscrisuri, având libertatea de a le aprecia şi analiza potrivit convingerii sale, astfel cum prevede art. 264 alin. (2) C. proc. civ.

În concret, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod corect a reţinut că prima instanţă nu a revenit asupra probei cu înscrisurile reprezentând rapoartele de investigaţie detectivistică, ci în mod liber şi coroborat cu celelalte probe administrate, a cenzurat-o ca valoare probatorie.

Totodată, nu poate fi primită nici critica prin care se susţine încălcarea art. 14 C. proc. civ. cu privire la contradictorialitate, deoarece astfel cum reiese din încheierea din 21.11.2018 menţionată anterior, părţile şi-au exprimat poziţia cu privire la probele propuse şi încuviinţate, instanţa precizând în mod expres că acestea vor fi analizate în raport de alte probe administrate în cauză, fiind astfel respectat principiul contradictorialităţii.

Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

Cu referire la criticile recurentei-reclamante întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se susţine încălcarea art. 6 C. proc. civ. şi art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, instanţa supremă constată că au fost invocate formal, nefiind critici veritabile îndreptate împotriva deciziei din apel, ci împotriva sentinţei de fond.

Totodată, instanţa de recurs reţine că aceste critici au fost reluate din cererea de apel, la care recurenta-reclamantă a primit deja răspuns prin decizia recurată, iar faţă de considerentele Curţii de Apel, cu privire la articolele pretins încălcate, recurenta nu a dezvoltat critici de nelegalitate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate în apel, recurenta tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

De aceea, chiar dacă prin decizia recurată se menţine hotărârea primei instanţe, al cărei raţionament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanţei de prim control judiciar.

Nu pot fi primite nici criticile prin care recurenta susţine încălcarea art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., cu privire la legăturile de interese dintre martorii audiaţi şi intimaţi.

Instanţa de recurs notează că interdicţia instituită de dispoziţiile art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu are caracter absolut. În acest sens, alin. (2) al art. 315 C. proc. civ. statuează că:

"Părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi persoanele prevăzute la alin. (1) pct. 1-3".

În raport de aceste prevederi legale şi constatând că recurenta-reclamantă nu s-a opus la încuviinţarea probei cu martorii propuşi de partea adversă, aşa cum rezultă din încheierea de dezbateri de la termenul la care s-a încuviinţat proba cu martori, nu se poate reţine că încuviinţarea probei a avut loc cu nesocotirea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Astfel, ţinând seama şi de prevederile art. 324 C. proc. civ., potrivit cărora: "În aprecierea declaraţiilor martorilor, instanţa va ţine seama de sinceritatea acestora şi de împrejurările în care au luat cunoştinţă de faptele ce fac obiectul declaraţiei respective", instanţa supremă reţine că în mod corect, instanţa de apel a ţinut cont de relaţia dintre martori şi intimaţi.

În privinţa modului de apreciere a probatoriului administrat, această chestiune nu poate forma suportul unei analize în această etapă procesuală.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că argumentele recurentei cu privire la cuantumul salariilor martorelor, la relaţiile de subordonare decurgând din contractele individuale de muncă şi din calitatea de prestator de servicii a detectivului particular, nu pot fi analizate în prezenta cale de atac, de vreme ce recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Examinând în continuare criticile, Înalta Curte constată, că deşi invocă greşita aplicare a unor acte normative, respectiv art. 74 C. civ., art. 11 lit. c), art. 2 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) din Legea 11/1991, aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în motivele de recurs, în realitate, recurenta-reclamantă îşi manifestă nemulţumirea faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, în urma analizării probatoriului administrat.

În acest context, reţine că recurenta invocă fapte de concurenţă neloială, arătând în concret că acestea au constat în copierea modelului de business, atragerea şi angajarea salariaţilor A., iar elementul central al tuturor actelor de concurenţă neloială l-a reprezentat intimatul F., fost administrator şi angajat al recurentei, care, dobândind cunoştinţe tehnice şi organizatorice în cadrul acesteia, a contribuit la constituirea şi punerea în funcţiune a intimatei B. S.R.L., prin convingerea angajaţilor recurentei de a-şi da demisia şi totodată prin deturnarea clientelei.

În esenţă, se susţine că intimata nu şi-a organizat activitatea concurentă în baza propriei experienţe în domeniu, ci prin obţinerea informaţiilor privind forţa de muncă calificată în operarea utilajelor specifice, utilizând în mod ilicit expertiza societăţii A.. Astfel, recurenta invocă reaua-credinţă a intimatei, arătând că prin semnarea Contractului de prestări servicii încheiat cu societatea L. S.R.L. Italia la 01.09.2015, dată la care intimata nu avea niciun angajat, şi prin care s-a prevăzut o producţie de 10 milioane pungi, rezultă intenţia intimatei de a prelua angajaţii recurentei.

Înalta Curte reţine că aspectele pe care le invocă recurenta-reclamantă în legătură cu existenţa faptelor de concurenţă neloială reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanţa de recurs nu se poate pronunţa, întrucât dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. impun examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţelor devolutive.

Instanţa supremă reţine că având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-reclamantă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele referitoare la situaţia de fapt stabilită de aceasta.

În aceste condiţii, se constată că dispoziţiile legale mai sus menţionate au fost invocate formal, întrucât criticile cu privire la activitatea desfăşurată de intimaţi şi martori, precum şi cele cu privire la activitatea de producţie a recurentei, vizează exclusiv temeinicia deciziei recurate, nefiind astfel susceptibile de a fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cu privire la criticile prin care invocă greşita aplicare a art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (2) din Legea nr. 329/200, precum şi a art. 1.2 şi art. 6.1 din normele la Legea nr. 329/2003, Înalta Curte reţine că, deşi este redat conţinutul normativ al acestor prevederi legale, recurenta-reclamantă nu critică aspecte legate de încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

În concret, se pune în discuţie reanalizarea admisibilităţii probei din perspectiva stabilirii situaţiei de fapt relative la activitatea efectivă a detectivului particular, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate şi se tinde la analiza rapoartelor de investigaţie şi de supraveghere întocmite de detectivii particulari.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 592/2020 din 26 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2021.