Cross-appeals dismissed in foreign-currency credit dispute, upholding nullity of unilateral variable-rate clause while validating margin increase via additional agreement

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 martie 2015 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A. - Membră a C., solicitând:

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.1 teza a II-a conform căreia, după primele 6 luni "împrumutatul va plăti dobânda variabilă a băncii, compusă din dobânda de referinţă a băncii la care se adaugă marja de 5,1550%, dobânda fiind revizuibilă în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii";

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2.2.1.1 din actul adiţional la contractul de credit bancar nr. B0023548/20.08.2008, încheiat la 24.09.2010, referitoare la rata dobânzii variabile, "compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%; rata dobânzii variabile este revizuibilă (..)";

· Obligarea pârâtei la întregirea art. 6.1 lit. a) al contractului de credit x/20.08.2008, în sensul menţionării faptului că dobânda este formată din marja fixă de 5,1550%, aşa cum a fost prezentată la semnarea convenţiei de credit;

· Constatarea caracterului abuziv şi, implicit, anularea clauzei prevăzute la art. 5 teza finală, în raport de care "dobânda variabilă (...) pentru restul perioadei de creditare este determinată de nivelul dobânzii variabile practicate de bancă în acel moment";

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei de comision de administrare stipulată în art. 5.1 lit. a) din condiţiile contractului de credit, în procent de 2,0000% din flat, calculat asupra sumei creditului contractat şi, în consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acesteia;

· Restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate cu titlu de dobândă excedentară, cu titlu de comision de administrare, la care se vor adăuga dobânzile legale aferente, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale şi legale, calculate de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

· Constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit şi eliminarea acesteia;

· Stabilizarea cursului de schimb CHF-leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului;

· Denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

· Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992; O.U.G. nr. 99/2006; O.U.G. nr. 50/2010; Legea nr. 288/2010, Legea nr. 363/2007, art. 15 din Constituţia României, art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 480, art. 992 C. civ., Directiva nr. 93/13/CEE, art. 276 din TFUE.

Prin sentinţa civilă nr. 3948 din 23 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei nr. 5.1. lit. a) din contractul de credit bancar nr. x/20.08.2008, a obligat pârâta la plata sumei reprezentând contravaloare comision de administrare perceput în temeiul clauzei constatate ca fiind abuzivă pe perioada de la data încasării la data implementării O.U.G. nr. 50/2010 şi dobânda legală aferentă până la data achitării efective a debitului.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 425 din 23 februarie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul şi a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a art. 6.1 lit. a) din contract, respectiv a tezei finale "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii"; a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

Împotriva deciziei din apel s-a formulat recurs de către recurenta-reclamantă, iar prin decizia civilă nr. 271/04.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 425/23.02.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost casată decizia atacată şi trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel în privinţa capetelor de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor stipulate la art. 6 pct. 1 lit. b), pct. 2, pct. 4, pct. 5 şi pct. 9 teza a III-a din contractul de credit bancar nr. B0023548/20.08.2008 şi art. I.2.2.1 pct. 1 din actul adiţional încheiat la 24 septembrie 2010, precum şi a capetelor de cerere având ca obiect restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2015*.

Prin decizia civilă nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, a fost admis apelul declarat de reclamanta A., a fost schimbată, în parte, sentinţa atacată, în sensul că a fost admisă, în parte, acţiunea şi, prin urmare, constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 6.5. din contractul de credit nr. x din 20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de Bancă în acel moment"; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a contravalorii în RON a dobânzii de referinţă practicată de bancă pentru perioada cuprinsă începând cu luna a şaptea şi până la data încheierii actului adiţional din 24.09.2010, la care se adaugă dobânda legală, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă; au fost respinse celelalte pretenţii ca neîntemeiate şi menţinută, în rest, hotărârea apelată.

Totodată, a fost admisă, în parte, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată şi dispusă obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 4000 RON către apelanta-reclamantă.

I. Împotriva acestei decizii, la 24 august 2020, a declarat recurs reclamanta A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi schimbarea, în parte, a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, iar pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată şi constatarea caracterului abuziv şi a art. I, pct. 2.2.1.1. din actul adiţional f.n./24.09.2010 şi, în consecinţă, obligarea intimatei-pârâte la restituirea diferenţei de dobândă încasată nelegal şi la plata cheltuielilor de judecată.

Cu privire la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub un prim aspect, recurenta susţine că prin decizia recurată s-au interpretat şi aplicat eronat dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, arată recurenta că, deşi la pag. 21 şi 22 din decizie se citează dispoziţiile art. 37 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, interpretarea omite exact sintagma esenţială în dezlegarea cauzei, respectiv compunerea dobânzii variabile cu o marjă fixă pe toată perioada derulării contractului. Considerentul instanţei de apel prin care se arată că "prin urmare, clauza de la art. I.2.2.1 pct. 1 din actul adiţional a transpus voinţa legiuitorului (...) ca urmare a faptului că legiuitorul a prevăzut acea posibilitate fără niciun fel de condiţionare", este eronat în opinia recurentei, condiţionarea fiind păstrarea marjei fixă pe toată durata contractului. Din acest punct de vedere, arată că tocmai această condiţionare a fost încălcată de intimată, care a majorat marja "fixă" de la 5,155% la 7,965%.

Mai arată recurenta că, din economia clauzei de la art. 6, declarat parţial abuziv, se deducea şi înainte de O.U.G. nr. 50/2010 că marja stabilită are caracter fix, acesta fiind de altfel, singurul element fix din componenţa dobânzii. Per a contrario, ar fi însemnat că de la începutul contractului dobânda ar fi avut un caracter total volatil, la discreţia băncii, ceea ce ar fi transformat contractul în unul aleatoriu, ceea ce nu poate fi primit.

Prin urmare, concluzionează recurenta, clauza de la art. I pct. 2.2.1. din actul adiţional din 24.09.2010 este vădit abuzivă, fiind întrunite toate condiţiile de constatare a acestui caracter (clauză prestabilită, nenegociată, care, cu rea-credinţă, creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului). Totodată, arată că efectul caracterului abuziv al acestei clauze este nulitatea acesteia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, respectiv recalcularea dobânzii contractuale ţinând seama de marja de 5.155pp şi obligarea intimatei pârâte la restituirea diferenţei de bani plătiţi neîntemeiat, în baza clauzei nule, respectiv suma de 18.825,01 CHF, suma calculată de recurentă la 26.06.2020, ce urmează a fi actualizată inclusiv cu dobânda legală de la data perceperii până la data restituirii efective.

O altă critică subsumată de recurentă pct. -ului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. o reprezintă interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 258 C. proc. civ., referitor la tăcerea intimatei B. S.A. privind suplimentul de interogatoriu administrat.

Astfel, recurenta susţine că lipsa unui răspuns la acel interogatoriu suplimentar prezumă acceptarea calculelor expuse de recurentă, prin care a demonstrat mai multe erori în abordarea intimatei, cum ar fi majorarea inexplicabilă a soldului creditului ("principalului") cu suma de 2.034 CHF, dar mai ales aplicarea unei variaţii nelegale a dobânzii contractuale. Totodată, susţine această parte că lipsa unui răspuns prezumă veridicitatea afirmaţiilor recurentei cu privire la comportamentul abuziv al intimatei pe parcursul creditului, în special la momentul aplicării O.U.G. nr. 50/2010.

O a treia critică subsumată aceluiaşi motiv de casare o reprezintă interpretarea eronată a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, raportat la art. 6.4. din contractul de credit.

Astfel, arată recurenta că, prin prevederile art. 6.4. din contractul de credit, prestabilite şi nenegociate, intimata a prevăzut patru modalităţi de comunicare a nivelului dobânzii variabile după modificare, care însă nu au fost stabilite ca fiind aplicabile toate în acelaşi timp, cum eronat s-a interpretat de către instanţa de apel, ci au fost stabilite la dispoziţia/discreţia băncii, consumatorul fiind astfel în imposibilitate de a putea verifica ori cunoaşte, la un anumit moment, dacă dobânda sa a fost sau nu modificată. Susţine autoarea recursului că aceste prevederi reprezintă un model de lipsă de transparenţă şi de clauze echivoce, banca putând justifica oricând că a comunicat consumatorului noul nivel al dobânzii, deşi consumatorul nu a luat cunoştinţă de acesta. Totodată, arată că această clauză pune consumatorul într-un dezechilibru semnificativ, întrunind condiţiile caracterului abuziv prevăzute de art. 1-4 din Legea nr. 193/2000, interpretate eronat de instanţa de apel în legătură cu art. 6.4. din contract.

Subsumat celui de-al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia atacată conţine considerente contradictorii, cu privire la variaţia dobânzii contractuale.

Astfel, arată că, pe de o parte, se acceptă şi se motivează aplicarea dispoziţiilor art. 35 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010 şi art. 9 din O.G. nr. 21/2002 (aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/2008), privind modalitatea de variaţie a dobânzii contractuale, în funcţie de o marjă fixă şi un indice variabil transparent, dar, pe de altă parte, se consideră legală şi temeinică majorarea marjei "fixe" prin actul adiţional, art. I.2.2.1.1 pentru că intimata ar fi transpus contractual voinţa legiuitorului. Ori, arată recurenta, aprecierea ca fiind legală şi temeinică a majorării marjei contractuale este în vădită contradicţie nu doar cu celălalt considerent al instanţei, dar şi cu dispoziţiile legale evocate mai sus.

Recursul a fost comunicat intimatei B. S.A. la 25.09.2020 .

La 27.10.2020, intimata a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 3.11.2020, care a depus răspuns la întâmpinare.

II. La 4 septembrie 2020, recurenta-pârâtă B. S.A. a formulat recurs împotriva aceleiaşi decizii, solicitând, în temeiul art. 496 şi 497 C. proc. civ. raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul respingerii apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 3948/23.06.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi menţinerii hotărârii pronunţate de instanţa de fond ca fiind temeinică şi legală.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine, sub un prim aspect, că decizia recurată a fost dată cu greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Pentru început, recurenta arată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 stabilesc condiţiile cumulative pe care trebuie să le îndeplinească o clauză contractuală pentru a se putea constata în temeiul acestei legi speciale caracterul abuziv.

Totodată, recurenta-pârâtă apreciază că instanţa de apel a făcut o analiză superficială a raportului dintre bancă şi reclamantă.

Arată recurenta că instanţa a nesocotit principiul libertăţii contractuale consacrat prin dispoziţiile art. 5 din C. civ. de la 1864, suplinind consimţământul băncii în ceea ce priveşte modificarea clauzelor contractuale. Mai arată şi că nu există niciun indiciu cu privire la faptul că părţile ar ajunge la un acord cu privire la noul mod de calcul al dobânzii, context în care voinţa băncii este substituită într-o manieră nepermisă.

Cu privire la clauzele referitoare la dobânda variabilă a creditului şi la dreptul băncii de a modifica dobânda în anumite condiţii apreciază că nu sunt abuzive.

În continuare, recurenta-pârâtă arată care sunt elementele în funcţie de care se stabileşte dobânda de referinţă a băncii şi menţionează că aceasta este o dobândă standardizată, unică pentru toata plaja de produse financiare destinate persoanelor fizice şi este afişată în permanenţă la sediile băncii, alături de ceilalţi indici de referinţă, în raport de a căror fluctuaţie sunt determinate dobânzile percepute de către bancă pentru creditele acordate. Susţine că, atâta timp cât dobânda de referinţă a băncii este făcută publică prin afişare, este evident că şi reclamantele au avut cunoştinţă de ea încă de la momentul semnării contractului (fiind menţionată şi în cuprinsul acestuia), putând estima oricând costurile creditului, aceasta cu atât mai mult cu cât marja nu a variat decât în limite foarte mici, în funcţie exclusiv de costul resurselor de creditare.

Cu privire la negocierea clauzelor contractuale referitoare la dobândă, recurenta redă dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi menţionează că nu suntem în prezenţa unei asemenea ipoteze, respectiv clauza privind dobânda variabilă nu este o clauză "impusă" reclamantei întrucât, în esenţă, consumatorul a optat pentru un anumit tip de produs, opţiunea sa fiind liber exprimată. Prin urmare, apreciază că nu se poate considera că ar fi îndeplinită condiţia prevăzută la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că dobânda variabilă ar fi fost impusă clienţilor băncii, deoarece aceştia aveau posibilitatea de a opta pentru un produs de creditare cu dobândă fixă sau, pe parcursul derulării creditului puteau realiza o refinanţare a creditului prin convertirea acestuia într-un alt produs de creditare oferit de bancă.

Recurenta-pârâtă susţine că nu se poate reţine că această clauză ar fi abuzivă, în sensul că ar crea un dezechilibru semnificativ între părţile contractante întrucât, pe de o parte, nu se regăseşte în Anexa la Legea nr. 193/2000 iar, pe de pe altă parte, chiar noile modificări intervenite la sfârşitul anului 2008 permiteau în continuare comercianţilor folosirea unor dobânzi variabile (art. II, pct. 9, art. 9 lit. f) din O.U.G. nr. 174/2008). De asemenea, Directiva 2008/48/CE din 23 aprilie 2008 menţinea posibilitatea încheierii unor contracte de credit cu dobânda variabilă.

De asemenea, susţine recurenta, clauza privind dobânda variabilă nu poate fi considerată, prin efectele ei, că ar crea "un dezechilibru semnificativ între părţile contractante", deoarece, prin natura ei, ea nu acţionează doar în mod unilateral, în favoarea băncii, ci în mod bilateral, în sensul că dobânda poate fie să crească, fie să scadă.

În ceea ce priveşte structura dobânzii variabile, arată recurenta că, teoretic, aceasta poate să varieze în funcţie de un singur indice sau în funcţie de mai mulţi factori care influenţează costurile resurselor băncii, fiind o practică generalizată şi permisă, în condiţiile în care nu exista nicio dispoziţie legală de natură să limiteze sau să interzică un asemenea mod de calcul al dobânzii variabile în raport cu mai mulţi factori care reflectă costul intern al băncii. Precizează recurenta şi că aceşti factori sunt obiectivi, neavând niciun temei aserţiunea reclamantei în sensul că modificarea s-ar face discreţionar de către bancă.

În continuare, arată că clauza prevăzută de art. 6.1. din contractul de credit a fost modificată prin actul întocmit în baza O.U.G. nr. 50/2010, art. I.2.2.1, ale cărui dispoziţii le redă.

Concluzionează că nu se poate solicita a se constata natura abuzivă a unor clauze contractuale atât timp cât, la data la care instanţa a fost învestită cu o astfel de cerere, respectivele clauze contractuale erau modificate în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii, respectiv art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010.

Arată că legiuitorul a stabilit, în mod expres, prin dispoziţiile art. 95 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, că nesemnarea de către consumator a actului adiţional este considerată acceptare tacită. Reclamanta nu a uzat de dreptul prevăzut la art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 de a denunţa acest act adiţional în termenul de 60 zile de la data intrării în vigoare a Legii nr. 288/2010 de aprobare cu modificări şi completări a O.U.G. nr. 50/2010, adică până cel mai târziu la 03.03.2011, astfel că orice nemulţumire cu privire la încheierea acestui act adiţional, în afara perioadei 02.01.2011-03.03.2011, nu poate fi considerată o denunţare în înţelesul Legii nr. 288/2010.

Totodată, redă dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi".

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, menţionând că aceste clauze referitoare la dobânzi, alături de comisioane, sunt elemente care determină costul total al creditului suportat de către împrumutat, în sensul art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE, art. 2 pct. 24, art. 93 lit. b) din O.G. nr. 21/1992.

Susţine autoarea prezentei căi de atac că doctrina a enumerat criteriile care trebuie să stea la baza analizei pe care instanţa trebuie să o facă în aprecierea bunei/relei credinţe a băncii, precum şi în analiza existenţei unui dezechilibru contractual, respectiv criteriul bunei credinţe şi criteriul echilibrului contractual. Or, raportat la aceste criterii, recurenta apreciază că această clauză nu îndeplineşte cerinţele art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, deoarece recurenta a acţionat cu bună-credinţă, anterior semnării contractului de credit de către reclamantă, deoarece a făcut cunoscute reclamantei toate condiţiile de creditare, toate tipurile de comisioane şi dobânda percepută pentru acest tip de credit.

În final, arată că reclamanta nu face dovada existenţei unui dezechilibru contractual sau a faptului că acest contract şi-ar fi pierdut utilitatea socială şi personală.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 25.09.2020, aceasta înţelegând să formuleze întâmpinare, la 16.10.2020, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-pârâte la suportarea cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 26.01.2021, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 9 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere cu privire la concluziile acestuia.

Prin încheierea din 22 iunie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursurile şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând recursurile în cauză, din perspectiva motivelor invocate şi a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte le va respinge ca nefondate, pentru considerentele ce urmează:

I. Recurenta-reclamantă a invocat interpretarea incorectă a art. 4 alin. (1)-(4) din Legea nr. 193/2000 raportat la O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte clauza privind dobânda variabilă stabilită prin art. I pct. 2.2.1.1 din Actul adiţional din 24.09.2010, susţinând, de asemenea, că din conţinutul actului adiţional din 24.09.2010 nu se poate identifica în mod transparent motivul întemeiat care să justifice în mod echitabil şi fără echivoc creşterea marjei la valoarea de 7,965 puncte procentuale.

Aceste critici nu sunt fondate.

În primul rând, se constată că cererea de chemare în judecată iniţiată de reclamantă a fost admisă în parte, cu consecinţa constatării caracterului abuziv parţial al clauzei de la art. 6.1 lit. a), în ceea ce priveşte menţiunea "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii" şi al caracterului abuziv al clauzei de la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, în ceea ce priveşte menţiunile "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment".

În ceea ce priveşte caracterul pretins abuziv al dobânzii stabilite prin actul adiţional din 24.09.2010 (LIBOR la 3 luni + marjă fixă de 7,965) se constată că acest preţ este exprimat de o manieră clară şi inteligibilă, respectând întocmai prevederile din art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi, fiind vorba de obiectul principal al contractului, criteriile din acest text normativ sunt necesare şi suficiente pentru caracterizarea clauzei ca nefiind abuzivă, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de apel.

În cauză nu poate fi răsturnată prezumţia valabilităţii actului din data de 24.09.2010. În acest context se constată că, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, contractul de credit a fost aliniat acestor dispoziţii obligatorii la data de 24.09.2010.

Înalta Curte subliniază că prevederile O.U.G. nr. 50/2010 reglementează un mecanism transparent de determinare a dobânzii contractuale fără a putea constitui temei al obligării băncii la modificarea/reducerea cuantumului dobânzii comerciale. Acest act normativ nu impune un anumit cuantum al marjei fixe, care se determină prin raportare la criterii economice obiective.

Din cuprinsul actului adiţional rezultă că noua formulă de calcul a dobânzii include indicele de referinţă aferent valutei în care a fost acordat creditul plus o marjă fixă asupra căreia instanţa nu poate interveni, pentru că ar însemna să intervină în acordul de voinţă al părţilor, cu nesocotirea prevederilor art. 969 şi art. 970 din vechiul C. civ., aplicabil în speţă. Instanţa supremă reţine că recurenta-reclamantă a agreat modificarea referitoare la marjă prin nedenunţarea actului adiţional la contractul de credit, iar solicitarea acesteia de a se aplica marja iniţială de 5,155% tinde la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Chestiunile legate de atitudinea băncii şi de contextul factual în care a fost încheiat actul adiţional din 20.09.2009 sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

În ce priveşte critica privind interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 258 C. proc. civ., instanţa supremă reţine faptul că, de principiu, ar putea fi subscrisă motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care sancţionează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar nu motivului de casare indicat de recurenta-reclamantă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu toate acestea, reţine că dispoziţiile indicate au fost invocate în mod formal, întrucât, în realitate, recurenta-reclamantă critică modul de interpretare de către instanţa de apel a probei cu interogatoriul pârâtei, respectiv acordarea unei valenţe probatorii lipsei unui răspuns din partea pârâtei la suplimentul la interogatoriu, aspect ce vizează netemeinicia deciziei atacate, iar nu legalitatea acesteia.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Criticile recurentei privind caracterul abuziv al clauzei 6.4 din Contractul de credit nr. x/20.08.2008, referitoare la modalitatea de comunicare a dobânzii variabile după modificare privesc aspecte factuale ale cauzei, respectiv, atât interpretarea clauzei contractuale, cât şi stabilirea situaţiei de fapt cu privire la posibilitatea efectivă a recurentei de a lua cunoştinţă de noul nivel al dobânzii.

De asemenea, aspectele legate de reaua credinţă a băncii şi afirmarea unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar exigenţelor bunei-credinţe nu se pot constitui în argumente de nelegalitate care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susţine existenţa unei contradicţii între considerentele expuse în decizia recurată cu privire la variaţia dobânzii. Susţine recurenta că, pe de o parte, instanţa de apel acceptă aplicarea dispoziţiilor art. 35 şi 37 din O.U.G. nr. 50/2010 şi a art. 93 din O.G. nr. 21/1992 (aşa cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 174/2008), privind modalitatea de variaţie a dobânzii contractuale, în funcţie de o marjă fixă şi un indice variabil transparent, dar pe de altă parte, consideră legală şi temeinică majorarea marjei "fixe" prin actul adiţional, pentru că intimata ar fi transpus contractual voinţa legiuitorului.

Instanţa supremă constată că hotărârea recurată întruneşte condiţiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a prezentat într-un mod structurat şi logic raţionamentul juridic care a dus la formarea convingerii instanţei, decizia conţinând suficiente elemente care fac posibil controlul hotărârii atacate, neexistând contradicţii în cuprinsul considerentelor.

Aşa cum s-a arătat mai sus, prin alinierea contractelor de credit aflate în derulare în raport cu exigenţele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, legiuitorul nu a impus o limitare a procentului de dobândă sau o micşorare a costurilor creditelor aflate în derulare, ci doar criterii de transparentizare a reglementării metodei de calcul a dobânzii variabile. Rata dobânzii, determinată conform algoritmului de calcul stabilit prin actul adiţional, este raportată la fluctuaţiile indicelui de referinţă independent LIBOR, plus marja fixă a băncii. Dispoziţiile art. 93 lit. e) pct. 1 şi 2 din O.G. nr. 21/1992 impun reguli referitoare la contractele de credit cu dobândă variabilă, reguli cu care prevederile contractuale din actul adiţional din 24.09.2010 sunt concordante.

Se observă că instanţa de apel a reţinut că, prin actul adiţional semnat la 24.09.2010 părţile au stabilit prin art. I.2.2.2.1 pct. 1 şi în acord cu art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 că rata dobânzii variabile care se aplică la soldul creditului este compusă din indicele de referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR la 3 luni (...) la care se adaugă marja băncii în cuantum de 7,965%, astfel că începând cu data respectivă modul de stabilire a dobânzii prevăzut în contractul de credit bancar nr. x/20.08.2008 a fost înlocuit prin actul adiţional.

Prin urmare, reţinând atât conformitatea clauzei cu dispoziţiile art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010, cât şi acordul de voinţă al părţilor exprimat prin semnarea actului adiţional, în mod corect a concluzionat instanţa de apel privind lipsa caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. I.2.2.2.1 pct. 1 din actul adiţional referitor la Rata Dobânzii Variabile, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

II. În motivarea recursului propriu, sub un prim aspect, recurenta-pârâtă B. S.A. a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în ceea ce priveşte aprecierea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind evoluţia dobânzii variabile.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă reţine că dispoziţiile deciziei nr. 425/23.02.2018, pronunţată în apel în primul ciclu procesual, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.1 lit. a) din contract, respectiv a tezei finale "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii", au intrat în puterea de lucru judecat, întrucât nu au format obiectul recursului exercitat în primul ciclu procesual, finalizat prin decizia civilă nr. 271/04.02.2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosar nr. x/2015.

Prin decizia nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în rejudecare, instanţa de apel a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzută la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment".

Prin urmare, deşi, prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a criticat soluţia ambelor instanţe de apel cu privire la clauzele privind evoluţia dobânzii variabile, instanţa supremă reţine că nu pot fi analizate decât criticile recurentei-pârâte privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută la art. 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008.

Potrivit considerentelor deciziei atacate, instanţa de apel a apreciat caracterul abuziv al clauzei 6.5 din contractul de credit nr. x/20.08.2008, respectiv a tezei finale "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment", întrucât pe de o parte este în strânsă legătură cu menţiunea de la art. 6.1 lit. a) din contractul de credit teza finală "în funcţie de evoluţia dobânzii de referinţă a băncii", ce a fost anulată prin decizia civilă nr. 425/23.02.2018 a curţii de apel, rămasă definitivă, şi, pe de altă parte, întrucât aceasta este o prevedere ce permite intimatei-pârâte o putere discreţionară de modificare a preţului contractului în condiţiile în care dobânda variabilă este compusă din dobânda de referinţă şi marja băncii, astfel că, prin anularea dobânzii de referinţă se impune în mod logic şi firesc ca şi menţiunea de la art. 6.5 teza finală referitoare la nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment să fie anulată.

A mai reţinut instanţa de apel că această menţiune este abuzivă şi se impune a fi anulată şi din perspectiva faptului că, stipularea unei dobânzi variabile fără indicarea unui criteriu obiectiv şi verificabil, nu îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor legale din materia dreptului consumatorului, faţă de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă reţine că, în cauză, nu sunt întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel nu a pronunţat o decizie cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privinţa acestei clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauză s-a pronunţat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reţinut CJUE în hotărârea pronunţată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Aşadar, caracterul variabil nedeterminabil al dobânzii, respectiv "nivelul dobânzii variabile practicat de bancă în acel moment", ca element în stabilirea dobânzii contractuale, impune concluzia că situaţia de excludere de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda variabilă prevăzută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu este operantă în cauză.

Aşadar, în mod corect, instanţa devolutivă a procedat la examenul caracterului abuziv al clauzei privind dobânda prin prisma cerinţelor pe care le instituie art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a reţinut că, în lipsa menţionării în contract a mecanismului în funcţie de care poate interveni modificarea dobânzii variabile a băncii, clauza 6.5 din contractul de credit este abuzivă şi, pe cale de consecinţă, lovită de nulitate.

Nu pot constitui critici de nelegalitate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la împrejurarea că a existat o negociere a clauzelor privind dobânda variabilă şi la neîndeplinirea cerinţei privind crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţei bunei-credinţe. Instanţa supremă reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei.

Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate. Relevant în acest sens este art. 483 alin. (3) C. proc. civ. conform căruia "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

Critica recurentei-pârâte privind faptul că nu se poate constata caracterul abuziv al unei clauze atât timp cât la data la care instanţa a fost învestită cu o astfel de cerere, respectiva clauză contractuală era modificată în conformitate cu prevederile legii speciale aplicabile contractelor de credit încheiate cu consumatorii este nefondată.

Înalta Curte reţine că sensul prevederilor legale inserate în art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 este acela de a se delimita nulitatea totală şi parţială a contractului, neputând constitui un argument pentru împiedicarea analizei caracterului abuziv al unor clauze contractuale, cu consecinţa nulităţii absolute a acestora.

Articolele 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 stabilesc că, în ce priveşte clauzele abuzive constatate ca atare, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului, contractul urmând a se derula în continuare, cu acordul consumatorului şi doar dacă mai poate continua după eliminarea acestora. În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita şi daune interese.

Regula instituită de principiul retroactivităţii efectelor nulităţii stabileşte că nulitatea va produce efecte nu numai pentru viitor, ci şi pentru trecut, adică efectele nulităţii se produc din chiar momentul încheierii actului juridic civil.

Împrejurarea că între părţi a intervenit actul adiţional din 24.09.2010, prin care s-a modificat articolul ce instituie dobânda contractuală nu poate conduce la concluzia că nu s-ar putea constata caracterul abuziv al unor clauze din contractul de credit încheiat la 20.08.2008, care au fost aplicabile până la data actului adiţional. Raportul obligaţional al părţilor există în continuare, urmare a actului adiţional, de unde decurge interesul născut şi actual al reclamantei de a solicita constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale.

Folosul practic pe care orice reclamant îl urmăreşte este aplicarea dispoziţiilor art. 6 teza I din Legea nr. 193/2000, respectiv înlăturarea efectelor clauzelor abuzive asupra consumatorului, indiferent în ce etapă de executare se află contractul de credit.

De altfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europe s-a pronunţat constant în sensul că prevederile Directivei nr. 93/13/CEE, a cărei transpunere în dreptul intern o reprezintă Legea nr. 193/2000, sunt aplicabile şi după încetarea contractului, chiar şi în faza executării silite (de ex. C-415/11, Mohamed Aziz împotriva Caixa d’Estalvis de Catalunya, Tarragona i Manresa (Catalunyacaixa), C-470/12, Pohotovosť s. r. o. împotriva Miroslav Vašuta).

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Faţă de soluţia pronunţată, cum ambele părţi se găsesc în culpă procesuală în formularea recursurilor, va fi respinsă cererea formulată de recurenta-reclamantă privind obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondate.

Respinge cererea recurentei-reclamante de obligare a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.