Recourse dismissed; local authority upheld as liable for delictual damages in public procurement dispute over unexecuted additional works

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2022

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. x/2019 reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul ORAŞUL MURFATLAR, obligarea acestuia la încheierea actului adiţional la contractul de achiziţie publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006, aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziţiei de şantier nr. 1 din 31.10.2012, cu termen de plată de 30 de zile de la încheierea actului adiţional.

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 73.468,49 RON (fără TVA), reprezentând diferenţa dintre valoarea totală a lucrărilor suplimentare în cuantum de 1.194.79,59 RON şi 20% din valoarea iniţială a contractului, în conformitate cu primul petit, cu titlu de daune-interese.

În subsidiar, pe temeiul răspunderii civile delictuale, a solicitat obligarea UAT Murfatlar la plata sumei de 1.194.79,59 RON (TVA inclus) cu titlu de daune-interese calculate la valoarea lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar, recepţionate şi nedecontate.

Totodată, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 163 din 11 februarie 2021, Tribunalul Constanţa a respins, ca neîntemeiată, atât cererea principală, cât şi cererea subsidiară formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR.

Împotriva acestei hotărârii a formulat apel reclamanta A. S.R.L..

Prin decizia civilă nr. 498/15 noiembrie 2021, Curtea de apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 163 din 11.01.2021, pronunţată de Tribunalul Constanţa, în dosar nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR şi în consecinţă:

A schimbat în parte sentinţa apelată. A admis în parte cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul ORAŞUL MURFATLAR la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 1.193.345 RON, reprezentând daune-interese.

A obligat pârâtul ORAŞUL MURFATLAR la plata către reclamanta A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 17.217 RON.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de apel Constanţa a declarat recurs UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALA A ORASULUI MURFATLAR - UAT MURFATLAR.

Prin cererea de recurs, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii de recurs, recurenta Unitatea administrativ teritorială a oraşului Murfatlar a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurenta-pârâta a motivat următoarele:

Anterior declanşării litigiului dedus judecăţii în prezenta cauză, între părţi au mai existat două procese. Primul litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2013, prin care reclamanta a solicitat obligarea Unităţii administrativ teritoriale la plata sumei de 1.193.344,45 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare, având ca temei de drept art. 1350 alin. (1) si art. 1270 C. civ., acţiune respinsă cu motivarea că între părţi nu s-a încheiat un act adiţional pentru lucrări suplimentare. Al doilea litigiu a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, în cadrul căruia, recurenta-pârâtă precizează că reclamanta a solicitat aceeaşi suma, însă cu titlu de daune-interese, având ca temei de drept art. 1350 C. civ., iar, în subsidiar, s-a întemeiat pe prevederile art. 1345 C. civ. a fost admisa excepţia autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte acţiunea întemeiată pe răspunderea contractuală prin raportare la hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2013, iar, în recurs, a fost respins şi capătul subsidiar întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a oraşului Murfatlar a susţinut că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, prevăzut de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu considerentele din cuprinsul deciziei civile nr. 1352/CA/20.08.2017 pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Curtea de Apel Constanta, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, definitivă. Recurenta-pârâtă a arătat că, prin această decizie, Curtea de Apel Constanţa a statuat că mijloacele judiciare pentru obţinerea de la autoritatea contractantă a contravalorii lucrărilor executate în afara contractului de achiziţii publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea şi executarea contractului de achiziţie publică. Pentru efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achiziţiilor publice, lucrările fiind în legătură cu cele contractate printr-o convenţie încheiată sub auspiciile acestei legi. Nerespectarea condiţiilor prescrise de O.U.G. nr. 34/2006, respectiv neparcurgerea uneia dintre procedurile acolo enumerate nu deschide însă reclamantei dreptul de a recurge la acţiunea în îmbogăţirea fără justă cauză, adică la o acţiune de drept comun, iar, în prezenta cauză, la acţiunea în răspundere civilă delictuală, ci deschide calea unei acţiuni conform art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică la data demarării litigiului.

Atât timp cât aspectul litigios a fost consemnat şi rezolvat în actul jurisdicţional anterior, indiferent că s-a făcut pe calea dispozitivului sau numai în considerente, înseamnă că el nu mai poate constitui obiect al analizei ulterioare proprii din partea instanţei, impunându-se noii judecaţi ca un "dat" ce nu poate fi ignorat (C. proc. civ., comentat si adnotat", vol. I, ed. U.J., p. 1192-1193, de V.M. Ciobanu, s.a.).

În mod constant CEDO a decis că instanţele sunt obligate să ţină seama de constatările şi dezlegările date de instanţe în procedurile anterioare, repunerea in discuţie a situaţiei soluţionate definitiv prin alte hotărâri, constituind o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţie.

Recurenta-pârâtă susţine că în prezentul dosar, Curtea de Apel Constanţa nu mai putea face evaluări proprii asupra chestiunii care a fost rezolvată deja printr-o hotărâre definitivă, iar soluţia trebuia să ţină cont de dezlegarea dată asupra problemei de drept dedusă judecaţii, cu respectarea efectului pozitiv al lucrului judecat.

Recurenta-pârâtă a relevat că instanţa de apel a observat că apelantei-reclamante i-au fost respinse celelalte demersuri judiciare realizate (acţiunea în răspundere contractuală şi cea întemeiată pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză) pentru obţinerea contravalorii lucrărilor care au fost executate şi a considerat că aceasta nu mai are la îndemână decât acţiunea în răspundere delictuală, fără să ţină cont că, prin decizia civilă nr. 1352/CA/20.08.2017, definitivă, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Constanţa a statuat că mijloacele judiciare pentru obţinerea, de la autoritatea contractantă, a contravalorii lucrărilor executate, în afara contractului de achiziţii publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea şi executarea contractului de achiziţii publice.

Prin raportare la considerentele expuse în decizia civilă nr. 1352/CA/20.08.2017, recurenta-pârâtă a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat şi a solicitat, în temeiul art. 497 C. proc. civ. casarea deciziei atacate şi respingerea cererii ca inadmisibile, întrucât decizia a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

În privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a precizat că litigiul este unul în materia atribuirii de contracte de achiziţie publică, care se soluţionează în conformitate cu prevederile Legii nr. 101/2016. Prin art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 s-a stabilit competenţa materială procesuală pentru soluţionarea cauzelor în favoarea completurilor specializate din cadrul secţiei de contencios administrativ si fiscal a Tribunalului, în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante.

Recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă şi instanţa de apel au aplicat altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecăţii. În acest sens, a redat prevederile art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 şi ale art. 129 alin. (2) pct. 21 C. proc. civ. referitoare la regimul juridic al competenţei de ordine publică, pentru a susţine că excepţia necompetenţei materiale poate fi invocată în orice stare a procesului, în caz contrar s-ar ajunge la judecarea cauzelor civile de către completuri specializate în materie penală şi invers, ceea ce nu poate fi posibil. Solicită ca instanţa de recurs să sancţioneze cu nulitatea încălcarea regulilor de procedură invocate.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a redat considerente din cuprinsul deciziei recurate prin care s-a reţinut că "lucrările suplimentare au fost efectuate cu cunoştinţa şi chiar la dispoziţia autorităţii contractante care putea şi trebuia să ştie că lucrările suplimentare sunt cauzate de erori de proiectare (se menţionează chiar in cuprinsul dispoziţiei de şantier), si, ca atare, că nu poate încheia act adiţional pentru acestea.

Fapta intimatului-pârât de a emite o dispoziţie de şantier prin care dispune efectuarea de lucrări suplimentare despre care are cunoştinţă că nu le poate include într-un act adiţional şi ca atare nu poate plăti contravaloarea acestora, poate fi circumscrisă unei fapte ilicite potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ..".

Prin raportare la aceste considerente, recurenta-pârâtă a susţinut că dacă s-ar admite motivarea instanţei de apel potrivit căreia fapta ilicită constă în emiterea dispoziţiei de şantier prin care s-a dispus efectuarea de lucrări suplimentare, atunci este vorba despre existenta unui acord de voinţă între părţi, în vederea efectuării lucrărilor suplimentare, situaţie care se plasează pe domeniul răspunderii civile contractuale, nefiind incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale, aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de apel. Se arată că, în acest caz, există o legătură juridică prealabilă între părţi, caz în care obligaţia neexecutată privind plata lucrărilor suplimentare, nu are o sursă legală pentru ca responsabilitatea să fie delictuală, ci are ca sursă dispoziţia de şantier urmată de executare, adică voinţa manifestată de recurenta, unitatea administrativ teritorială a oraşului Murtfatlar pentru efectuarea lucrărilor suplimentare şi voinţa reclamantei de a executa la un preţ agreat de aceasta.

În cazul răspunderii civile delictuale obligaţia încălcată este o obligaţie legală, generală, ce revine tuturor subiecţilor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când în cazul răspunderii contractuale, obligaţia încălcată este o obligaţie stabilită printr-o legătură juridică preexistentă, deci o obligaţie concretă.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel ca fiind dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

În conformitate cu Ordinul nr. 839/2009 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, dispoziţia de şantier este dată de proiectantul lucrărilor si verificată de către un verificator de proiecte atestat în condiţiile legii. Dispoziţia de şantier trebuie adusă la cunoştinţa beneficiarului/investitorului/managerului de proiect pentru a fi acceptată de acesta în scris, întrucât poate implica modificări de costuri, care trebuie aprobate.

În acest caz, verificatorul de proiecte nu a pus viza pe Dispoziţia nr. 1/31,10-2012 şi nici nu a fost asumată de către ordonatorul de credite.

Pe de alta parte, analizând caracterul ilicit al faptului generator al prejudiciului, astfel cum este relevat de către instanţa de apel, trebuie observat că reclamanta a participat la înţelegerea pe care instanţa o apreciază ilicita, aceasta operaţiune juridica, ce s-a dovedit ulterior fi păgubitoare, nefiindu-i impusă.

Reclamanta a efectuat lucrările suplimentare, deşi cunoştea foarte bine faptul că prin raportul procedurii înregistrat sub nr. x/05.04.2013 s-a hotărât anularea procedurii-negociere, având in vedere dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, prin urmare că respectivele lucrări nu pot fi incluse într-un act adiţional şi că nu va putea primi contravaloarea acestora. Deşi procesul-verbal de anulare a procedurii i-a fost opozabil, participând la procedura de atribuire, a ales să nu atace decizia de anulare şi a acceptat ideea de a efectua lucrările suplimentare doar conform dispoziţiei de şantier.

Recurenta susţine că reclamanta a avut un comportament neglijent sau imprudent, justificat prin faptul că nu a ţinut cont de prevederile legale, în sensul că a efectuat lucrările suplimentare deşi pentru efectuarea acestora era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achiziţiilor publice şi cunoştea faptul că între părţi nu s-a încheiat vreun act sau contract al asumării eventualelor plăţi suplimentare.

Nu se poate invoca nici necunoaşterea legii de către reclamanta, aflată în situaţia efectuării unor lucrări, fără existenţa unui temei contractual şi legal, în situaţia concretă a derulării unui contract de achiziţie publică, care presupune îndeplinirea unor condiţii stricte de legalitate.

Instanţa de apel nu putea constata în sarcina pârâtei o fapta ilicita, deoarece, în cauza de faţă, între părţi s-au stabilit raporturi juridice ce intră sub imperiul unei legislaţii speciale, respectiv cea privind achiziţiile publice, or, lucrările suplimentare nu puteau fi efectuate decât în condiţiile contractului de achiziţie publică şi ale legislaţiei aplicabile.

A precizat că ceea ce este interzis pe tărâm contractual nu poate fi validat pe tărâm delictual, iar efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamanta fără parcurgerea procedurii reglementate de legea achiziţiilor publice nu poate fi o fapta ilicita imputată recurentei-pârâte, deoarece o astfel de abordare ar reprezenta o modalitate de eludare a obligaţiilor contractuale şi a legislaţiei speciale în materia achiziţiilor publice.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, fără a motiva în concret existenţa fiecărei condiţii în parte.

Răspunderea delictuală are ca temei legea, iar nu convenţia părţilor, situaţie în raport de care trimiterea la existenţa unei dispoziţii de şantier nu este de natură a circumstanţia existenţa unei fapte ilicite şi culpabile de natură a antrena răspunderea recurentei pe acest temei.

Aceste consideraţii generale, fără o trimitere concretă la probatoriile din care rezultă îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În continuare, recurenta-pârâtă a evocat obligaţia instanţei de a motiva hotărârea adoptată potrivit dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., aspecte din doctrină şi din practica judiciară în legătură cu motivarea hotărârilor judecătoreşti, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cauza Albina împotriva României, cauza Boldea împotriva României şi cauza Hirvisaari împotriva Finlandei.

A concluzionat că nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea hotărârii.

În considerarea tuturor motivelor de recurs mai sus redate, recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a oraşului Murfatlar a solicitat admiterea recursului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat necompetenţa materială procesuală a secţiei civile a Tribunalului Constanţa, susţinând că aparţine secţiei de contencios administrativ din cadrul Tribunalului Constanţa competenţa de soluţionare a cauzei, în considerarea prevederilor art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016.

Instanţa de recurs încadrează această critică în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., întrucât competenţa materială procesuală este de ordine publică, iar încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe reprezintă un motiv de nelegalitate distinct de motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Acest din urmă motiv de casare vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fără a include în câmpul său de aplicare normele de procedură care reglementează competenţa de ordine publică a altei instanţe.

Instanţa de recurs constată că, prin sentinţa civilă nr. 1875/12.12.2019 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia civilă. S-a reţinut că litigiul decurge din executarea unui contract de achiziţie publică şi că sunt incidente prevederile art. 53 alin. (1)1 din Legea nr. 101/2016.

Hotărârea de declinare a competenţei materiale procesuale în favoarea secţiei civile a Tribunalului Constanţa este definitivă. secţia Civilă a Tribunalului Constanţa, învestită prin hotărârea de declinare a competenţei a apreciat că este competentă material să soluţioneze cauza. De asemenea, la primul termen de judecată, părţile legal citate nu au invocat excepţia necompetenţei material-procesuale.

Instanţa de recurs notează că normele care reglementează competenţa materială procesuală (specializată) sunt de ordine publică, întrucât ocrotesc un interes public - organizarea şi buna administrare a actului de justiţie, prin specializarea judecătorilor, necesară în raport cu complexitatea şi numărul cauzelor.

Condiţiile invocării excepţiei necompetenţei de ordine publică sunt reglementate de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că aceasta poate fi invocată de părţi sau de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Limitarea în timp a posibilităţii de a invoca excepţia necompetenţei de ordine publică constituie o derogare de la principiul stabilit de art. 247 alin. (1), teza I C. proc. civ., potrivit căruia excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de către instanţă în orice stare a pricinii, dacă prin lege nu se prevede altfel. Or, în această materie, legea prevede altfel, în sensul că art. 130 alin. (2) C. proc. civ. stabileşte termenul limită până la care excepţia de necompetenţă materială poate fi invocată.

În cauză, excepţia necompetenţei materiale procesuale, nu a fost invocată la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa instanţei învestită cu soluţionarea cauzei, situaţie în care, dată fiind limitarea în timp, pretinsa neregularitate invocată, derivată din necompetenţa materială procesuală s-a acoperit şi nu mai poate fi invocată în tot cursul procesului.

Aşadar, necompetenţa de ordine publică a primei instanţe nu poate fi invocată direct în recurs, întrucât nu a fost invocată în condiţiile prevăzute de lege, atât în faţa primei instanţe, cât şi a instanţei de apel, concluzie care rezultă din art. 130 alin. (2) şi art. 488 alin. (2) C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, motivul de recurs subscris necompetenţei materiale-procesuale a primei instanţe, cât şi a instanţei de apel nu poate fi primit.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă, Unitatea administrativ teritorială a oraşului Murtfatlar a invocat că hotărârea instanţei de apel nu este motivată, susţinând, în esenţă, că s-a reţinut îndeplinirea cumulativă a condiţiilor necesare pentru antrenarea răspunderii patrimoniale, fără a se motiva existenţa fiecărei condiţii în parte şi fără o trimitere concretă la probatoriile din care rezultă îndeplinirea condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus motivele pentru care a apreciat că poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală a recurentei-pârâte, precum şi probele examinate (adrese, corespondenţă, dispoziţia de şantier). Relevante în acest sens sunt considerentele prin care instanţa devolutivă reţine că suplimentarea lucrărilor prin dispoziţia de şantier nr. 1 din 31.10.2012 este cauzată de necorelarea părţii economice cu partea tehnică a proiectului. Aceste lucrări suplimentare au fost efectuate cu înştiinţarea prealabilă a recurentei şi chiar din dispoziţia acesteia, în calitate de autoritate contractantă care putea şi trebuia să ştie că lucrările suplimentare sunt cauzate de erori de proiectare (se menţionează chiar în cuprinsul dispoziţiei de şantier) şi, ca atare, că nu poate încheia act adiţional pentru acestea. În cuprinsul considerentelor care fundamentează decizia adoptată este descrisă fapta ilicită, constând în dispoziţia dată intimatei-reclamante pentru a efectua o serie de lucrări despre care a avut cunoştinţă că nu pot fi incluse într-un act adiţional şi că nu există cadrul contractual adecvat pentru a se plăti contravaloarea acestora, prin această faptă încălcându-se regulile de conduită pe care legea le impune în astfel de cazuri, cu consecinţa producerii unui prejudiciu în patrimoniul intimatei prin neplata lucrărilor suplimentare executate. S-a relevat că legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu este evidentă, iar culpa rezultă din atitudinea pârâtei care a cunoscut că există erori de proiectare şi cu toate acestea a acceptat un proiect care nu putea fi pus în aplicare fără efectuarea de lucrări suplimentare, pe care, de asemenea, le-a solicitat, deşi ştia că se eludează prevederile legale şi contractuale care stabilesc condiţiile şi limitele de plată.

Aşadar, contrar celor susţinute prin cererea de recurs, decizia pronunţată cuprinde motivele pe care se întemeiază. De asemenea, hotărârea atacată nu se fundamentează pe motive contradictorii. Instanţa de apel nu a circumstanţiat fapta printr-o simplă trimitere la dispoziţia de şantier. Motivarea deciziei recurate denotă că această dispoziţie nu poate fi privită în mod izolat, ca unica sursă de producere a prejudiciului. Această măsură a fost integrată în stabilirea raportului cauzal, întrucât desfăşurarea lui a fost condiţionată de anumiţi factori, care, fără a produce ei înşişi, direct, efectul păgubitor au favorizat totuşi producerea acestui efect. Motivarea a integrat în cauzalitate toate elementele de fapt ce au făcut posibilă în mod real şi efectiv însăşi săvârşirea acelei fapte ilicite, care, în cele din urmă, a avut rolul de cauză a prejudiciului.

Decizia atacată răspunde exigenţelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., de vreme ce s-a procedat la un examen real şi efectiv al tuturor argumentelor aduse de părţi şi s-a făcut o analiză proprie a materialului probator administrat în cauză. Prin urmare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Un alt motiv de casare invocat prin cererea de recurs este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.. Autoarea recursului a motivat că instanţa de apel a nesocotit efectul pozitiv al puterii de lucru judecat de care se bucură decizia civilă nr. 1352/20.08.2017 pronunţată de Curtea de apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal. S-a relevat că în litigiul finalizat prin pronunţarea acestei decizii, s-a motivat că mijloacele judiciare pentru obţinerea de la autoritatea contractantă a contravalorii lucrărilor executate în afara contractului de achiziţii publice erau cele reglementate de O.U.G. nr. 34/2006, aplicabilă litigiilor decurgând din încheierea şi executarea contractului de achiziţie publică. Pentru efectuarea lucrărilor suplimentare de către reclamantă era necesară parcurgerea unei proceduri reglementate de legea achiziţiilor publice, lucrările fiind în legătură cu cele contractate printr-o convenţie încheiată sub auspiciile acestei legi. Nerespectarea condiţiilor prescrise de O.U.G. nr. 34/2006, respectiv neparcurgerea uneia dintre procedurile acolo enumerate nu deschide însă reclamantei dreptul de a recurge la acţiunea în îmbogăţirea fără justă cauză.

Instanţa de recurs reţine că art. 430 alin. (2) C. proc. civ. statuează în sensul că nu numai dispozitivul hotărârii judecătoreşti dobândeşte autoritatea de lucru judecat, ci şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În litigiul finalizat prin pronunţarea deciziei civile nr. 1352/20.08.2017 de Curtea de apel Constanţa, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei, Unitatea administrativ-teritorială a oraşului Murfatlar-oraşul Murfatlar la plata contravalorii lucrărilor suplimentare, pe temeiul faptului juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, prevăzut de art. 1345 C. civ.

Acţiunea privind îmbogăţirea fără justă cauză a fost respinsă, cu motivarea că nu este îndeplinită condiţia referitoare la absenţa oricărui mijloc juridic pentru recuperarea pierderii suferite de către cel care şi-a micşorat patrimoniul. În acest context, s-a motivat că reclamanta ar avea posibilitatea de a obţine contravaloarea lucrărilor suplimentare executate, prin încheierea unui act adiţional la contractul de achiziţie publică, cu respectarea prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, acesta fiind mijlocul juridic aflat la îndemâna reclamantei pentru recuperarea prejudiciului încercat prin executarea lucrărilor în afara cadrului contractual.

În cauza dedusă spre soluţionare, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtei la încheierea actului adiţional la contractul de achiziţie publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006 aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziţiei de şantier nr. 1 din 31.10.2012, cu termen de plată de 30 de zile de la încheierea actului adiţional. În subsidiar, pe temeiul răspunderii civile delictuale, a solicitat obligarea UAT Murfatlar la plata sumei de 1.194.79,59 RON (TVA inclus) cu titlu de daune-interese calculate la valoarea lucrărilor suplimentare solicitate de beneficiar, recepţionate şi nedecontate.

Respingerea cererii principale a intrat în puterea de lucru judecat, întrucât reclamanta A. S.R.L. nu a formulat recurs împotriva deciziei din apel, care păstrează hotărârea primei instanţe în aceste limite. Considerentele care fundamentează decizia instanţei de apel în legătură cu această soluţie relevă că ambele părţi au fost de acord că lucrările suplimentare au fost determinate de erori de proiectare.

S-a mai motivat că erorile de proiectare nu intră în categoria circumstanţelor imprevizibile care să creeze premisele necesare pentru aplicarea procedurii pentru achiziţionarea unor lucrări suplimentare, care nu au fost incluse în proiectul iniţial, dar care au devenit necesare pentru executarea contractului iniţial. În acest sens, instanţa de apel a redat mai multe prevederi din Instrucţiunea nr. 1 din 2 martie 2016 privind modificarea contractului de achiziţie publică în cursul perioadei sale de valabilitate şi încadrarea acestor modificări ca fiind substanţiale sau nesubstanţiale, emisă de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice, publicată în Monitorul Oficial nr. 171 din 7 martie 2016.

Exemplul 10 din această instrucţiune, redat în considerentele deciziei atacate se referă la "Situaţii de genul erorilor de proiectare, ce necesită ulterior achiziţii suplimentare de lucrări sau servicii. În acest sens, dacă împrejurarea putea fi prevăzută - obligaţie ce cade în sarcina proiectantului, cel chemat să răspundă este în culpă, deoarece nu a anticipat-o şi nu a luat măsurile necesare pentru preîntâmpinarea urmărilor (s.n.)".

În articolul 12 din respectiva Instrucţiune se precizează că:

"Planificarea defectuoasă a serviciilor/lucrărilor şi/sau erorile de proiectare, precum şi pregătirea neadecvată a modului de atribuire a contractului de achiziţie publică de către autoritatea contractantă nu intră în categoria circumstanţelor imprevizibile şi, prin urmare, nu constituie o justificare în vederea aplicării prevederilor art. 122 lit. i)/art. 252 lit. j) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare (s.n.)".

Aceste considerente care fundamentează decizia instanţei de apel, deşi nefavorabile autorităţii contractante, întrucât evidenţiază o atitudine culpabilă a recurentei-pârâtei, care a nu luat măsurile necesare pentru pregătirea adecvată a modului de atribuire a contractului de achiziţie publică, nu au fost atacate cu recurs în condiţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ.. De aceea, la rândul lor, aceste considerente au intrat în puterea lucrului judecat.

Instanţa de recurs reţine că acele considerente din cuprinsul deciziei nr. 1352/20.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, invocate cu putere de lucru judecat, au dezlegat doar caracterul subsidiar al acţiunii de îmbogăţire fără justă cauză, punându-se în evidenţă posibilitatea reparării pierderii suferite prin intermediul altui mijloc legal prevăzut de legea specială, la care însă reclamanta a recurs fără succes. Totodată, în prezenta cauză, soluţia de respingere a capătului principal de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea actului adiţional la contractul de achiziţie publică nr. x în limita valorică impusă de art. 122 lit. j) din O.U.G. nr. 34/2006 aferentă lucrărilor suplimentare executate în baza dispoziţiei de şantier nr. 1 din 31.10.2012, intrată în puterea de lucru judecat, denotă că mijlocul juridic indicat prin decizia nr. 1352/20.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa nu este unul efectiv. Aceasta, deoarece prin considerentele invocate cu putere de lucru judecat nu s-a analizat care a fost cauza care a generat necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare. Mai exact, nu s-a stabilit că erorile de proiectare, privite ca elemente specifice care circumstanţiază situaţia de fapt, nu pot fi integrate noţiunii de împrejurare imprevizibilă, în sensul descris de art. 10 alin. (2), exemplul 9, alin. (3) şi alin. (4) exemplul 10 din Instrucţiunea nr. 1/2016 emisă de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice. Aceste detalii legate de elementele care particularizează situaţia de fapt, neluate în analiză prin considerentele deciziei nr. 1352/2017 a Curţii de Apel Constanţa, impun concluzia că remediul juridic indicat pentru recuperarea prejudiciului de către intimata-reclamantă nu este unul efectiv, întrucât nu se poate aplica situaţiei de fapt din cauza dedusă judecăţii.

De asemenea, aceste considerente nu au analizat în mod exhaustiv toate mijloacele legale la care recurenta ar putea recurge pentru recuperarea prejudiciului încercat.

Aşadar, prin considerentele deciziei nr. 1352/20.08.2017 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa s-a analizat doar caracterul subsidiar al actio de in rem verso în raport cu posibilitatea conferită de O.U.G. nr. 34/2006 de a se încheia un act adiţional la contractul iniţial, pentru lucrări suplimentare, iar nu şi dacă reclamanta are deschisă calea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală pentru recuperarea pierderii suferite. Prin urmare, asemenea considerente nu se pot impune în prezenta cauză prin efectul puterii de lucru judecat.

Pentru considerentele arătate, instanţa de recurs reţine că nu este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că decizia a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 C. civ.

Se arată că obligaţia neexecutată are ca sursă dispoziţia de şantier urmată de executare, adică voinţa recurentei pârâte pentru efectuarea lucrărilor suplimentare şi voinţa intimatei-reclamantei de a executa la un preţ agreat de aceasta, situaţie în care răspunderea are natură contractuală, nefiind incidente dispoziţiile răspunderii civile delictuale.

Această critică formulată de către recurenta-pârâtă nu poate fi primită, întrucât executarea lucrărilor suplimentare nu a fost precedată de încheierea unei convenţii între părţi care să traseze limitele în care părţile îşi exercită drepturile şi obligaţiile legate de executarea lucrărilor suplimentare aferente implementării proiectului de modernizare a unor străzi în oraşul Murtfatlar. Este real că intenţia comună a părţilor a fost aceea de a încheia un act adiţional la contractul de execuţie lucrări care să creeze cadrul convenţional specific de reglementare a lucrărilor suplimentare. Cu toate acestea, aşa cum invocă şi recurenta, procedura de negociere fără publicarea unui anunţ de participare având ca obiect realizarea de lucrări suplimentare s-a anulat, astfel că nu s-au îndeplinit formalităţile prealabile pentru încheierea unui act adiţional la contract. Totodată, prin păstrarea soluţiei de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea actului adiţional la contractul iniţial, s-a evidenţiat că lucrările suplimentare cauzate de erori de proiectare nu pot fi asimilate unor de circumstanţe imprevizibile de natură să particularizeze situaţia de fapt în vederea încheierii unui act adiţional la contractul iniţial.

Prin urmare, premisele care circumstanţiază situaţia de fapt excedează limitelor legale speciale pentru încheierea unui act adiţional la contractul de achiziţie publică. Singura cale efectivă aflată la îndemâna reclamantei pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin efectuarea lucrărilor, la cererea şi din dispoziţia recurentei-pârâte, este acţiunea în răspundere civilă delictuală.

Argumentele recurentei referitoare la împrejurarea că situaţia în care se află intimata-pârâtă se plasează pe tărâm contractual sunt infirmate de absenţa unui contract încheiat între părţi, dar şi de circumstanţele faptice care nu permit încheierea unui act adiţional pentru lucrările suplimentare executate, nefiind îndeplinite condiţiile impuse de legislaţia specială în materia achiziţiilor publice.

Obligaţia legală încălcată de autoritatea pârâtă derivă din nerespectarea art. 10 alin. (2) şi (3) din Instrucţiunea nr. 1/2016 emisă de Agenţia Naţională pentru Achiziţii Publice. Autoritatea contractantă se află în culpă pentru că a fost necesară efectuarea de lucrări suplimentare din cauza erorilor de proiectare care puteau fi prevăzute şi evitate de către pârâtă, aşa cum s-a stabilit prin decizia recurată.

A nega dreptul reclamantei de a-şi recupera prejudiciul încercat pe calea acţiunii în răspundere civilă delictuală echivalează cu încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că reclamanta ar fi astfel lipsită de posibilitatea clară şi concretă de a avea acces la o instanţă care să statueze asupra cererii sale referitoare la drepturi şi obligaţii cu caracter civil. În jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor Omului s-a statuat că art. 6 alin. (1) garantează tuturor persoanelor dreptul ca o instanţă să analizeze orice contestaţie legată de drepturi şi obligaţii cu caracter civil (Golder împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 21 februarie 1975, seria x nr. x, p. 18, § 36). În Cauza Lungoci împotriva României, prin hotărârea din 26 ianuarie 2006, par. 35, 36 din această hotărâre, Curtea Europeană a relevat că, (...) nivelul de acces asigurat de legislaţia naţională trebuie să fie suficient pentru a-i asigura persoanei "dreptul la o instanţă", ţinând cont de principiul de preeminenţă a dreptului într-o societate democratică (vezi, printre altele, F.E. împotriva Franţei, Hotărârea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VIII, p. 3349, § 44, şi Yagtzilar şi alţii împotriva Greciei, nr. 41.727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

36. Desigur, dreptul de acces la justiţie nu este absolut; el poate permite restricţii admise implicit, întrucât, prin chiar natura sa, este reglementat de către stat. Elaborând o astfel de reglementare, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Totuşi, restricţiile aplicate nu pot limita accesul persoanei într-o asemenea manieră sau până într-acolo încât dreptul să fie atins în însăşi substanţa sa. În plus, aceste restricţii nu sunt conforme cu art. 6 alin. (1) din Convenţie decât dacă urmăresc un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat (vezi F.E. împotriva Franţei menţionată mai sus, p. 3350, § 46, şi Yagtzilar şi alţii menţionată mai sus, § 26).

Ţinând seama de aceste statuări ale instanţei europene în legătură cu dreptul la un proces echitabil, în componenta sa vizând dreptul de acces efectiv la o instanţă, instanţa de recurs reţine că pretenţiile reclamantei nu pot fi valorificate pe tărâm contractual, aşa cum susţine recurenta-pârâtă, întrucât nu sunt îndeplinite cerinţele specifice pentru încheierea unui contract (act adiţional la contract), erorile de proiectare care au generat lucrări suplimentare neavând natura unor circumstanţe imprevizibile, aspect stabilit cu putere de lucru judecat prin decizia adoptată de instanţa de apel, în partea care nu a fost atacată cu recurs în prezenta cauză. În circumstanţele speţei, a considera că este inadmisibilă acţiunea în răspundere civilă delictuală înseamnă a afecta în substanţa sa dreptul la acoperirea prejudiciului pe această cale, câtă vreme recurenta recunoaşte executarea lucrărilor, dar refuză să despăgubească intimata-pârâtă sub motiv că nu există temei legal sau contractual care să-i confere o justificare legitimă obligaţiei de plată. În mod neîndoielnic, reclamanta a suferit o pierdere prin lucrările executate în beneficiul pârâtei, situaţie în care pârâta este ţinută să repare prejudiciul încercat de reclamată. În caz contrar, prin exonerarea de răspundere a pârâtei, reclamanta ar fi lipsită de dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO, întrucât s-ar îngrădi acesteia dreptul de acces la o instanţă care să analizeze în concret şi efectiv pretenţiile sale.

Comportamentul intimatei descris de recurenta-pârâtă ca fiind unul neglijent şi imprudent pentru că a efectuat lucrările suplimentare, deşi cunoştea că nu s-a încheiat vreun contract sau act prin care recurenta să-şi fi asumat plata acestora, nu poate fi subsumat cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă UNITATEA ADMINISTRATIV TERITORIALĂ A ORAŞULUI MURFATLAR - U.A.T. MURFATLAR împotriva deciziei civile nr. 498 din 15 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2022.