Borrower's CHF repayment and fee challenges fail, but bank's cross-appeal remanded for fresh review.

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Constanţa la data de 21 decembrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A. solicitând instanţei să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.2, art. 5.1 şi 5.2 din Contractul de credit nr. x/15.09.2008, referitoare la dobânda variabilă în funcţie de variaţia marjei băncii şi a deciziei băncii, cu consecinţa eliminării acestei clauze;

2. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 1.3 din contractul de creditare referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de rambursare anticipată, cu consecinţa eliminării acestor clauze;

3. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.4 şi 7.2 din contractul de creditare, referitoare la dreptul băncii de a rezilia contractul cu consecinţa eliminării acestor clauze;

4. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. k) referitoare la dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată, cu consecinţa eliminării acestei clauze;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.3 şi 9.13 privind debitarea conturilor bancare în vederea rambursării creditului, cu consecinţa eliminării acestei clauze;

6. obligarea pârâtei la stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-LEU la valoarea de la data semnării contractului şi efectuarea plăţilor în continuare la această valoare, cu consecinţa obligării pârâtei la restituirea sumelor rezultate din diferenţa de curs valutar;

7. restituirea sumelor achitate de către reclamantă cu titlu de dobânzi şi comisioane nelegal percepute în baza clauzelor abuzive inserate în cuprinsul contractului (comision de administrare, de acordare, de rambursare anticipată, precum şi alte comisioane nelegale);

8. obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente sumelor plătite suplimentar;

9. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de promovarea prezentei cereri;

10. obligarea pârâtei la încheierea unui act adiţional cu reclamanta, prin care să modifice clauzele prevăzute la art. 5 din contractul de credit referitor la modalitatea de calcul a dobânzii curente variabile, în sensul că, pe tot restul perioadei de derulare a acestuia, dobânda curentă variabilă este compusă din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni, la care se adaugă marja băncii fixă de 4.1 p.p., existentă în contract, dobânda curentă variabilă fiind revizuibilă în funcţie de valoarea indicelui de referinţă LIBOR. De asemenea, actul adiţional va cuprinde şi eliminarea clauzelor abuzive menţionate, precum şi faptul că marja băncii este fixă, neputând fi modificată decât prin acordul scris al părţilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, dar, pe cale de excepţie a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa şi excepţia prescripţiei dreptului de a cere restituirea sumelor achitate în baza clauzelor pretins abuzive.

La termenul din 21 aprilie 2016, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, raportat la art. 99 alin. (2) C. proc. civ. şi, totodată, a acordat cuvântul pe excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Constanţa invocată de pârâta B. S.A. prin întâmpinare şi a amânat pronunţarea pentru data de 28 aprilie 2016.

Prin sentinţa civilă nr. 5439 din 28 aprilie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Constanţa, secţia Civilă a analizat cu prioritate excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Constanţa, ridicată de instanţă din oficiu, pe care a admis-o şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 7 iunie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa nr. 1812/2017 din 6 noiembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul abuziv al clauzelor inserate la art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din Contractul de credit nr. x din 15.09.2008.

A respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului reclamantei de a cere restituirea sumelor achitate în baza clauzelor considerate abuzive.

A respins celelalte capete de cerere ca nefondate.

A încuviinţat în parte cererea d-nei expert C. de majorare a onorariului cuvenit, dispunând majorarea onorariului cu suma de 1000 RON în sarcina reclamantei. De asemenea, a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 1000 RON - cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel atât reclamanta A., cât şi pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, apelurile promovate de reclamanta A. şi de pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1812 din 06 noiembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

I. Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării efectuate de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti.

A arătat că, în mod greşit instanţa de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerinţa de a fi exprimată în mod clar şi inteligibil clauza de la art. 6.3 (împrumutatul este obligat ca cel mai târziu în ziua scadenţei să constituie suma necesară rambursărilor în contul curent deschis de banca, în valuta prevăzută în graficul de rambursare).

Prin urmare, a apreciat că soluţia pronunţată de către instanţa de apel este nelegală, întrucât potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil impune ca şi contractul să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă în ceea ce îl priveşte.

A mai arătat că C.J.U.E. a reţinut faptul că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia sa evalueze costul total al împrumutului său.

În acest sens, arată că soluţia pronunţată este în contradicţie cu menţiunile imperative ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, în contextul în care curtea precizează că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, informaţii care trebuie să privească nu numai posibilitatea aprecierii sau a deprecierii valutei în care a fost contractat împrumutul, ci şi impactul pe care fluctuaţiile cursului de schimb valutar şi o majorare a ratei dobânzii la împrumuturile în moneda străină îl au asupra ratelor împrumutului, or, în speţă, nu s-au îndeplinit aceste condiţii.

Astfel, pe de o parte, recurenta consideră că trebuia să fie clar informată cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, este supusă unui risc de schimb valutar pe care îi va fi, eventual, dificil din punct de vedere economic să şi-l asume în cazul devalorizării monedei în care îşi primeşte veniturile. Pe de altă parte, consideră că banca pârâtă trebuia să prezinte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în special în ipoteza în care consumatorul împrumutat nu îşi primeşte veniturile în respectiva monedă.

Prin urmare, consideră că, în speţă, instanţa de apel a omis aceste considerente impuse de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, apreciind că tocmai existenţa unui astfel de risc comun tuturor contractelor de credit în monedă străină determină condiţii de acordare şi dobânzi mai favorabile faţă de creditele în moneda naţională.

Mai mult decât atât, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a respectat indicaţiile Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la mecanismul pe care trebuie să îl aplice judecătorul naţional atunci când e sesizat cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

De altfel, în opinia recurentei, această obligaţie a instanţelor rezultă şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie:

"dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".

Astfel, evocând paragraful 47 din decizia dată în speţa Andriciuc, recurenta susţine că banca trebuia să comunice consumatorului, în etapa pre-contractuală, iar nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Aşadar, consideră că revine instanţelor obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurenta apreciază că, în speţă, există dovezi din care rezultă că, la data acordării creditului, Banca ar fi fost în posesia unor informaţii oficiale cu privire la creşterea preţului francului elveţian, întrucât a depus în acest sens înscrisuri.

Mai arată că, din Cauza Andriciuc rezultă obligaţia băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele acestora, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale, şi nicidecum raportat la public. Potrivit recomandării Comitetului European pentru Risc Sistemic din 21 septembrie 2011, la care face referinţă C.J.U.E. în paragraful 49, consumatorii care nu erau acoperiţi în mod natural la riscul valutar (nu îşi încasau veniturile în moneda creditului, ci în moneda naţională) trebuiau informaţi cel puţin în legătură cu impactul unei deprecieri severe a mijloacelor de plată.

Întrucât asemenea informări şi avertizări nu au fost făcute, recurenta afirmă că băncile nu pot prezenta probe care să răstoarne prezumţia legală de neinformare instituită de decizia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

De asemenea, făcând trimitere la paragraful 56 din Decizia C.J.U.E., menţionează că, atunci când evaluează îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă, instanţa trebuie să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, aceasta fiind raţiunea pentru care C.J.U.E. a instituit o prezumţie de ne-informare, care operează în favoarea consumatorului, prezumţie care nu a fost răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente şi concludente.

Mai arată că, aşa cum rezultă din paragraful 50 (Hotărârea Andriciuc) Banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare, inclusiv pe parcursul derulării contractului, astfel că numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Recurenta arată că Directiva creditelor imobiliare 2014/17/UE, la punctul 22 din preambul, oferă exemplul obligaţiei de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar în cazul creditării în moneda străină (faţă de care debitorul nu are acoperire naturală, în sensul că nu îşi obţine majoritatea veniturilor în acea monedă străină); la art. 23 stabileşte un procent maxim, de 20%, de variaţie între cursul iniţial şi cel curent, pentru ca obligaţia de avertizare (imputabilă instituţiei de credit) să se activeze, iar banca să fie datoare să informeze consumatorul despre variantele pe care le-ar putea avea în vedere pentru a limita riscul valutar la care este supus.

Prin urmare, recurenta consideră că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Întrucât interpretarea dată de C.J.U.E. normelor Dreptului Uniunii Europene este obligatorie în dreptul intern, conform art. 148 alin. (2) din Constituţie, rezultă faptul că această obligaţie de avertizare statuată de C.J.U.E. face parte din dreptul intern.

Cu privire la comisionul de acordare credit, recurenta susţine că această clauză este cuprinsă într-un contract standard preformulat, motiv pentru care aceasta nu poate fi considerată ca negociată în sensul dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000. În acest sens, arată că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, dacă un profesionist pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, îi incumbă producerea de probe în acest sens, or, în speţă, nu a fost făcută această dovadă.

Totodată, susţine că existenţa şi cuantumul comisionului de acordare credit este expresia voinţei unilaterale a băncii, deoarece nu i s-a dat posibilitatea de a influenţa în vreun fel perceperea sau nu a acestui comision.

În altă ordine de idei, recurenta susţine că respectivul comision, denumit "de acordare", nu are un echivalent într-o contraprestaţie a băncii, astfel încât perceperea sa nu poate fi apreciată drept o plată din punct de vedere juridic. În opinia recurentei, dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este evident, întrucât s-a perceput un comision de acordare în cuantum de 1.225,5 CHF, fără a primi în schimb un bun sau un serviciu şi fără a exista nici măcar eventualitatea unei astfel de contraprestaţii pe parcursul derulării creditului.

Mai mult decât atât, susţine că, pentru acelaşi serviciu, şi anume acordarea creditului, se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimată în mod clar şi inteligibil, conform dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, susţine că nu are relevanţă faptul că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii contractului, fiind clar precizat cuantumul său procentual, din moment ce evaluarea caracterului sau abuziv este efectuată faţă de celelalte clauze contractuale, în ansamblul convenţiei.

Totodată, în opinia recurentei, clauza în speţă nu respectă nici exigenţele bunei-credinţe, deoarece inserarea comisionului de acordare a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale recurentei în condiţiile în care acest cost a fost plătit anticipat, pentru toată durata de creditare.

De asemenea, consideră că dacă justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentaţiei de credit, atunci nu se explică de ce cuantumul acestuia este raportat la mărimea sumei împrumutate şi nu la volumul, complexitatea actelor ce formează documentaţia de acordare a creditului (mai ales în condiţiile în care aceste contracte sunt preformulate, pentru fiecare tip de credit).

În încheiere, referindu-se la raporturile contractuale dintre bancă şi clientul său, recurenta arată că acestea sunt unele de tip sinalagmatic şi, prin urmare, banca nu prestează consumatorului, cu prilejul analizării dosarului, un serviciu autonom, propriu-zis, ci doar verifică măsura în care aceasta, în calitate de potenţial creditor, poate sau nu agrea acceptarea ofertei de credit de către consumator (emiţând sau nu, posterior analizei, consimţământul necesar finalizării procedurii de formare a contractului).

II. Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta B. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 969, 1584 şi 1578 C. civ. de la 1864, art. 18 din O.G. nr. 21/1992, art. 4 şi 6 din Legea nr. 193/2000 şi art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, hotărârea pronunţată în apel fiind dată cu încălcarea normelor de drept material în vigoare la data încheierii contractului de credit.

Detaliind, recurenta-pârâtă susţine că respectivele clauze cuprinse în art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv, apreciind că, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-pârâtă susţine că o clauză contractuală este exclusă din domeniul de control al caracterului abuziv potrivit Legii nr. 193/2000 (şi implicit al Directivei 93/13/CEE) dacă aceasta priveşte obiectul sau preţul contractului şi este clar şi inteligibil exprimată/redactată.

În acest context, arată că doar prevederile Legii nr. 193/2000 (şi cele ale Directivei 93/13/CEE) stabilesc condiţiile în care o clauză are sau nu un caracter abuziv (şi nicidecum prevederi din alte acte normative, precum cele invocate de reclamantă).

Prin urmare, pentru ca instanţa să poată sancţiona o clauză ca fiind abuzivă, aceasta trebuie să fie parte integrantă dintr-un contract de adeziune şi să nu fi fost negociată din culpa comerciantului/profesionistului, să fie excesivă (să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor) şi să nu se refere la obiectul sau preţul contractului.

Or, în prezenta cauză, clauzele contractuale cuprinse la art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din Contractul de credit nu au un caracter abuziv întrucât, pe de o parte, nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, iar pe de altă parte, au fost exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

În acest sens, arată că, înainte de semnarea Contractului de credit, Banca a furnizat împrumutatei cu o perioadă rezonabilă de timp înainte de data semnării, forma Contractului de credit, acest fapt fiind confirmat chiar de reclamantă prin art. 11.2 alin. (2) ("împrumutatul confirmă că banca i-a oferit o copie a prezentului Contract cu o perioada rezonabilă de timp înainte de data semnării") din Contractul de credit.

Mai susţine că prevederile art. 7.1 lit. k) şi art. 9.13 din Contractul de credit sunt clare şi fără echivoc (sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil), au fost însuşite de către consumator prin semnarea Contractului de credit şi a Actelor adiţionale subsecvente, devenind, astfel, lege între părţile contractante potrivit art. 969 din C. civ. de la 1864 şi au constituit un element determinant la formarea voinţei de a contracta. Or, Contractul de credit nu are un caracter aleatoriu pentru niciuna dintre părţi, iar asumarea riscului doar de către bancă contravine chiar esenţei unui astfel de contract de împrumut, care este un contract comutativ.

În acelaşi timp, consideră că i-a fost respectat recurentei-reclamante dreptul privind negocierea directă şi cel de opţiune; pe de o parte, consumatorul a negociat Contractul de credit, iar pe de altă parte, a avut posibilitatea de a alege între mai multe servicii şi produse bancare oferite atât de către pârâtă, cât şi de către alte instituţii bancare concurente. În urma analizei, împrumutatul a optat pentru unul produsele bancare oferite, întrucât la acel moment acel produs bancar era printre cele mai bune de pe piaţă. Prin urmare, cunoscând condiţiile băncii, care s-au dovedit a fi mai avantajoase faţă de cele practicate de către alte instituţii bancare sau chiar de către pârâtă pentru alte tipuri de produse şi servicii bancare, consumatorul a acceptat în cunoştinţă de cauză, ulterior negocierii, clauzele Contractului de credit.

În continuare, recurenta-pârâtă susţine că nici a treia condiţie prevăzută de art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu este îndeplinită, clauzele contractuale necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. De altfel, apreciază că, pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, ar trebui să lipsească o contraprestaţie pentru dreptul corelativ al unei părţi contractante. Totodată, evocând aspecte doctrinare, recurenta afirmă că dezechilibrul trebuie să fie in rem.

Mai mult decât atât, susţine că legiuitorul a prevăzut sancţionarea unei clauze doar în cazul unui dezechilibru semnificativ, şi nu în cazul oricărui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor. Or, în cauză, nu poate fi vorba de existenţa unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi, cu atât mai mult, nu poate fi vorba de lipsa unei contraprestaţii pentru dreptul corelativ al Băncii de a solicita restituirea împrumutului la termen. În acest sens, menţionează că Banca şi-a îndeplinit obligaţiile de acordare a împrumutului în cuantum de 81.700 CHF prin virarea împrumutului în contul curent al reclamantei.

În continuare, arată că, pentru a putea fi analizată din perspectiva caracterului abuziv conform Legii nr. 193/2000, acea clauză nu trebuie să se refere la conţinutul obiectului propriu-zis al contractului sau la caracterul adecvat al preţului, câtă vreme acestea sunt exprimate în limbaj clar şi inteligibil. În acest sens, recurenta face trimitere la Hotărârea C.J.U.E. din cauza C-144/99 Comisia c. Regatul Olandei, prin care Curtea de Justiţie s-a pronunţat cu privire la caracterul imperativ al art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

Astfel, recurenta-pârâtă apreciază că redactarea clauzelor art. 4 din Contractul de credit îndeplineşte condiţia unor clauze clar şi inteligibil exprimate. Invocă şi cauza C-365/93 Comisia c. Grecia [1995], paragraful 9.

Prin urmare, susţine că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond au pronunţat o hotărâre care încalcă prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauzele anulate de către instanţa de fond necreând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauza prevăzută la art. 7.1 lit. k), recurenta arată că aceasta se referă la dreptul băncii de a declara exigibilitatea anticipată în cazul existenţei în sarcina împrumutatului a altor obligaţii de plată neachitate la scadenţă.

Totodată, susţine că, pe lângă faptul că aceasta este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, rezultă şi care sunt obligaţiile corelative ale părţilor semnatare ale Contractului de credit. Astfel, Banca nu poate declara exigibilitatea anticipată a Contractului de credit în mod abuziv, ci doar după îndeplinirea unor condiţii limitativ prevăzute, care implică un comportament contractual neconform din partea împrumutatului.

De altfel, în accepţiunea recurentei-pârâte, această clauză nu încalcă drepturile consumatorului, fiind strâns legată de îndeplinirea unor cazuri de culpă, situaţie în care creditorul, în baza legii şi a clauzelor contractuale, poate declara încetarea contractului.

Mai mult decât atât, susţine că respectiva clauză, prevăzută la art. 7.1 lit. k), este în deplin acord cu condiţiile încetării contractului, aşa cum sunt ele prevăzute Secţiunea 7 a Contractului de credit ("Cazuri de neîndeplinire") şi în acord cu dispoziţiile art. 969 din C. civ. de la 1864, aplicabil.

În continuare, referindu-se la conţinutul clauzei prevăzute la art. 9.13 din Contractul de credit, recurenta-pârâtă afirmă că nici acesta nu are caracter abuziv, nefiind nici în acest caz îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În concret, arată că art. 9.13 se referă la dreptul Băncii de a debita conturile împrumutatului deschise la bancă în cazul în care acesta nu îşi îndeplineşte la termen obligaţiile de restituire a împrumutului, fiind în acest sens o facilitate acordată consumatorului. În caz contrar, acesta urmează să suporte costuri suplimentare, constând în plata dobânzii penalizatoare sau a altor comisioane aferente (în cazul în care plata s-ar efectua din alte conturi decât cele deschise la bancă).

Prin urmare, în opinia recurentei, această clauză nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 sub aspectul disproporţionalităţii prestaţiilor. Dimpotrivă, consideră că este protejat interesul împrumutatului, care, fără să suporte cheltuieli suplimentare (inclusiv cu notificarea debitorilor săi), îşi poate achita obligaţiile restante într-o eventuală imposibilitate de a se prezenta la ghişeele băncii (şi a lipsei disponibilităţilor băneşti din contul de credit).

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Ulterior, prin încheierea din 21 ianuarie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi, cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să uzeze de dreptul de a formula punct de vedere.

Luând în examinare admisibilitatea recursurilor, prin încheierea completului de filtru din 5 mai 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, însă, având în vedere dispoziţiile art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14 aprilie 2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020, a constatat suspendarea judecăţii de plin drept.

Ulterior, prin rezoluţia din 20 mai 2020, în cauză, s-a fixat termen de judecată la data de 16 iunie 2020, cu citarea părţilor, în şedinţă publică.

Prin încheierea din 16 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a încetării cauzei care a determinat măsura suspendării judecăţii recursurilor mai sus amintite, prin rezoluţia din 25 mai 2021, în cauză, s-a fixat termen la 5 octombrie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei şi continuării judecăţii, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

I. Criticile formulate de recurenta-reclamantă vizează clauza de risc valutar şi comisionul de acordare credit.

Cu referire la "clauza de risc valutar", recurenta-reclamantă A. a arătat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 din perspectiva dezlegării efectuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 (Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti).

În esenţă, recurenta-reclamantă a susţinut, pe de o parte, că în mod greşit instanţa de apel a constatat ca fiind îndeplinită cerinţa de a fi exprimată în mod clar şi inteligibil clauza de la art. 6.3, iar, pe de altă parte, că nu a fost informată cu privire la faptul că, prin încheierea unui contract de împrumut într-o monedă străină, este supusă unui risc de schimb valutar.

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat faptul că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, atât normele imperative, cât şi cele supletive ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

De altfel, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Este de reţinut şi faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Ca atare, clauza contestată (6.3. din Contractul de credit x/15.09.2008) reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată din perspectiva caracterului abuziv.

Aplicând, în cauza de faţă, argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit (art. 6.3. din Contractul de credit nr. x/15.09.2008) care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă, în calitate de persoană împrumutată de a constitui suma necesară rambursărilor/restitui creditul în valuta prevăzută în Graficul de Rambursare/moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestei clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte clauza referitoare la comisionul de acordare credit inserată la art. 1.3. din contractul de credit mai sus amintit, recurenta a susţinut, în esenţă, că aceasta nu a fost negociată direct cu consumatorul, că existenţa şi cuantumul comisionului de acordare credit este expresia voinţei unilaterale a Băncii, fără a i se da posibilitatea de a influenţa în vreun fel perceperea acestui comision, că nu are echivalent într-o contraprestaţie a Băncii, că nu respectă nici exigenţele bunei credinţe.

Analiza caracterului abuziv al clauzei denunţate a fost realizată de instanţa de apel din perspectiva art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Totodată, această abordare a examinării caracterului abuziv al clauzelor contractuale este în consens cu jurisprudenţa constantă a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materie, relevantă fiind în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2019 în Cauza C-621/17 - Gyula Kiss împotriva C.I.B. Bank Zrt, Emil Kiss şi Gyula Kiss.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Totodată, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Deosebit de relevant este considerentul nr. 44 al hotărârii C.J.U.E. din 3 octombrie 2019, pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss), din care rezultă că instanţa naţională trebuie să examineze dacă există contraprestaţie pentru perceperea unui comision sau dacă natura serviciilor prestate este transparentă, "în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului".

Aşadar, verificarea împrejurărilor de fapt anterior menţionate reprezintă o chestiune de temeinicie, care este rezervată instanţelor devolutive, excedând controlului de legalitate specific recursului.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al acestei clauze, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Aşa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul recurentei-reclamante A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II. Procedând la soluţionarea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii, instanţa supremă urmează a reţine incidenţa motivului de casare de ordine publică prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., referitor la lipsa considerentelor din decizia atacată cu privire la apelul pârâtei.

În susţinerea motivului de casare mai sus arătat, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Cu toate acestea, procedând la verificarea deciziei recurate prin raportare la motivul de casare invocat din oficiu, Înalta Curte reţine că, în considerentele deciziei recurate, nu se regăseşte nicio analiză a apelului formulat de pârâtă, fiind analizat exclusiv apelul reclamantei.

Aşadar, atunci când o parte aduce critici hotărârii primei instanţe de fond, instanţa de apel trebuie să analizeze şi să răspundă motivat criticilor formulate şi, totodată, să argumenteze motivele pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele de fapt ori de drept reţinute de prima instanţă.

Or, în motivarea deciziei recurate, nu se regăseşte analiza criticilor apelantei-pârâte B. S.A. (în prezent B.), cu toate că, prin cererea de apel, această parte a formulat în mod explicit critici, reţinute, de altfel, în cuprinsul deciziei recurate. Aşa fiind, hotărârea recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., împrejurare de natură a atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi act normativ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă conchide în sensul că, prin deciza recurată, instanţa de apel nu a procedat la analiza criticilor formulate de pârâtă în calea de atac apelului, motiv pentru care, în lipsa unei devoluări a cauzei, în limitele determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă, nu se poate exercita controlul de legalitate asupra deciziei pronunţate în apel, lipsind considerentele hotărârii la care să se raporteze instanţa de recurs în efectuarea controlului de legalitate.

Nefiind cercetat apelul pârâtei, instanţa supremă nu poate proceda la examinarea legalităţii deciziei recurate prin prisma criticilor formulate de pârâtă, corespunzătoare motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa, în parte, şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel, numai cu privire la apelul pârâtei, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva aceleiaşi decizii.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 339 din 20 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi trimite cauza, spre o nouă judecată, instanţei de apel, numai cu privire la apelul pârâtei.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2021.