Application of Directive 93/13/EEC exclusion to contract clauses reflecting the suppletive principle of monetary nominalism

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 24 februarie 2015, sub nr. x/2015, disjunsă din dosarul nr. x/2014, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. şi D.., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate nulitatea absolută a clauzelor de la art. 9.1, art. 9.4, art. 10.2, art. 10.3 şi art. 13 lit. b) din Contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din 4 aprilie 2007;

2. să le oblige pe pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcţie de cursul CHF/leu de la data încheierii contractului;

3. să le oblige pe pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi pe Anexa Legii nr. 193/2000 - alin. (1) lit. b), jurisprudenţă C.J.U.E., art. 6 din Legea nr. 289/2004, art. 8 din Legea nr. 190/1999, art. 12 şi art. 15 din O.G. nr. 21/1992, art. 6 din Legea nr. 363/2007, art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 şi art. 79 C. proc. civ.

La data de 06.06.2014, reclamanţii au depus o cerere prin care au precizat cadrul procesual, reclamanta A. arătând că urmează să se judece cu pârâta B. S.A.

La data de 15.07.2014, pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru. Totodată, au invocat şi excepţia prescripţiei extinctive.

Prin încheierea de şedinţă din data de 14.04.2015, Tribunalul a respins, ca neîntemeiată, excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, apreciind că este incident art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013.

La termenul de judecată din 26.05.2015, Tribunalul a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 4124/2015 din 7 iulie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii introductive. Totodată, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere caracterul devolutiv al apelului, a solicitat instanţei de judecată să aibă în vedere toate argumentele în fapt şi în drept pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată. Sub aspect probatoriu, a solicitat administrarea probei cu înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Prin decizia civilă nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a obligat-o la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.186,69 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, precum şi obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, recurenta, prin avocat, a menţionat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat de către completul de filtru, în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În motivarea recursului, s-a arătat, în esenţă, că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dreptului Uniunii Europene, astfel cum a fost interpretat de C.J.U.E., fiind astfel incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concret, autoarea recursului a susţinut că examinarea clauzelor contestate realizată de instanţa de apel nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva nr. 93/13/CEE, astfel cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, motiv pentru care se impune casarea deciziei instanţei de apel.

Recurenta a arătat că principiul nominalismului monetar are caracter supletiv, astfel încât acele clauze ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Cum principiul nominalismului, invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de instanţa de apel, nu este instituit de norme obligatorii şi nu respectă minimul de protecţie, rezultă că o clauză contractuală ce transpune acest principiu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Autoarea căii de atac a învederat că Directiva nr. 93/13/CEE are ca obiective, printre altele, protejarea consumatorilor împotriva inserării în contracte a unor clauze ce reflectă anumite dispoziţii legale, de la care părţile ar fi putut deroga, dar care au fost impuse de profesionist printr-un contract preformulat.

Mai arată că, asupra caracterului supletiv al principiului nominalismului s-a pronunţat inclusiv Curtea Constituţională prin decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, prin care a reţinut că textul legal are caracter supletiv, astfel încât părţile au posibilitatea să deroge de la acest principiu, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens (paragraful 37 din decizie).

Prin urmare, în opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar pe de altă parte că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că respectivele clauze, deşi intră în obiectul principal al contractului, nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care instanţa de apel trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Evocând decizia pronunţată de C.J.U.E. în cauza Andriciuc (paragrafele 44-51), recurenta susţine că, potrivit acestei hotărâri, caracterul clar şi inteligibil trebuie să privească atât redactarea clauzei, cât şi informarea în faza precontractuală cu privire la consecinţele economice ale clauzei.

Autoarea căii de atac a mai arătat că informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esenţială, lipsa sau disimularea informaţiei determinând vicierea sau lipsa totală a consimţământului.

În continuare, recurenta-reclamantă a învederat că nu poate fi primită susţinerea băncii în sensul că nu putea previziona evoluţia cursului valutar şi, în consecinţă, nu putea informa consumatorii cu privire la evenimentele viitoare.

Potrivit C.J.U.E., Banca trebuie să prezinte consumatorului, încă din faza precontractuală, posibilele variaţii de curs valutar şi efectele acestor variaţii.

Când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către Bancă, instanţa de apel trebuia să se raporteze la expertiza şi cunoştinţele profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

În cazul în care Banca nu prezintă astfel de probe, urmează ca instanţa să considere drept dovedite afirmaţiile privind neinformarea împrumutatului cu privire la posibilele variaţii ale cursului şi la efectele acestor variaţii.

Mai arată că, din înscrisurile depuse la dosar, reiese că, la momentul acordării creditului, existau avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveţiei şi Băncii Naţionale a României cu privire la iminenţa aprecierii cursului CHF/Leu şi, implicit, cu privire la efectele distructive ale acestui curs asupra împrumutaţilor în această monedă.

Prin urmare, consideră că Banca putea să previzioneze inclusiv cursul valutar şi trebuia să ia în calcul şi să prezinte consumatorilor avertismentele respective, în condiţiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (E.., F.. şi G.) nu acordau credite în CHF.

Prin raportare la aceste argumente, a apreciat că respectivele clauze contestate nu au fost redactate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care pot face obiectul analizei caracterului abuziv.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenta-reclamantă a arătat că împrumutatul trebuia avertizat cu privire la măsurile de precauţie pe care trebuia să le ia anterior încheierii contractului având ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât şi riscurile potenţiale, excepţionale.

Autoarea recursului a susţinut că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea obligaţia să includă în caracteristicile creditului şi această avertizare asupra riscului valutar. În acest sens, susţine că art. 15 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obişnuite şi la avertizarea individuală a fiecărui consumator asupra riscurilor obişnuite şi naturale ale unor produse sau servicii.

În plus, mai arată că, potrivit art. 6 şi art. 7 din Legea 363/2007, orice informaţie esenţială disimulată sau reţinută de comerciant la momentul punerii pe piaţă a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înşelătoare, sever sancţionată conform acestui act normativ.

Totodată, mai arată că, la punctul 22 din preambulul Directivei nr. 2014/17/UE este prevăzută obligaţia de avertizare cu privire la impactul potenţial al fluctuaţiilor cursului valutar în cazul creditării în monedă străină.

O practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi 22 din preambulul Directivei nr. 2014/17/UE, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada cuprinsă între anii 2006-2008, dar şi ulterior, pe parcursul derulării contractului, bulversând comportamentul consumatorului, care nu a putut acţiona în cunoştinţă de cauză la contractarea creditului şi nici pe parcursul derulării acestuia, fiind, astfel, îndeplinite condiţiile art. 3, art. 2 lit. k), art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007, pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că Banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor.

În cazul contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea incidentă pentru nerespectarea obligaţiei de informare este nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

După ce a evocat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenta-reclamantă a învederat că respectivele clauze provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe.

Totodată, autoarea recursului a susţinut că dezechilibrul poate surveni ulterior încheierii contractului.

Deşi caracterul abuziv al unei clauze se apreciază prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului, obiectivul Directivei nr. 93/13/CE şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ conduc la concluzia că art. 3 alin. (1) din acest act normativ vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

Recurenta-reclamantă a arătat că omisiunea informării consumatorului cu privire la riscul valutar confirmă existenţa dezechilibrului contractual şi probează reaua-credinţă a Băncii.

Cum art. 3 şi art. 5 din Directiva nr. 93/13/CEE impun cerinţe de bună-credinţă, echilibru şi transparenţă, apreciază că, în contractul de credit, trebuie indicat în mod transparent modul în care variază costurile contractuale şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

Autoarea recursului a mai susţinut că un contract care nu respectă aceste cerinţe se transformă într-un contract aleatoriu.

Or, transformarea contractului de credit, în esenţă comutativ, într-un contract aleatoriu este prohibită de legislaţia protecţiei consumatorului.

Astfel, caracterul comutativ al contractelor de credit bancar de retail este de ordine publică, elementul alea fiind exclus.

Autoarea recursului a învederat că, în cazul creditelor în CHF, trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plată.

Având în vedere argumentele referitoare la vicierea consimţământului consumatorului pentru neîndeplinirea obligaţiei de informare din partea Băncii, precum şi cele referitoare la transformarea contractului de credit de retail într-unul aleatoriu, rezultă că poate fi pusă în discuţie, chiar şi din oficiu, nulitatea întregului contract de credit.

Recurenta-reclamantă a mai arătat că nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca o consecinţă a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică.

Astfel, răspunderea civilă delictuală a Băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 18 septembrie 2018, intimata-pârâtă B. S.A. a depus note scrise, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului prin raportare la pragul valoric de 1.000.000 RON inclusiv.

Prin cererea depusă la 16 octombrie 2018, reclamanta A., prin avocat, a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se admisibilitatea recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 26 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a formulat punct de vedere.

Totodată, prin încheierea pronunţată la 26 martie 2019 în dosarul asociat nr. x/2015, a fost respinsă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, formulată de petenta A..

Prin încheierea completului de filtru din 11 iunie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimatele-pârâte, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 19 noiembrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea de cameră de consiliu din 3 iulie 2019, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, a fost preschimbat, din oficiu, termenul de judecată stabilit pentru data de 19 noiembrie 2019, la 8 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

La 7 octombrie 2019, recurenta-reclamantă, prin avocat, a depus o cerere de suspendare a judecăţii recursului, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din 8 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., suspendarea judecăţii recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 9 februarie 2021, în cauză, s-a stabilit termen de judecată la 22 iunie 2021 pentru repunerea pe rol a dosarului şi pentru dezbaterea recursului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenta-reclamantă.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

Contrar celor susţinute prin memoriul de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autoarea căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. G. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţa de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamantă, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Aşadar, prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi.

În sprijinul calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică în lipsa unei menţiuni exprese în contract, în mod corect instanţa de apel a amintit şi considerentul 37 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 62/2017: "Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din C. civ. sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1865 sau art. 2.164 alin. (2) din noul C. civ.."

Cât priveşte adaptarea contractului în modalitatea solicitată de reclamanţi, în virtutea teoriei impreviziunii, se constată că în mod corect instanţa de apel nu a reţinut-o raportându-se la considerentul 38 al aceleiaşi decizii CCR:

"În virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Desigur că la această sumă, potrivit convenţiei părţilor, urmează a fi adăugate sumele care reprezintă costurile asociate cu acordarea creditului - dobânda şi comisioanele prevăzute în contract. Acelaşi principiu se aplică în cazul concret al contractului de credit (care nu reprezintă altceva decât un tip de contract de împrumut de consumaţie cu dobândă), atâta vreme cât acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale şi câtă vreme împrumutatul are obligaţia de a restitui lucruri de aceeaşi cantitate şi calitate. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Într-o atare situaţie, ambele părţi îşi asumă riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, raportat la o altă monedă considerată etalon, sau, mai corect din punct de vedere obiectiv, raportat la aur."

De altfel, Curtea Constituţională a arătat atât în Decizia nr. 623/25.10.2016 (pct. 96 şi 98), cât şi în Decizia nr. 62/07.02.2017 (pct. 45 şi 46) că, în fapt, orice contract de credit în valută presupune un risc inerent asumat în mod voluntar de cele două părţi ale contractului, în baza autonomiei lor de voinţă, principiu care caracterizează materia încheierii contractului" şi un "risc supraadăugat' care nu a putut face obiectul unei previzionări de către niciuna dintre acestea, risc care trece dincolo de puterea de prevedere a cocontractanţilor şi care ţine de intervenirea unor elemente ce nu puteau fi avute în vedere la momentul iniţial.

Prin urmare, în atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"[…] actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenta-reclamantă de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţa de apel statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu este incident motivul de recurs invocat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 833 din 24 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 iunie 2021.