Buyer's appeal annulled over unpaid price of 857,460.88 RON, seller's claim upheld.

Şedinţa publică din data de 15 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 857.460,88 RON, reprezentând preţ neachitat, să oblige pârâta la plata dobânzilor penalizatoare la nivelul ratei dobânzii de referinţă a Băncii Naţionale a României, plus 8 puncte procentuale, aplicate asupra sumelor achitate cu întârziere precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 113 din 15 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., astfel cum a fost modificată.

A obligat pârâta S.C. B. S.R.L. să achite reclamantei suma de 857.460,88 RON, reprezentând rest debit din factura fiscală seria x nr. x/02.05.2018 şi suma de 84.397,25 RON, reprezentând dobânzi legale de la data scadenţei 04.06.2018 şi până la data de 26.09.2019 şi în continuare până la plata efectivă a diferenţei neachitate din factura fiscală seria x nr. x/02.05.2018.

A obligat pârâta să achite reclamantei suma de 9.814,88 RON, reprezentând dobânzi legale la facturile fiscale seria x nr. x-009/02.05.2018.

A obligat pârâta la plata sumei de 16.679,61 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L., în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 113 din 15 februarie 2021.

A fost admis apelul incident declarat de reclamantă împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost admisă în tot cererea formulată de reclamantă privind cheltuielile de judecată şi obligată pârâta şi la plata sumei de 2.500 RON către reclamantă, reprezentând diferenţă onorariu avocaţial în prima instanţă.

A fost obligată pârâta să plătească apelantei-reclamante S.C. A. S.R.L. suma de 4.960 RON, cheltuieli de judecată parţiale în apel.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs.

În susţinerea recursului declarat, recurenta-pârâtă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau cuprinde motive contradictorii sau străine de obiectul pricinii.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel nu a procedat la lămurirea obiectului judecăţii, precum şi a situaţiei de fapt cu care a fost învestită, nerăspunzând punctual la toate capetele de cerere, nearătând în acelaşi timp care au fost argumentele juridice de drept şi de fapt pentru care a înlăturat apărările sale.

Astfel, recurenta-pârâtă susţine că instanţa a analizat cauza raportându-se strict la susţinerile intimatei-reclamante, dar şi la elemente extrinseci acesteia şi care nu aveau relevanţă în soluţionarea pricinii.

Astfel, potrivit recurentei-pârâte, curtea de apel şi-a însuşit argumentele primei instanţe, în sensul că, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din contractul de vânzare, pârâta-cumpărătoare s-a obligat să suporte toate pagubele şi cheltuielile pentru neplata la termen a preţului contractului, în finalul acestei clauze, părţile declarând că prezentul contract reprezintă voinţa lor comună, fără alte modificări sau pretenţii ulterioare.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată să prima instanţă, în raport de dispoziţiile art. 1.270 alin. (1) C. civ., a reţinut că încheierea contractului produce, în primul rând, un efect obligaţional, care constă în generarea de drepturi şi obligaţii, iar în al doilea rând, un efect de constrângere, care ţine de exigenţa executării contractului.

Recurenta-pârâtă mai arată şi că prima instanţă a avut în vedere art. 1.170 C. civ. şi că a conchis că doar pârâta cumpărătoare nu şi-a îndeplinit obligaţiile corelative din cadrul contractului de vânzare, înlăturând în mod nejustificat apărările sale în ceea ce priveşte modul în care au fost facturate bunurile transmise, precum şi cele legate de faptul că o bună parte a acestora era nefuncţională.

Mai susţine, de asemenea, recurenta-pârâtă că instanţa nu a avut în vedere un aspect esenţial, respectiv clauza prevăzută la art. 5 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat la data de 27.04.2018, conform căreia: "În cazul în care plata către vânzător nu se va efectua conform înţelegerii, prezentul contract va fi considerat desfiinţat de drept, fără nicio notificare adresată celeilalte părţi şi nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept şi imediat în proprietatea societăţii vânzătoare, urmând ca sumele care au fost plătite în primele tranşe să rămână în proprietatea societăţii vânzătoare".

Faţă de această prevedere contractuală, recurenta-pârâtă susţine că singura opţiune a vânzătorului ar fi fost aceea de a rămâne cu sumele încasate în primele tranşe şi să reintre în proprietatea bunurilor ce au făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, suma deja achitată către vânzătoare şi care urma să-i rămână împreună cu bunurile fiind una substanţială, respectiv suma de 509.385,90 RON (circa 110.000 euro, deci aproximativ 40% din valoarea totală a contractului).

Mai susţine recurenta că, în ceea ce priveşte efectele contractului, în relaţia dintre părţile contractante, se aplică principiul forţei obligatorii, principiu care se regăseşte în art. 1.270 alin. (1) din C. civ.

Faţă de aspectele invocate, recurenta-pârâtă apreciază că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au făcut o greşită apreciere asupra stării de drept, considerând că toate obligaţiile contractuale îi reveneau doar acesteia, fără a lua în considerare şi obligaţiile corelative care îi reveneau intimatei-reclamante, printre care şi cea mai importantă, fiind aceea de a preda bunurile în stare de funcţionare, pentru a putea fi apreciate ca fiind un fond de comerţ. Or, tocmai această obligaţie nu a fost respectată de către intimata-reclamantă.

Totodată, recurenta-pârâtă consideră că în cauză s-a făcut o greşită apreciere asupra naturii cauzei, în speţă nefiind deschisă calea unei acţiuni prin care să fie obligată la plata integrală a preţului, în condiţiile în care prin contract, părţile au stabilit, ca unic remediu, desfiinţarea de drept a actului juridic, fără nicio notificare adresată celeilalte părţi şi nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept şi imediat în proprietatea societăţii vânzătoare, iar sumele care au fost plătite în primele tranşe să rămână în proprietatea acesteia.

Un ultim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susţine că instanţa era obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut şi cu aplicarea principiului disponibilităţii, Tribunalul Caraş Severin încălcând acest principiu.

Recurenta-pârâtă susţine că prima instanţă a reţinut, în conformitate cu art. 5 alin. (2) din contractul de vânzare, că pârâta-cumpărătoare s-a obligat să suporte toate pagubele şi cheltuielile pentru neplata la termen a preţului contractului, ignorând însă prevederile cuprinse la art. 5 alin. (1) teza a II-a.

Ca atare, recurenta-pârâtă apreciază că, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1.270 alin. (1) C. civ. conform cărora contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenta-pârâtă.

Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate.

Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă, în susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. expune critici ce vizează hotărârea primei instanţe, care au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Susţinerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, dar care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-pârâtă.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă încălcarea de către instanţa de apel a art. 1.270 alin. (1) C. civ.

În raport de dispoziţiile contractuale din art. 5 alin. (1) teza a II-a, recurenta-pârâtă susţine că nu poate fi primită acţiunea prin care să fie obligată la plata integrală a preţului, în condiţiile în care prin contract, părţile au stabilit, ca unic remediu, desfiinţarea de drept a actului juridic, fără nicio notificare adresată celeilalte părţi şi nicio punere în întârziere, urmând ca toate activele vândute să reintre în drept şi imediat în proprietatea societăţii vânzătoare, iar sumele care au fost plătite în primele tranşe să rămână în proprietatea acesteia.

Înalta Curte arată că nu poate analiza argumentele ce vizează încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, faţă de prevederile art. 5 alin. (1) teza a II-a, aceste critici fiind invocate omisso medio.

Se impune precizarea faptului că, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanţei anterioare, şi care, implicit au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul, sunt exercitate de aceeaşi parte.

Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse şi în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu o cale extraordinară de atac.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. În raport de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 13 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 iunie 2022.