Military pension inflation update: appeal against merits decision declared inadmissible and challenge to recusal order dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă la 27 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu intimata Casa de Pensii Sectorială din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, să dispună obligarea pârâtei la actualizarea pensiei militare de stat brute în valoare de 6.804 RON cu rata medie a inflaţiei din anul 2017 de 3,3%, aşa cum statuează imperativ dispoziţiile art. VII pct. 2 din O.U.G. nr. 59/2017, obligarea pârâtei la plata retroactivă a pensiei, actualizată cu rata medie a inflaţiei din anul 2017, începând cu data de 01.01.2018.

În drept, au fost invocate prevederile art. VII pct. 2 din O.U.G. nr. 59/2017.

În data de 24 august 2018, reclamantul A. a formulat completare la cererea introductivă de instanţă, în cuprinsul căreia a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 59 din Legea nr. 223/2015, conform art. VII din O.U.G. nr. 59/2017, solicitând a se verifica legalitatea sub aspectul constituţionalităţii acestei modificări.

Prin încheierea din 20 februarie 2019, instanţa admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale pentru a se pronunţa asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 59 din Legea nr. 223/2015, privind pensiile militare de stat, astfel cum a fost modificat prin art. VII pct. 2 din O.U.G. nr. 59/2017, privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul pensiilor de serviciu.

Prin sentinţa civilă nr. 215/2019 din 13 martie 2019, Tribunalul Maramureş a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Casa de Pensii Sectoriale a Ministerului Afacerilor Interne (MAI).

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantul A. a declarat apel.

La 21 octombrie 2019, reclamantul A. a formulat o cerere de recuzare a judecătorilor apelului.

Prin încheierea din 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a respins cererile de recuzare a judecătorilor apelului, formulate de apelantul A. în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a admis în parte apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 215/2019 din 13 martie 2019, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantului A. împotriva pârâtei Casa de Pensii Sectoriale a Ministerului Afacerilor Interne şi a obligat pârâta să actualizeze, începând cu data de 01.01.2018, pensia reclamantului cu rata medie anuală a inflaţiei pentru anul 2017 de 1,3%, păstrând celelalte dispoziţii.

I. La 17 ianuarie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva încheierii civile din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018.

În susţinerea motivelor de nelegalitate, recurentul arată că soluţia de respingere a cererilor de recuzare s-a bazat exclusiv pe considerente subiective, de ordin general, fără ca instanţa să se pronunţe asupra fiecărui motiv în parte, încălcând, astfel, dispoziţiile art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Totodată, reclamând invocarea nereală a faptului că ar fi susţinut lipsa de bună credinţă şi de imparţialitate a judecătorilor recuzaţi într-un alt dosar (x/2018 având ca obiect suspendare act administrativ), diferit de cel menţionat (624/33/218), autorul recursului susţine că, în speţă, magistraţii completului A3 au avut o percepţie eronată asupra motivelor recuzării, încălcându-se, astfel, prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

Drept consecinţă, recurentul arată că şi considerentele care au stat la baza respingerii cererilor sale sunt inadecvate, străine obiectului cazului în speţă (dosar x/2018), astfel încât, ele nu au pertinenţă, concludenţă şi valabilitate juridică în această cauză.

Totodată, precizează că, în cererile de recuzare, a făcut menţiunea că cei doi judecători au soluţionat anterior, în mod nelegal, dosarul nr. x/2018 în care a avut calitatea procesuală de revizuent.

În continuare, autorul recursului susţine ca judecătorii completului A3 nu au luat în considerare probele pe care le-a invocat în susţinerea recuzării judecătorilor din completul A2, respectiv, cele cinci înscrisuri menţionate, deoarece nu s-au pronunţat asupra încuviinţării şi validităţii acestor înscrisuri ca probe în cauză, încălcând, astfel, prevederile art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1)-(2) din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, recurentul consideră că, în condiţiile existenţei unor încrengături şi afinităţi/simpatii profesionale cu magistraţi-colegi din cadrul secţiei a IV-a, judecătorii completului A3 ar fi trebuit sa se abţină de la judecarea cererilor de recuzare a colegilor din completul A2, aflându-se sub incidenţa prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 şi art. 43 alin. (2) din C. proc. civ.

În susţinerea motivelor pentru care a apreciat ca fiind necesară recuzarea judecătorilor din apel, autorul recursului afirmă că, în apelul pe care l-a declarat în dosarul nr. x/2018, aceştia au nesocotit principalele reguli de procedură aferente etapei procedurii prealabile stabilirii primului termen de judecată, prin aceea că au emis rezoluţia de fixare a primului termen de judecată cu patru zile peste termenul maxim de 25 de zile de la data de 15.07.2019, când s-a comunicat, prin rezoluţie, apelul său intimatei-pârâte, care nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare în termen legal. Totodată, arată că acelaşi complet A2 a omis să emită, la expirarea celor 25 de zile, respectiv, la 9 august 2019. rezoluţie privind stabilirea primului termen de judecată în cauză, acesta fiind emis tardiv, în 13 august 2019, cu patru zile peste termenul legal, contrar prevederilor art. 201 alin. (1) şi alin. (4) teza întâi şi a treia din C. proc. civ., iar fixarea primului termen de judecată s-a făcut în 22 octombrie 2019, cu 9 zile peste termenul maxim de 60 de zile prevăzut în art. 201 alin. (3) din C. proc. civ. de la emiterea rezoluţiei din 13 august 2019 privind fixarea primului termen de judecată, înăuntrul căruia trebuia fixat în mod obligatoriu.

Corelativ încălcării de către judecătorii recuzaţi a dispoziţiilor procesuale mai sus menţionate, autorul recursului afirmă că aceştia au manifestat indiferenţă şi nepăsare faţă de solicitările formulate în Notele de şedinţă din 13.01.2019 şi prin cererea din 02.12.2019, refuzând să se pronunţe asupra lor, cu toate că, în opinia sa, soluţionarea acestora era indispensabilă unei juste rezolvări a cazului în speţă.

Având în vedere că, în opinia recurentului, emiterea unor acte de către completul A2 peste termenele procedurale atrage, potrivit art. 185 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., nulitatea actelor încheiate de judecătorii recuzaţi, consideră că şi această atitudine a probat temerile şi îndoielile sale cu privire la imparţialitatea şi obiectivitatea judecătorilor recuzaţi.

Având în vedere motivele de fapt şi de drept invocate, recurentul solicită admiterea în principiu a recursului, urmând a se constata că instanţa care a judecat cererile de recuzare nu a fost alcătuită legalmente riguros datorită încrengăturilor cu iz de incompatibilitate existente între judecătorii recuzaţi şi cei din completul A3 care au soluţionat aceste cereri, precum şi faptul că încheierea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei.

Pe cale de consecinţă, solicită casarea încheierii recurate şi a deciziei civile nr. 1697 din 10 decembrie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de judecătorii recuzaţi.

În drept, autorul îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 43 alin. (2), art. 201 alin. (1) şi (4) teza întâi şi a treia coroborat cu art. 185 teza a doua, art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1)-(2) C. proc. civ., solicitând casarea încheierii civile recurate în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 6 teza a treia din C. proc. civ.

II. La 13 februarie 2020, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 22 alin. (6), art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 43 alin. (2), art. 201 alin. (4), art. 244 alin. (1)-(2), art. 245, art. 246 alin. (1), art. 255 alin. (1), art. 258 alin. (1)-(2), art. 237 alin. (2) pct. 1, 3 şi 7, art. 3 89-394, art. 395 alin. (1), art. 425 alin. (1) lit. a)-c), art. 442 alin. (1)-(3), art. 443 alin. (1)-(3), art. 444 alin. (1)-(2), art. 476 alin. (1), art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 6 din C. proc. civ., precum şi art. 59 alin. (1) din Legea nr. 223/2015 - în forma sa iniţială de la data adoptării acestei legi în 24.07.2015.

La 17 iulie 2020, în termen legal, intimata a depus întâmpinare la recursul declarat de recurent împotriva deciziei civile nr. 1697/A/10.12.2019, solicitând admiterea excepţiei nulităţii cererii de recurs, întrucât autorul acesteia nu a indicat motivele pe care legiuitorul le-a enumerat imperativ la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., acestea fiind, de altfel, şi condiţiile de admisibilitate ale unei cereri de recurs. Totodată, faţă de soluţia favorabilă din apel, intimata solicită respingerea recursului ca inadmisibil.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la 24 iulie 2020 .

La 28 iulie 2020, recurentul A. a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, pentru argumentele pe larg dezvoltate, respingerea susţinerilor formulate prin întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a fost întocmit raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, iar prin încheierea din 8 iunie 2021 a fost comunicat părţilor, în vederea depunerii unui punct de vedere.

Părţile nu au formulat un punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 5 octombrie 2021, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, a fost admis în principiu recursul declarat împotriva încheierii din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018 şi a fost stabilit termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

Analizând recursul formulat împotriva încheierii din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin memoriul de recurs, sub un prim aspect, recurentul a invocat critici ce pot fi subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arătând, în esenţă, că instanţa nu s-ar fi pronunţat asupra fiecărui motiv de recuzare în parte şi ar fi reţinut motive străine de cele invocate de petent în cererea de recuzare, încălcând astfel dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) din C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor legale invocate, obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune astfel.

Din această perspectivă, instanţa supremă reţine că, prin cererile de recuzare formulate împotriva domnilor judecători B. şi C., membri ai completului de judecată A2 apel, întemeiate pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., recurentul a invocat critici comune, susţinând, pe de o parte, lipsa de imparţialitate şi bună-credinţă manifestată de cei doi judecători în soluţionarea dosarului nr. x/2018, având ca obiect revizuire a deciziei nr. 708/A/05.06.2018, iar pe de altă parte, existenţa unor neregularităţi procedurale în etapa procedurii prealabile efectuată în dosarul nr. x/2018.

Analizând hotărârea atacată, se constată că instanţa a răspuns tuturor acestor critici, apreciind că nu se circumscriu motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., invocat de petentul A., criticile recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. fiind nefondate.

Deşi recurentul invocă faptul că instanţa s-ar fi raportat la un dosar străin de susţinerile din cererea de recuzare, instanţa supremă reţine că rezultă cu evidenţă din cuprinsul hotărârii că menţionarea numărului de dosar x/2018, în care judecătorii recuzaţi ar fi pronunţat decizia nr. 1229/A/02.10.2018, vizând revizuirea deciziei civile nr. 708/A/05.06.2018, în loc de numărul de dosar x/2018 este urmarea unei erori materiale, iar nu o consecinţă a nerespectării dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., critica neputând fi primită spre analiză în această etapă procesuală, faţă de prevederile art. 445 C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, instanţa reţine că şi critica recurentului privind existenţa unor considerente străine de natura pricinii în cuprinsul hotărârii, prin raportare tocmai la reţinerea greşită a dosarului cu nr. x/2018 în loc de dosarul nr. x/2018, este nefondată, întrucât, aşa cum s-a arătat, deşi instanţa a menţionat un număr greşit de dosar, urmare a unei erori materiale, restul considerentelor reflectă analiza raportată în mod corect la dosarul nr. x/2018 invocat de recurent. Astfel, instanţa a reţinut că, împrejurarea că judecătorii recuzaţi au mai soluţionat anterior un alt dosar, ori că petentul a mai formulat anterior o cerere de recuzare într-o altă cauză nu se circumscrie motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Critica recurentului privind încălcarea dispoziţiilor art. 255 alin. (1) şi art. 258 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în sensul neanalizării de către instanţă a celor cinci înscrisuri depuse în probaţiune, nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, întrucât vizează stabilirea situaţiei de fapt prin administrarea unui probatoriu, iar nu prezentarea unei situaţii de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibilă de a fi încadrată în motivele de casare prevăzute expres de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, lipsa unei referiri exprese la înscrisurile menţionate de recurent în considerentele încheierii prin care au fost respinse cererile de recuzare nu înseamnă că instanţa ar fi încălcat normele de procedură privind încuviinţarea şi administrarea probelor, având în vedere specificul modului de soluţionare a incidentului procedural al recuzării, caracterizat prin lipsa publicităţii şi oralităţii.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte remarcă şi împrejurarea că recurentul nu a înţeles să formuleze cerere de recuzare împotriva celor doi judecători ce au soluţionat recuzarea, astfel că, în lipsa unei asemenea cereri formulate în termen, aspectele invocate în recurs, privind obligaţia judecătorilor de a se abţine de la soluţionarea cererii de recuzare a membrilor completului A2, pe deplin cunoscute de recurent la data soluţionării recuzării, nu mai pot fi aduse în discuţie în această fază procesuală, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Ultima critică a recurentului priveşte aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 41 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., arătând că există elemente întemeiate care nasc îndoieli cu privire la imparţialitatea magistraţilor recuzaţi, sens în care a menţionat că aceştia ar fi săvârşit anumite nereguli în procedura prealabilă efectuată în prezentul dosar, precum şi că, pe parcursul soluţionării apelului, membrii completului nu ar fi soluţionat o serie de cereri depuse de recurent la dosarul cauzei, cu privire la neregulile constatate.

Aşa cum rezultă din textul de lege, pentru a se admite o cerere de recuzare pe acest temei, trebuie să existe elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, textul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. neputând fi utilizat în locul unei căi de atac prevăzută de lege împotriva actelor procedurale întocmite de completul de judecată. Or, în mod corect a reţinut instanţa, în încheierea atacată, că aspectele invocate în argumentarea cererii de recuzare privind pretinse neregularităţi din procedura prealabilă fixării primului termen de judecată nu pun problema aparenţei de imparţialitate care să afecteze încrederea părţilor şi astfel nu se circumscriu motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate garanţiile oferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, preluate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, întrucât recurentul nu a dovedit în mod obiectiv că există elemente care să dea naştere temerilor privind imparţialitatea judecătorilor a căror recuzare s-a solicitat.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat recurentul A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018.

În ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a admis excepţia inadmisibilităţii recursului prin încheierea din 5 octombrie 2021.

În motivare, s-a reţinut că, potrivit art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 95/2016 (care se aplică şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv), "în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile (...) privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale (...). De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului."

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei în care a fost pronunţată hotărârea instanţei de apel.

Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 100 din Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, conform cărora "Jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat se realizează prin tribunale şi curţi de apel", art. 101 din acelaşi act normativ, care prevede că "Litigiile privind stabilirea şi plata drepturilor de pensii se soluţionează în primă instanţă de către tribunale", precum şi art. 103 din aceeaşi lege, ce stabilesc că "Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu apel".

Potrivit art. 104 din Legea nr. 223/2015 "Prevederile prezentei legi, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

În speţă, se constată că obiectul acţiunii introductive se încadrează într-una din ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, întrucât vizează un conflict de asigurări sociale.

Cum textul de lege anterior evocat exclude dreptul la recurs în conflictele de asigurări sociale, rezultă că decizia instanţei de apel este o hotărâre definitivă de la data pronunţării, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. raportat la art. 100, art. 101 şi art. 103 din Legea nr. 223/2015, nefiind susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, dând eficienţă textelor de lege sus-menţionate, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 499 teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1697/A/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, ca inadmisibil.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2021.