Consumer discrimination action deemed inadmissible appeal in auto-renewal dispute.

Şedinţa publică din data de 8 februarie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Vâlcea, secţia I civilă la 18.07.2019, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L., au solicitat acordarea despăbubirilor materiale şi morale suferite şi pe care în continuare le suferă din cauza pârâţilor şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, potrivit dreptului comun.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Prin întâmpinare, pârâţii C. S.A., D. S.R.L. şi E. S.R.L. au invocat excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a Judecătoriei Vâlcea.

Prin sentinţa civilă nr. 6219 din 13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Vâlcea, secţia I civilă, s-a dispus declinarea competenţei în favoarea Tribunalului Vâlcea, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr.

Prin încheierea din 14 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, s-a dispus citarea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Prin sentinţa civilă nr. 1152 din 23.04.2021, pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii C. S.A., D. S.R.L., E. S.R.L. şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, la 1000 RON cheltuieli de judecată faţă de pârâta E. S.R.L. Piteşti, şi la câte 1000 RON faţă de pârâtele C. S.A. şi D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B., care a fost anulat, ca nesemnat, prin decizia nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au formulat recurs, solicitând casarea deciziei şi repunerea dosarului pe rolul instanţei de apel, pentru a judeca apelul declarat în termenul legal, în prezentul dosar.

Recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La 31 decembrie 2021, intimata-pârâtă E. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând admiterea excepţiei şi anularea recursului, cu obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.000 RON.

La 5 ianuarie 2022, intimatele-pârâte C. S.A., D. S.R.L. au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a recursului.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată din oficiu, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este cel al legalităţii căilor de atac, statuat de prevederile art. 457 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 şi care presupune că părţile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor şi intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că ele nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunţat este consacrat şi la nivel constituţional, fiind înscris în art. 129 din Constituţie, care prevede dreptul părţilor şi al procurorului de a folosi căile de atac, însă numai în condiţiile legii.

Prin demersul judiciar, reclamanţii persoane fizice au solicitat să se constate existenţa unei discriminări şi obligarea pârâţilor, persoane juridice, la plata despăgubirilor materiale şi morale suferite şi pe care în continuare le suferă din cauza pârâţilor şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, potrivit dreptului comun, în temeiul dispoziţiilor art. 27 din O.G. nr. 137/2000, actualizată, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.

Potrivit art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, "Persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului."

Prin decizia nr. 10/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov cu privire la aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000, privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, s-au reţinut următoarele:

"(25) textul art. 27 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu conţine o normă de competenţă, astfel cum ar părea la o primă vedere, articolul în cauză concretizând, în realitate, condiţiile procedurale şi mijlocul procesual de antrenare a răspunderii civile (lato sensu) - în opoziţie cu răspunderea penală şi contravenţională, menţionate la art. 2 alin. (11) din acelaşi act normativ - ce poate fi angajată pentru acte/fapte discriminatorii, semnificaţia sa fiind aceea că orice persoană care se consideră discriminată are asigurată întotdeauna calea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.";

"(28) În alte cuvinte, norma legală examinată nu îşi propune să instituie în mod direct şi explicit reguli de competenţă în soluţionarea acţiunilor de angajare a răspunderii civile pentru acte sau fapte de discriminare, ci aceasta consacră dreptul de acces la instanţă în reclamarea conduitelor discriminatorii, dând astfel expresie art. 13 din Convenţia europeană a drepturilor omului (dreptul la un recurs efectiv).";

"(31) Ori de câte ori, însă, actul sau faptul discriminatoriu a cărui sancţionare se urmăreşte intră în sfera ori a fost săvârşit în raporturile juridice care aparţin altor domenii/ramuri ale dreptului - dreptul muncii şi asigurărilor sociale ori dreptului administrativ, dreptul concurenţei etc. - şi în care protecţia drepturilor subiective se realizează în condiţiile unor legi speciale, în faţa unor jurisdicţii speciale, angajarea răspunderii civile (lato sensu) pentru actele/faptele acuzate drept discriminatorii va avea loc, în virtutea principiului de drept specialia generalibus derogant, chiar pe calea respectivelor legi speciale, aşadar în condiţiile acestora şi în faţa jurisdicţiilor speciale, aceasta însemnând inclusiv în faţa unor instanţe cu competenţă materială specială, derogatorie de la dreptul comun.";

"(32) Soluţia se justifică cu atât mai mult cu cât şi la nivelul legislaţiei speciale aplicabile altor ramuri sau domenii ale dreptului există norme de drept material privitoare la interzicerea discriminării în raporturile juridice pe care acestea le guvernează (spre exemplu, Codul muncii), iar judecarea unor astfel de cauze presupune analizarea raporturilor juridice dintre părţi prin observarea şi aplicarea legislaţiei speciale proprii domeniului/ramurii de drept respective, ceea ce ar trebui să implice o abordare calificată din partea judecătorului, care lipseşte instanţei de drept comun, respectiv aceleia civile.";

"(36) Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 nu a creat o formă specială de răspundere dată de motivul ori criteriul discriminării şi nu a instituit o jurisdicţie specială pentru cazurile având ca obiect sancţionarea comportamentelor discriminatorii, pentru a se înţelege că a atribuit o competenţă materială de soluţionare a unor astfel de litigii, deferită chiar instanţelor de drept comun, cu sacrificarea (sau încălcarea) competenţelor materiale speciale existente în legislaţie.";

"(37) Rolul reglementării cuprinse în art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 a fost acela de a asigura întotdeauna existenţa unei căi în justiţie pentru reclamarea cazurilor de discriminare. Dacă o astfel de cale există deja la nivelul legii speciale care reglementează relaţiile sociale aparţinând altor ramuri ori domenii ale dreptului în contextul cărora s-a manifestat comportamentul discriminatoriu, legea specială se va aplica cu întâietate, sub toate aspectele, atât în ceea ce priveşte condiţiile de fond şi de formă cărora va fi supusă acţiunea, cât şi în ceea ce priveşte instanţa competentă".

Din decizia în interesul legii rezultă că stabilirea competenţei de soluţionare a cererilor pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării, precum cererea din prezenta cauză, presupune analizarea raporturilor juridice dintre părţi prin observarea şi aplicarea legislaţiei speciale prin care se realizează protecţia drepturilor subiective din domeniul/ramura de drept respectivă, fără a avea relevanţă formularea unui capăt de cerere distinct privind constatarea existenţei discriminării şi nici temeiul juridic al cererii explicit invocat de către reclamant.

Pornind de la aceste statuări cu efect obligatoriu, instanţa supremă reţine că, prin sentinţa nr. 6219 din 13.11.2019, pronunţată de Judecătoria Vâlcea, secţia I civilă, s-a reţinut cu putere de lucru judecat calitatea de consumatori a reclamanţilor şi cea de profesionist a pârâţilor, în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000 şi art. 3 C. civ.

Înalta Curte mai reţine şi că, la interpelarea Tribunalului Vâlcea, la termenul din 14 februarie 2020, de a preciza cum au fost discriminaţi, reclamanţii au arătat că, toţi participanţii la Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional, înscrişi la 18.07.2016, au primit produsele comandate şi achitate iar reclamanţii, personal, nu au primit produsul solicitat .

În acest cadru, dat fiind că reclamanţii au calitatea de consumatori, iar pârâţii pe cea de profesionist, se constată că se invocă existenţa unei discriminări care ar fi survenit în contextul unor raporturi juridice născute în cadrul exploatării unei întreprinderi, în exercitarea activităţii comerciale a profesionistului (distribuitor auto), motiv pentru care Înalta Curte consideră că nu este aplicabil dreptul comun, protecţia dreptului subiectiv invocat realizându-se în condiţiile actelor normative cu caracter special din domeniul protecţiei consumatorilor.

În considerentele deciziei nr. 10/2016 s-a reţinut că:

"(40) Calificarea dată în jurisprudenţă noţiunii de discriminare, aceea de faptă ilicită de natură să antreneze răspunderea civilă delictuală a autorului acesteia, este corectă, dar nu sprijină opinia în sensul că instanţa civilă ar fi unica jurisdicţie competentă să sancţioneze comportamentele discriminatorii, indiferent de sfera raporturilor juridice în care s-ar manifesta acestea. În definitiv, discriminarea constituie o cauză ori un criteriu de nelegalitate care, concretizată ori transpusă într-un fapt juridic, determină calificarea acestuia ca fiind ilicit, în timp ce manifestată la nivelul actelor juridice, induce caracterul nelegal al acestora, în ambele cazuri natura juridică a răspunderii pe care o antrenează fiind aceea specifică raportului juridic în care se manifestă comportamentul discriminatoriu. (41) Prin urmare, persoana care se consideră discriminată poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, în condiţiile dreptului comun, înţelegând prin aceasta în faţa instanţei de drept comun, respectiv aceea civilă, ori de câte ori actul/faptul discriminatoriu nu a survenit în contextul unui raport juridic guvernat de o lege specială şi în legătură cu drepturi subiective a căror protecţie se realizează în faţa unor jurisdicţii speciale, potrivit regulilor instituite pentru acestea, care se vor aplica cu întâietate."

Ca atare, indiferent de temeiurile de drept invocate de reclamanţi, respectiv art. 27 din O.U.G. nr. 137/2000, în cauză trebuie să se ţină cont de faptul că faptele discriminatorii invocate au survenit în contextul unui raport juridic reglementat de legislaţia privind protecţia consumatorului, aşa cum a statuat cu caracter definitiv Judecătoria Vâlcea.

Faţă de considerentele expuse mai sus, instanţa supremă reţine că recursul are ca obiect decizia civilă nr. 166/2021 din 10 martie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă într-un litigiu în materia protecţiei consumatorilor.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 49 din Legea nr. 310/2018, "Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j3), în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunţate în materia protecţiei consumatorilor, a asigurărilor, precum şi în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului".

Aşadar, prin Legea nr. 310/2018, care a intrat în vigoare anterior înregistrării cererii de chemare în judecată deduse judecăţii - 18 iulie 2019, legiuitorul a suprimat calea de atac a recursului în ceea ce priveşte anumite categorii de litigii, printre care se regăsesc şi cele privind cereri pronunţate în materia protecţiei consumatorilor.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale citate mai sus, decizia atacată este una definitivă de la pronunţare, în accepţiunea art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I C. proc. civ., astfel că nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Faptul că în dispozitivul deciziei recurate s-a menţionat dreptul părţii de a formula recurs în termen de 30 de zile de la comunicare nu poate avea ca efect recunoaşterea căii de atac a recursului în alte cazuri decât cele prevăzute de lege, în acest sens putând fi evocat şi art. 457 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia, "hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Ca părţi care au pierdut procesul, recurenţii-reclamanţi vor fi obligaţi la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 455/A-C din 21 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca inadmisibil.

Obligă recurenţii la plata către intimata-pârâtă E. S.R.L. a sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 februarie 2022.