Mortgage credit recharacterization and assignment opoposability limits under Law No. 190/1999

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 23 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele C. şi D.:

(i) să se constate natura juridică a contractului de credit nr. x/14.07.2008, modificat prin Actul Adiţional nr. 1/17.10.2011, ca fiind un contract de credit ipotecar (supus reglementărilor de strictă aplicare ale Legii nr. 190/1999) şi, pe cale de consecinţă - pe considerentul nerespectării prevederilor legale cu privire la condiţiile de formă şi de fond ale valabilităţii actelor juridice (ii) să se constate nelegalitatea cesiunii creanţelor rezultate din acest contract de credit, (iii) să se constate neopozabilitatea Contractului Cadru de Vânzare Cumpărare Creanţe, încheiat între pârâte la data de 11.07.2008, (iv) să se constate inexistenţa dreptului pârâtei D. de a calcula, pretinde şi primi plăţi în temeiul contractului de credit, de la data de 20 octombrie 2008 şi până în prezent şi (v) să se dispună/să se oblige în sensul restabilirii situaţiei anterioare existente cesiunii, anume obligarea pârâtelor de a efectua demersurile necesare (re)introducerii creditului în portofoliul propriu al S.C. C. cu consecinţa (re)dobândirii calităţii de creditor a acestei pârâte în relaţiile contractuale cu reclamanţii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 [litera (p) din Anexă], Legea nr. 190 din 9 decembrie 1999 [art. 2 lit. c), art. 24, art. 26] - în forma existentă la data de 14.07.2008/20.10.2008/17.10.2011, Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 [art. 4 alin. (4) - coroborat cu pct. (1) lit. n) din Anexă, art. 14] şi C. civ. de la 1864 [art. 111948/973/1393/1396].

Prin încheierea de şedinţă din 04.09.2018 instanţa a dispus introducerea în cauză şi citarea cesionarului E. S.A., în calitate de pârât.

Prin sentinţa nr. 3759/2018 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei interesului, invocată de pârâta C.

A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C., D. şi E. S.A.

A constatat inopozabilitatea faţă de reclamanţi a Contractului cadru de cesiune din 11.07.2008, încheiat între C. şi D.

A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi F. (în calitate de succesor al C.).

Prin decizia civilă nr. 1567 din 9 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta F. (în calitate de succesor al C.) împotriva sentinţei civile nr. 3759 din 13 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatele-pârâte D. şi E. S.A.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii judecătoreşti recurate şi retrimiterea cauzei Curţii de Apel Bucureşti pentru rejudecarea apelului formulat de reclamanţi, menţinând celelalte dispoziţii ca fiind cu autoritate de lucru judecat.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de casare invocate, recurenţii încep prin a reproduce ultimul paragraf de la pagina 6 a deciziei recurate, susţinând că, în ceea ce priveşte apelul propriu, instanţa de apel a analizat pe fond doar capătul de cerere referitor la (i) clarificarea naturii juridice a contractului de credit nr. x/14.07.2008, fără a mai analiza şi celelalte capete de cerere.

Aşa fiind, recurenţii învederează faptul că, în analiza naturii juridice a contractului de credit, instanţa de apel a luat în considerare doar clauzele contractuale, raportate la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 190/1999, în forma acesteia de la data semnării contractului de credit (14.07.2008), fără a avea în vedere anexa nr. 23 la cererea de chemare în judecată care, la pagina 8, confirmă pe deplin natura juridică a contractului de credit.

Astfel, recurenţii apreciază că, prin modalitatea în care instanţa de apel a cercetat criticile ce au făcut obiectul apelului propriu, întemeindu-şi soluţia pe argumente străine de natura pricinii, s-a încălcat grav principiul disponibilităţii în materie civilă, întrucât instanţa a omis analizarea cererii de apel prin prisma argumentelor de fapt şi de drept esenţiale invocate de recurenţi în apel, soluţia dată apelului constituind exclusiv o rezolvare formală a cauzei, prin prisma unor considerente străine de obiectul cauzei.

Concret, se arată că, în cuprinsul paginii 7 a deciziei civile recurate, după ce instanţa realizează o analiză superficială a incidenţei dispoziţiilor art. 2 lit. c) din Legea nr. 190/1999 raportat la contractul de credit în speţă, instanţa de apel concluzionează în mod eronat faptul că, în cauză, nu se întâlneşte ipoteza juridică a unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare, sens în care, recurenţii reproduc pasajul din decizie (penultimul paragraf de la pagina 7 a deciziei recurate) ce conţine concluzia/argumentaţia instanţei.

Aşadar, recurenţii susţin, în esenţă, că instanţa de apel nu a calificat natura juridică a contractului de credit în speţă ca fiind un contract de credit ipotecar (supus reglementărilor de strictă aplicare ale Legii nr. 190/1999) întrucât acesta nu îndeplineşte cumulativ cele două condiţii prevăzute de lege: rambursarea unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare contractat anterior şi garantarea cu ipotecă asupra imobilului obiect al investiţiei imobiliare pentru finanţarea căreia a fost anterior acordat un credit ipotecar pentru investiţii imobiliare a cărui rambursare urmează a fi, astfel, finanţată.

Dezaprobând acest considerent al instanţei, recurenţii arată că respectivul credit, obţinut prin contractul de credit nr. x/14.07.2008 de la fosta C., a avut drept obiect refinanţarea unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare acordat anterior de F. şi a fost garantat cu ipotecă instituită pe apartamentul de domiciliu al recurenţilor-reclamanţi, singurul deţinut de aceştia, aspect neobservat de instanţa de apel, care şi-a argumentat soluţia de respingere a apelului reclamanţilor pe motive total străine de starea de fapt şi de cea juridică regăsită în cauză, anume că respectivul credit ce face obiectul cauzei a fost garantat printr-o ipotecă asupra unui alt imobil decât cel iniţial, ceea ce, în opinia recurenţilor, nu corespunde realităţii.

În continuare, recurenţii afirmă că, dacă în ceea ce priveşte obiectul contractului de credit, anume refinanţarea unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare acordat anterior de F., nu există niciun dubiu, atât fosta C., cât şi continuatoarea ei - F. neavând niciun fel de obiecţii, în ceea ce priveşte garantarea creditului, există la dosar documente care fac dovada de netăgăduit a faptului că şi acest credit a fost garantat cu ipotecă pe acelaşi apartament de domiciliu al recurenţilor, cel achiziţionat iniţial prin creditul ipotecar de la F. şi care a fost refinanţat în anul 2008.

Astfel, recurenţii fac trimitere la anexele 5-8 şi 11-13 la cererea de chemare în judecată, în care se regăsesc documente relevante cu privire la garantarea celui de-al doilea credit, cel care face obiectul prezentei cauze, cum ar fi corespondenţa purtată între C. şi F., un certificat de carte funciară, înscrisuri din care, în opinia autorilor recursului, rezultă, fără echivoc, ipotecarea apartamentului de domiciliu al acestora în favoarea noului creditor din 2008, fostul C.

Aşa fiind, recurenţii consideră că, dacă instanţa de apel ar fi observat că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie cumulativă prevăzută de Legea nr. 190/1999, ar fi pronunţat o hotărâre prin care ar fi stabilit natura juridică a contractului de credit nr. x/14.07.2008 ca fiind cea a unui contract de credit ipotecar, supus reglementărilor exprese ale Legii nr. 190/1999, astfel încât, prin efectul incidenţei normelor juridice prevăzute de art. 24 din Legea nr. 190/1999, şi celelalte capete de cerere ale acţiunii ar fi fost admise.

Nu în ultimul rând, recurenţii au arătat că, din înscrisurile existente la dosar, rezultă că raportul juridic de creditare încheiat între părţile cauzei odată cu încheierea contractului nr. x/14.07.2008 este circumscris unui contract de credit ipotecar, astfel încât, pe fondul cauzei, trebuie analizate toate celelalte capete de cerere şi pronunţată o hotărâre judecătorească clară, precisă şi inteligibilă, care să se refere la probele administrate şi să fie în concordanţă cu acestea.

În încheiere, recurenţii au reiterat solicitarea de admitere a recursului formulat, casarea în parte a deciziei civile nr. 1567/2019 a Curţii de Apel Bucureşti şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului reclamanţilor.

La 5 martie 2020, intimatele-pârâte D. şi E. S.A. au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului recurenţilor-reclamanţi, ca nefondat şi admiterea recursului formulat de F.

La 16 martie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimatele-pârâte D. şi E. S.A., solicitând respingerea susţinerilor formulate de acestea.

Împotriva aceleiaşi decizii, pârâta F. a declarat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a deciziei atacate, în privinţa dispoziţiei de respingere a apelului propriu.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că, prin decizia atacată, instanţa de apel a respins argumentaţia sa privind lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, reţinând că "o eventuală tranzacţie extrajudiciară încheiată între părţi nu prezintă relevanţă juridică".

În opinia recurentei, procedând astfel, instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2267 şi următoarele din C. civ. privind contractul de tranzacţie, arătând că aceasta era datoare să cerceteze în detaliu conţinutul tranzacţiei extrajudiciare încheiate între părţi, sub forma unui act adiţional la contractul de credit, prin care părţile au hotărât stingerea diferendului referitor la problematica cesiunii creanţei bancare către intimata D., iar, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condiţiile impuse prin art. 2267 şi următoarele din C. civ., să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu".

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurenta a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a trecut de plano peste întreaga sa argumentaţie din apel în ceea ce priveşte lipsa de interes în promovarea acţiunii, raportat la modalitatea concretă de derulare a contractului de credit.

Se arată că instanţa de apel s-a rezumat la a "reţine ca fiind temeinice statuările primei instanţe în sensul interesului apelanţilor-reclamanţi de a le fi lămurită situaţia contractuală cu F., inclusiv prin promovarea unui demers judiciar".

Cu toate acestea, în opinia recurentei, instanţa de apel era datoare să se aplece asupra fiecăruia dintre motivele pe care le-a dezvoltat prin cererea de apel, respectiv:

• Certitudinea deţinerii calităţii de creditor (în intervalul 2008 - 2018) de către co-pârâta D. (fosta EFG New Europe Funding II B.V.)» dovedită de conţinutul tuturor actelor adiţionale încheiate între părţi, de notificările de cesiune şi de celelalte înscrisuri aflate la dosar.

• Lipsa de incidenţă a identităţii creditorului asupra modului de derulare a creditului în intervalul 2008-2018, în condiţiile în care: costurile creditului sunt expres şi transparent prevăzute în contract (neputând fi afectate de eventualele cesiuni), respectiv dobânda de tip Libor CHF 3M + marja fixă şi comision de administrare 0%; în tot acest interval, C. a păstrat calitatea de administrator al activelor financiare cesionate co-intimatei D., intermediind relaţia contractuală cu clienţii.

• Inexistenţa unor indicii potrivit cărora reclamanţii ar fi beneficiat de un tratament mai puţin favorabil în urma cesionarii creditului către co-intimata D.;

• Inexistenţa unor solicitări parelele de plată a ratelor din partea ambelor entităţi (recurenta şi D.).

Subsumat motivelor de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi 6 C. proc. civ., recurenta dezvoltă un alt set de critici care vizează motivarea deciziei recurate faţă de respingerea argumentelor aduse în susţinerea respingerii capătului de cerere privind constatarea inopozabilităţii Contractului cadru de cesiune de creanţă din 11.07.2008.

Pe acest aspect, recurenta arată că instanţa de apel a acordat insuficientă atenţie argumentaţiei prezentate, rezumându-se la a reţine că nici măcar autoarea/F. nu ar fi pretins că acest contract de cesiune ar fi produs efecte juridice directe faţă de reclamanţi.

În continuare, evocând dispoziţiile art. 20 alin. (1) din C. civ. intitulat "Efectele publicităţii", recurenta afirmă că, din interpretarea acestui text de lege rezultă că publicitatea este necesară doar în situaţiile în care legea o impune expres, or, în cazul unui contract cadru de cesiune de creanţă, care nu produce prin el însuşi efecte juridice directe faţă de debitori, legea nu impune nicio formalitate de publicitate, care, în schimb, poate viza doar actele încheiate ulterior între cedent şi cesionar, în care se individualizează creanţele cesionate.

Pentru motivele arătate pe larg în cererea proprie de apel, recurenta solicită ca instanţa de recurs să observe că, dacă actul a cărui inopozabilitate se solicită a se constata nu are nicio legătură cu reclamantul şi nu este supus publicităţii, soluţia judiciară concretă nu poate fi decât respingerea capătului de cerere, nicidecum constatarea inopozabilităţii.

Concluzionând, recurenta-pârâtă F. solicită admiterea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1567/09.10.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2018, cu consecinţa casării în parte a acesteia, în partea privind respingerea apelului propriu.

La 5 martie 2020, intimatele-pârâte D. şi E. S.A. au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au solicitat admiterea recursului formulat de pârâta F.

La 10 martie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepţiile tardivităţii, netimbrării şi excepţia nulităţii recursului pârâtei F. pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

După analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 10 noiembrie 2020, raportul a fost comunicat părţilor.

Faţă de raportul comunicat, la 2 decembrie 2020, intimata-pârâtă D., prin reprezentant G. a precizat că solicită soluţionarea recursurilor în şedinţă publică.

Prin rezoluţia din 28 decembrie 2020, în baza art. XVII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, coroborat cu art. 493 alin. (5)-(7) C. proc. civ., în cauză, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilităţii recursului în completul de filtru la 9 martie 2021.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 9 martie 2021, Înalta Curte a respins excepţiile netimbrării, tardivităţii şi nulităţii recursului declarat de pârâta F., invocate de recurenţii-reclamanţi prin întâmpinare. Totodată, a admis în principiu ambele recursuri declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă F. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 22 iunie 2021, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Prin memoriul de recurs, reclamanţii au susţinut că instanţa de apel a analizat doar capătul de cerere referitor la clarificarea naturii juridice a contractului de credit nr. x/14.07.2008, fără a mai analiza şi celelalte capete de cerere referitoare la: constatarea nelegalităţii cesiunii creanţelor rezultate din acest contract de credit; constatarea inexistenţei dreptului pârâtei D. de a calcula, pretinde şi primi plăţi în temeiul contractului de credit, de la data de 20 octombrie 2008 şi până la data de 27 martie 2018; obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite de reclamanţi pentru perioada cât creditul a fost cesionat la co-pârâta D., respectiv de la 20 octombrie 2008 şi până la data de 27 martie 2018.

Contrar celor susţinute de recurenţii-reclamanţi, instanţa de apel nu a ignorat celelalte capete de cerere, însă, pentru considerentele avute în vedere, nu le-a analizat în sensul dorit de reclamanţi.

În acest context, se cuvine amintit faptul că, de la bun început, instanţa de apel a precizat că "de calificarea naturii juridice a contractului de credit menţionat depind celelalte critici formulate de părţi în cadrul prezentei căi de atac a apelului, respectiv stabilirea legalităţii contractului-cadru având ca obiect vânzarea de creanţe încheiat între fosta C. (societate preluată, între timp, ca efect al fuziunii prin absorbţie de către F.) şi D.., respectiv legalitatea dreptului acestei din urmă societăţi-cesionare de a pretinde de la apelanţii-debitori plata ratelor aferente contractului de credit şi dobânzilor şi comisioanelor aferente."

De altfel, chiar prin apelul formulat, susţinând (la pagina 3 a cererii de apel) că principalul capăt de cerere - constatarea naturii juridice a contractului de credit ca fiind un credit ipotecar - a fost analizat de instanţa de fond în mod superficial, reclamanţii au subliniat faptul că "…acest capăt de cerere este cel care creează în mod direct obiectul cererii de chemare în judecată şi de care depinde în mare măsură soluţionarea celorlalte capete de cerere …".

În concordanţă cu însuşi raţionamentul reclamanţilor, Curtea a conchis în sensul că raportul juridic de creditare ce rezultă din încheierea contractului de credit nr. x/14.07.2008 nu este unul circumscris unui contract de credit ipotecar, statuând, totodată, că, "pe cale de consecinţă, ……..intimatele cesionare ale creanţelor deţinute anterior de C. (preluată prin procedeul fuziunii prin absorbţie de către apelanta F.) aveau posibilitatea legală de a cesiona creanţele cedentului C. şi, implicit, dreptul de a primi plăţile, constând în ratele contractuale, de la apelanţii-reclamanţi."

Aşa fiind, Înalta Curte nu va putea reţine critica recurenţilor-reclamanţi.

În altă ordine de idei, recurenţii au mai învederat faptul că, în analiza naturii juridice a contractului de credit, instanţa de apel a luat în considerare doar clauzele contractuale, raportate la dispoziţiile exprese ale Legii nr. 190/1999, în forma acesteia de la data semnării contractului de credit (14.07.2008), fără a avea în vedere o anexă la cererea de chemare în judecată care, în opinia recurenţilor, confirma pe deplin natura juridică a contractului de credit.

Având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", Înalta Curte nu va putea reţine critica mai sus amintită, întrucât, în această fază procesuală, instanţa de recurs poate cenzura exclusiv aspecte de nelegalitate, şi nu de temeinicie.

Mai mult decât atât, în cadrul caracterului devolutiv al apelului, instanţa de apel are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţă, instanţa supremă constată că nu poate da curs criticii formulate, aceasta fiind invocată cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi susţin că, prin modalitatea în care instanţa de apel a cercetat criticile din apelul reclamanţilor, s-a încălcat principiul disponibilităţii prin aceea că instanţa de apel a omis analizarea cererii de apel prin prisma argumentelor de fapt şi de drept pe care reclamanţii le-au invocat, soluţia dată apelului constituind, în accepţiunea recurenţilor, o rezolvare formală a cauzei, prin prisma unor considerente străine de obiectul cauzei.

În concret, recurenţii au învederat că respectivul credit, obţinut prin contractul de credit nr. x/14.07.2008 de la fosta C. a avut drept obiect refinanţarea unui credit ipotecar pentru investiţii imobiliare acordat anterior de F. şi a fost garantat cu ipotecă pe apartamentul de domiciliu al reclamanţilor, aspect în privinţa căruia recurenţii susţin că instanţa de apel nu l-a observat, argumentându-şi soluţia de respingere a apelului acestora pe motive total străine de starea de fapt şi de cea juridică regăsită în cauză, anume că au garantat creditul ce face obiectul cauzei printr-o ipotecă asupra unui alt imobil decât cel iniţial. În acest sens, au arătat că, în ceea ce priveşte garantarea creditului, există la dosar documente apreciate de recurenţi ca fiind elocvente.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

În susţinerea motivului de recurs, recurenţii expun, de fapt, argumente ce exprimă nemulţumirea acestora cu privire la soluţia instanţei de apel, din perspectiva situaţiei de fapt reţinute de aceasta (creditul ce formează obiectul contractului nr. x/14.07.2008 a fost acordat în vederea rambursării (achitării) unui alt credit imobiliar nr. 2211/18.09.2007, nedepus la dosar de către apelanţii-reclamanţi, credit ce a fost însoţit de constituirea unei ipoteci imobiliare asupra unui alt imobil decât cel ce a format obiectul contractului din 2007) şi a interpretării clauzelor art. 1.1 şi 1.2 din contractul nr. x/14.07.2008.

Înalta Curte reţine că recurenţii tind, în realitate, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului prin revizuirea situaţiei de fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Procedând în continuare la analiza recursului recurentei-pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, printr-o primă critică, susţine că, respingându-i argumentaţia privind lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii pe considerentul că "o eventuală tranzacţie extrajudiciară încheiată între părţi nu prezintă relevanţă juridică", instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 2267 şi următoarele din C. civ. (2009) privind contractul de tranzacţie.

În concret, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel era datoare să cerceteze în detaliu conţinutul tranzacţiei extrajudiciare încheiate între părţi sub forma unui act adiţional la contractul de credit prin care părţile au hotărât stingerea diferendului referitor la problematica cesiunii creanţei bancare către intimata D. şi, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condiţiile impuse prin art. 2267 şi următoarele din C. civ. (2009) să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu".

Critica este nefondată pentru considerentele ce succed.

În primul rând, Înalta Curte reţine că, în privinţa lipsei interesului în promovarea acţiunii, prin apelul formulat, pârâta a învederat faptul prima instanţă de fond a acordat insuficientă importanţă argumentelor pe care le-a adus prin intermediul întâmpinării formulate în cauză, argumente reluate în critica formulată în apel, asupra căreia conchide în sensul că, în accepţiunea sa, se impune admiterea excepţiei lipsei interesului în promovarea acţiunii.

Aşa cum se poate observa, printre argumente, nu se regăseşte nicio menţiune referitoare la o eventuală tranzacţie extrajudiciară, or, din maniera în care pârâta a formulat critica mai sus arătată, aceasta lasă de înţeles că tranzacţia extrajudiciară de care pârâta încearcă să se prevaleze a fost invocată în susţinerea lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, reproşând instanţei de apel faptul că i-a respins argumentaţia privind lipsa de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii pe considerentul că "o eventuală tranzacţie extrajudiciară încheiată între părţi nu prezintă relevanţă juridică". Or, cu privire la tranzacţia încheiată la 19.07.2016, aşa cum reiese din motivele de apel formulate, pârâta a susţinut că raportul juridic dedus judecăţii este identic cu cel avut în vedere la încheierea Tranzacţiei, diferendul fiind stins încă din anul 2016 prin acordul părţilor, astfel încât, în accepţiunea sa, se impunea respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Cât priveşte critica referitoare la faptul că instanţa de apel era datoare să cerceteze în detaliu conţinutul tranzacţiei extrajudiciare încheiate între părţi şi, în cazul în care trăsăturile acestui document întruneau condiţiile impuse prin art. 2267 şi următoarele din C. civ. (2009), să acorde efectul prevăzut expres de legiuitor, respectiv acela de a "stinge un litigiu", Înalta Curte reţine că părţile nu au învestit instanţa cu o solicitare de consfinţire a tranzacţiei încheiate, înscris asupra căruia instanţa ar fi fost îndrituită să îl analizeze şi din perspectiva dispoziţiilor art. 2267 şi următoarele din C. civ.

Aşadar, luând în considerare faptul că o atare verificare se impunea doar în situaţia în care instanţa era pusă în situaţia de a pronunţa o hotărâre de expedient, prilej cu care urma să verifice dacă tranzactia este rezultatul voinţei neviciate a părţilor şi dacă prin aceasta se urmareste un scop licit, Înalta Curte reţine că doar într-o atare situaţie se putea pune problema unei eventuale nesocotiri a prevederilor art. 2267 şi următoarele din C. civ. (2009) privind contractul de tranzacţie.

În altă ordine de idei, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a trecut peste întreaga sa argumentaţie privind lipsa de interes în promovarea acţiunii, rezumându-se la a reţine ca fiind temeinice statuările primei instanţe în sensul interesului apelanţilor-reclamanţi de a le fi lămurită situaţia contractuală cu F., inclusiv prin promovarea unui interes judiciar. Recurenta-pârâtă conchide în sensul că, procedând astfel, instanţa de apel a emis o hotărâre care nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Răspunzând criticii formulate, se cuvine menţionat că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Totodată, Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a C.E.D.O. s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că instanţa a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, analizând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

Totodată, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi. În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Aceleaşi concluzii se impun şi în ceea ce priveşte ultima critică, prin care recurenta-pârâtă a susţinut că, în privinţa opozabilităţii contractului cadru de cesiune de creanţă din 11.07.2008, instanţa de apel a acordat insuficientă atenţie argumentelor aduse de pârâtă.

În plus, abordarea chestiunii opozabilităţii respectivului act de cesiune din perspectiva dispoziţiilor art. 20 din C. civ. (2009) este străină de natura cauzei în condiţiile în care nimeni nu a susţinut că un astfel de act ar face obiectul publicităţii.

Aşadar, cu toate că cesiunea de creanţă îşi produce efectele între cedent şi cesionar din momentul încheierii contractului de cesiune - în virtutea principiului forţei obligatorii a contractelor - pentru opozabilitatea faţă de terţi trebuie îndeplinite unele formalităţi, care, în C. civ. de la 1864 (aplicabil faţă de momentul încheierii actului de cesiune) se puteau face doar prin notificarea cesiunii către debitor sau prin acceptarea cesiunii de către debitor (conform art. 1393 din Cod).

Constatând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1567 din 9 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă F. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.