Administrator’s remuneration claims rejected as gratuitous mandates upheld

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 30.09.2015, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să stabilească suma de 725.000 euro, cu titlu de remuneraţie pentru îndeplinirea mandatului de administrator şi reprezentant al pârâtei S.C. B. S.R.L. şi să o oblige pe această pârâtă să-i plătească această sumă sau echivalentul ei în RON la data plăţii, majorată cu dobânda legală în materie comercială (între profesionişti), calculată începând cu 09.06.2015; să stabilească suma de 217.500 euro, cu titlu de remuneraţie pentru îndeplinirea mandatului de administrator şi reprezentant al pârâtei S.C. C. S.R.L. şi să o oblige pe această pârâtă la plata sumei sau a echivalentului în RON a acesteia la data plăţii, majorată cu dobânda legală în materie comercială (între profesionişti), calculată începând cu data de 09.06.2015; reclamantul a solicitat şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 661/PI/28.03.2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantul a declarat apel principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi a S.C. C. S.R.L., a declarat apel incident.

Prin încheierea din 07.12.2017, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins cererea de probaţiune solicitată de reclamant, iar prin decizia civilă nr. 827/A/13.12.2017, a respins ambele apeluri.

Împotriva încheierii din 07.12.2017 şi deciziei civile nr. 827/A/13.12.2017, reclamantul a declarat recurs principal, iar pârâta S.C. D. S.R.L., în nume propriu şi în calitate de succesor în drepturi a S.C. C. S.R.L., a promovat recurs incident doar împotriva deciziei.

Prin decizia nr. 900/18.04.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva încheierii din 07.12.2017, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015, a admis recursul principal şi recursul incident, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin încheierea din 27.05.2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civila a respins cererea de probaţiune formulată de reclamant, iar prin decizia nr. 229/A/10.06.2020, a respins apelul principal şi apelul incident.

Împotriva încheierii din 27.05.2020 şi deciziei indicate mai sus, reclamantul a declarat recurs, solicitând casarea lor şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale parcurse, recurentul a susţinut că încheierea şi hotărârea atacate sunt nelegale şi că în privinţa acestora sunt incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil şi că instanţa nu a manifestat rol activ în aflarea adevărului, indicând, ca texte legale nesocotite, art. 5, 6, 13 şi 22 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 C. civ., art. 309, dar şi art. 328 şi 329 C. proc. civ. şi toate normele care reglementează regimul probelor în procesul civil.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că ar fi aplicabile uzanţele celor două societăţi intimate pentru înlăturarea prezumţiei legale a mandatului cu titlu oneros.

În continuare, recurentul a relevat faptul că i-a fost respinsă acţiunea în baza aşa-ziselor uzanţe ale intimatelor, dar în realitate uzanţe, în sensul art. 1 C. civ., nu pot fi decât obiceiurile sau cutumele general acceptate şi uzanţe profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nu doar practicile uneia dintre părţi.

A mai arătat că nu există instituţia juridică de uzanţe ale uneia din părţi şi nici un astfel de izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5 şi art. 6 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborate cu art. 1 C. civ., în contextul în care hotărârea a fost pronunţată prin raportare la practici particulare ale pârâtelor faţă de câteva terţe persoane, care nu au valoare de izvor de drept şi nici nu îi sunt opozabile.

Aceste aspecte reţinute de instanţa de apel, a susţinut recurentul, fac dovada încălcării şi aplicării greşite a art. 1 C. civ., critică subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurentul a mai afirmat că instanţa de apel a reţinut ca probe relevante pentru pârâtă, sub aspectul gratuităţii mandatelor, declaraţiile de martori ale administratorului E. şi directorului general F.. Or, niciunei părţi nu-i este permis să îşi preconstituie probe, astfel încât aceste persoane nu au calitatea să stabilească şi să susţină strategia de apărare a pârâtei, în condiţiile în care sunt ascultate ca martori.

În plus, a arătat recurentul, este inadmisibilă proba cu martori cu privire la dovedirea gratuităţii mandatelor sale de administrator, în raport cu dispoziţiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., deoarece la dosar există înscrisuri care fac dovada raporturilor juridice.

În continuare, recurentul a arătat că i-au fost respinse în mod nejustificat probele solicitate în faţa instanţei de apel, referindu-se în mod special la obligarea intimatei de a depune la dosar versiunea completă a contractelor de management şi a celor de muncă încheiate cu F. şi G. şi la proba cu expertiză contabilă, pentru determinarea plăţilor efectuate în favoarea celor doi.

Sub acest aspect, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că dispoziţia de respingere a cererii de probe nu a fost motivată legal şi coerent şi că s-a reţinut validitatea declaraţiilor fostului administrator, în contextul în care instanţa ar fi trebuit să indice motivele pentru care nu a considerat relevant contractul de management pe care l-a invocat.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile din decizia nr. 900/18.04.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a stabilit că în speţă este aplicabilă prezumţia legală a mandatului oneros şi că în conţinutul acestui mandat intră atât atribuţia de gestiune internă a afacerilor societăţilor, cât şi atribuţia de reprezentare legală a societăţii.

Totodată, a arătat că instanţa de apel a conferit declaraţiilor scrise valoare probatorie testimonială, deşi, conform art. 309-326 C. proc. civ., proba testimonială trebuie administrată nemijlocit în faţa instanţei, iar hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe declaraţii care au fost date de persoane care nu au avut calitatea de martori în cauză.

În aceeaşi ordine de idei, a afirmat recurentul, instanţa de apel a înlăturat nelegal o prezumţie legală, cea a mandatului comercial oneros, cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., fără a exista dovada unei reglementări sau derogări exprese făcută de părţi prin convenţie, ci în baza unei prezumţii judiciare sau simple inductive, dedusă din faptul că o anumită practică particulară anterioară ar conduce la concluzia că recurentul ar fi acceptat mandatul de administrator tot cu titlu gratuit.

S-a mai arătat că în speţă prezumţia judiciară sau simplă nu era admisibilă ca probă, raportat la condiţiile art. 329 C. proc. civ., conform cărora prezumţiile simple pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a motivat corespunzător dispoziţia de respingere a probelor, dispusă prin încheierea din 27.05.2020, iar argumentele reţinute, în sensul că "suntem în al doilea ciclu procesual şi că s-au administrat o mulţime de probe", nu reprezintă motive temeinice.

Recurentul a mai susţinut şi că instanţa de apel nu a analizat complet situaţia de fapt, iar motivarea reţinută cu privire la uzanţele din cadrul celor două societăţi se bazează strict pe relaţia dintre fiecare societate şi fostul administrator F. şi pe declaraţiile acestuia, la care se adaugă şi cea a lui H..

A mai apreciat recurentul că decizia recurată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pentru care instanţa a disociat artificial şi pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcţiile de administrator, manager (cu contract de manager) şi director general (cu contract de muncă), care au fost simultan deţinute de fiecare dintre administratorii F. şi G., aceştia fiind remuneraţi în baza contractului de management şi a contractului de muncă, contracte care stabileau, în esenţă, aceleaşi atribuţii cu cele care îi revin administratorului.

Practic, a arătat recurentul, instanţa nu a analizat conţinutul contractelor de muncă pentru funcţia de director general şi al contractelor de management indicate, după cum a refuzat să îi analizeze susţinerile vizând identitatea de atribuţii cu cele ale administratorului, iar procedând astfel, a înlăturat nemotivat aceste contracte din ansamblul actelor cu valoare probatorie utilă în cauză, hotărârile recurate fiind nelegale şi în raport cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De altfel, s-a mai arătat, instanţa a reţinut greşit şi contradictoriu funcţiile deţinute de recurent la societăţile pârâte, în sensul că ar fi avut funcţiile de director operaţional şi director general, ceea ce nu este adevărat, după cum în mod greşit a reţinut şi faptul că recurentul a susţinut că funcţia de administrator era remunerată distinct de cea de director general.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a arătat că greşit a reţinut instanţa de apel că ar fi aplicabile "uzanţele celor două societăţi în discuţie" şi că acestea înlătură prezumţia legală a mandatului oneros, fiind interpretat şi aplicat greşit art. 1 C. civ.

În continuare, a subliniat faptul că greşit a reţinut instanţa de control judiciar argumentul că ar fi fost firesc ca negocierea remuneraţiei să fi avut loc anterior acceptării mandatului, căci este contrar temeiului juridic al acţiunii.

În acest sens, a afirmat că, potrivit art. 2.010 alin. (2) C. civ., uzanţele pot avea valoare probatorie numai cu privire la determinarea întinderii remuneraţiei, nefiind prevăzut în lege că ar avea valoare probatorie şi pentru înlăturarea dreptului la remuneraţie, în condiţiile în care, conform art. 1 alin. (3) C. civ., în materiile reglementate prin lege uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea.

Sub acest aspect, a arătat că aşa-zisele "uzanţe ale societăţilor pârâte", de neremunerare a administratorilor, au fost greşit reţinute în decizia recurată, realitatea fiind că administratorii anteriori au fost plătiţi prin remuneraţiile încasate în baza contractelor de management şi a contractelor de muncă.

La 29.10.2020, intimata S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului şi a inadmisibilităţii criticilor de netemeinicie; în subsidiar, a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata şi-a prezentat punctul de vedere.

În şedinţa de la 10.11.2021, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a apreciat că, faţă de modul în care au fost argumentate excepţia nulităţii şi cea a inadmisibilităţii, în cauză există o singură excepţie, aceea a nulităţii căii de atac, întemeiată pe o dublă argumentaţie, excepţie pe care a respins-o, în considerarea argumentelor expuse în încheiere; la acelaşi termen, a admis în principiu recursul şi a fixat un nou termen în şedinţă publică, dispunând ca părţile să fie citate pentru dezbateri.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului, situaţia de fapt care a generat litigiul de faţă derivă din numirea recurentului, la 23.01.2013, ca administrator al S.C. B. S.R.L. şi al S.C. C. S.R.L., împreună cu numitul E., fără ca prin hotărârile de numire ori prin vreun act ulterior să se stabilească vreo remuneraţie. S-a reţinut şi că recurentul a renunţat la mandatele de administrator, după aproximativ doi ani şi jumătate de la numire.

Instanţele devolutive au notat că, anterior desemnării ca administrator la S.C. B. S.R.L., recurentul a fost angajat, în calitate de consilier juridic la S.C. I. S.R.L., calitate pe care şi-a păstrat-o şi ulterior achiziţionării, de către S.C. B. S.R.L., a pachetului majoritar de părţi sociale.

De asemenea, au constatat că, începând din anul 2013, recurentul a deţinut, pe lângă calitatea de administrator, şi funcţii manageriale, cele din urmă fiind însă remunerate.

Apreciind că este îndreptăţit la plata unei remuneraţii şi pentru exercitarea calităţii de administrator, recurentul a iniţiat demersul judiciar de faţă.

În primul ciclu procesual, tribunalul a respins acţiunea, reţinând că, deşi mandatele reclamantului erau prezumate legal a fi cu titlu oneros, probatoriul ce a fost administrat a avut aptitudinea de a răsturna această prezumţie, demonstrându-se, astfel, că mandatele au fost gratuite. Menţinând, în apel, dispozitivul sentinţei tribunalului, instanţa de prim control judiciar a eliminat considerentele potrivit cărora mandatele erau prezumate a fi oneroase, însă în recurs, casând decizia curţii de apel, instanţa supremă a stabilit că natura oneroasă a mandatelor recurentului este prezumată relativ.

În rejudecare, probatoriul administrat a condus curtea de apel către concluzia că prezumţia în discuţie a fost răsturnată, reţinând că probatoriul a demonstrat că mandatele au fost gratuite.

Soluţionarea recursului presupune, aşadar, verificarea conformităţii cu legea a răsturnării prezumţiei, Înalta Curte subliniind, în acest context, că reevaluarea, în sine, a materialului probator administrat nu mai este posibilă în această etapă a procesului, în care căii extraordinare de atac nu i se acordă valenţe devolutive, aşa cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ., text potrivit căruia recursul urmăreşte să supună "examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Titularul căii de atac a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau când a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, prin faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că uzanţele intimatelor ar putea înlătura prezumţia legală a mandatului cu titlu oneros, deoarece, în sensul art. 1 C. civ., uzanţe nu pot fi decât obiceiurile sau cutumele general acceptate şi uzanţe profesionale dezvoltate în exercitarea unei profesii, nu doar practicile uneia dintre părţi. A mai arătat că nu există instituţia juridică de uzanţe ale uneia din părţi şi nici un astfel de izvor de drept, astfel că sunt încălcate prevederile art. 5 şi 6 C. proc. civ., art. 6 C.E.D.O., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., coroborate cu art. 1 C. civ., în contextul în care hotărârea a fost pronunţată prin raportare la practici particulare ale societăţilor intimate faţă de terţe persoane, practici care nu au valoare de izvor de drept şi nu îi sunt opozabile.

Aceste aspecte, a susţinut recurentul, fac dovada încălcării şi aplicării greşite a art. 1 C. civ., iar, din această perspectivă, şi-a subsumat critica motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În urma stabilirii, cu efect obligatoriu, prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, a incidenţei prezumţiei caracterului oneros al mandatelor de administrator ale recurentului, în aplicarea prevederilor art. 2.010 alin. (1) C. civ., curtea de apel a verificat, în rejudecare, dacă prezumţia în discuţie, al cărei caracter relativ este necontestat, a fost răsturnată de către intimatele pârâte, în temeiul art. 328 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În acest sens, unul dintre argumentele expuse, în urma evaluării materialului probator administrat, a dat relevanţă uzanţelor societăţilor intimate, instanţa de apel reţinând că nu au fost remunerate nici mandatele persoanelor care au avut calitatea de administrator anterior, concomitent sau ulterior perioadei în care recurentul şi-a exercitat atribuţiile de administrator la S.C. C. S.R.L. şi S.C. B. S.R.L.

Acest aspect, coroborat cu faptul că, anterior desemnării lui ca administrator, recurentul avusese calitatea de angajat la una dintre societăţile intimate, dar şi cu natura studiilor universitare ale acestuia - în domeniul dreptului -, precum şi cu împrejurarea că hotărârile A.G.A. de desemnare ca administrator nu au prevăzut nicio remuneraţie, deşi aceasta se stabileşte prin actul constitutiv sau prin hotărâre a A.G.A., potrivit art. 77, rap. la art. 197 din Legea nr. 31/1990, a determinat curtea de apel să consolideze aprecierea tribunalului, care a reţinut că, în speţă, prezumţia caracterului oneros al mandatelor a fost răsturnată.

În opinia recurentului, o atare dezlegare încalcă prevederile art. 1 C. civ., însă această critică este lipsită de substanţă şi se cuvine a fi înlăturată, întrucât sensul termenului "uzanţe", utilizat în hotărârea atacată, nu corespunde celui la care se referă art. 1 C. civ., ci este acela al unor practici în cadrul societăţilor intimate, dezvoltate pe o perioadă relevantă de timp.

Din niciun considerent al deciziei, însă, nu se înţelege că instanţele anterioare ar fi avut în vedere uzanţele, ca izvor de drept, definite de art. 1 alin. (6) C. civ. ca "obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale".

De aceea, Înalta Curte constată că recurentul nu a demonstrat că prin decizia atacată ar fi fost încălcat ori greşit aplicat art. 1 C. civ. şi că acestuia nu i-au fost încălcate dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, prin reţinerea, de către instanţele anterioare, a faptului că practicile intimatelor ar putea înlătura prezumţia legală a mandatului oneros.

Circumscris tot ipotezei reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a reţinut ca probe relevante declaraţiile de martori ale domnilor E. şi F., care, având calitatea de reprezentanţi ai intimatei, nu se puteau afla în poziţia de a stabili strategia de apărare a acesteia şi, concomitent, de a depune depoziţii care să reprezinte probe în sprijinul propriei lor apărări.

Totodată, a mai apreciat că proba a cărei administrare a fost încuviinţată era şi inadmisibilă, deoarece art. 309 alin. (5) C. proc. civ. nu permite proba cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris; astfel, a susţinut că declaraţiile martorilor audiaţi nu puteau fundamenta concluzia că mandatul său a fost gratuit.

Înalta Curte subliniază însă că, de vreme ce autorul căii de atac critică faptul că instanţa de apel a reţinut ca probe relevante declaraţiile de matori ale domnilor E. şi F., el îşi exprimă practic nemulţumirea faţă de aprecierile asupra pertinenţei şi concludenţei unor probe; or, această chestiune nu are valenţe de nelegalitate, ci de eventuală netemeinicie, care scapă cenzurii în etapa procesuală a recursului. De asemenea, măsura în care instanţele devolutive au ales să dea relevanţă unor probe în detrimentul altora nu poate fi reevaluată în recurs.

Este util de notat şi că recurentul nu s-a opus audierii martorilor în etapele de fond ale procedurii, iar audierea ca martor a domnului F. a fost propusă de el însuşi.

În ceea ce priveşte caracterul inadmisibil al probei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., "Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris (...)".

Or, de vreme ce prin actul de numire nu s-a prevăzut vreo remuneraţie, nu se poate afirma că proba testimonială ar fi fost admisă împotriva a ceea ce cuprinde înscrisul, căci o atare ipoteză a legii ar fi devenit incidentă doar în măsura în care în act s-ar fi consemnat caracterul oneros al mandatului, iar martorul ar fi declarat în sens opus. Iar interdicţia de a depune mărturie peste ceea ce cuprinde un înscris dă expresie intenţiei legiuitorului de a apăra conţinutul înscrisului probator, în care părţile şi-au concretizat voinţa. Aşadar, această componentă a interdicţiei legale se opune ca părţile să probeze cu martori că au adus modificări verbale unui act.

Or, în speţă, instanţele devolutive au reţinut că martorii audiaţi au precizat că mandatele lor de administrator (iar nu al recurentului) au fost gratuite. Prin urmare, încuviinţarea administrării probei cu declaraţiile martorilor nu s-a făcut împotriva ori peste ceea ce înscrisurile prin care recurentul a fost desemnat administrator au cuprins.

Aşa fiind, nici această critică nu este fondată.

În cadrul aceluiaşi motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat respingerea, de către instanţa de apel, a cererii sale de administrare a probelor, apreciind că o asemenea măsură a fost nejustificată, de vreme ce probele a căror încuviinţare a pretins-o erau, în opinia sa, utile, necesare şi pertinente în soluţionarea cauzei. Susţinând şi că încheierea prin care cererea de administrare a probelor i-a fost respinsă nu este motivată, recurentul a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Cererea de administrare a probelor a fost respinsă prin încheierea pronunţată la 27.05.2019, instanţa de apel consemnând, în motivarea acestei dispoziţii, stadiul dosarului (aflat în al doilea ciclu procesual) şi faptul că deja fuseseră administrate în cauză probe şi apreciind, în considerarea acestor argumente, că suplimentarea probatoriului nu este necesară.

Rezultă, aşadar, că încheierea este motivată, aspect care infirmă incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Altminteri, împrejurarea că punctul de vedere al recurentului asupra utilităţii, necesităţii şi pertinenţei probelor propuse nu este convergent cu cel al instanţei de prim control judiciar nu este suficient pentru a justifica reluarea judecăţii; de altfel, era atributul curţii de apel, ca subiect al probei, să aprecieze dacă era lămurită de probatoriul deja administrat, iar această chestiune, ţinând de oportunitatea măsurii de suplimentare a probelor, vizează temeinicia deciziei, care nu poate fi cenzurată în recurs.

Prin urmare, nici această critică nu este fondată.

Următorul aspect, subsumat de autorul căii de atac tot art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aduce în dezbatere pretinsa încălcare, în rejudecare, a dispoziţiilor date prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, însă Înalta Curte ia act nu doar că partea propriu-zisă a considerentelor instanţei de apel debutează cu referirea la prezumţia caracterului oneros al mandatelor recurentului - chestiune dezlegată cu efect obligatoriu prin hotărârea din recurs -, ci şi că ulterior, întregul raţionament expus în decizie vine să demonstreze răsturnarea ei.

Aşadar, pe premisa existenţei prezumţiei, iar nu pe cea a nesocotirii ei, a fost construit silogismul curţii de apel, motiv pentru care această critică este una doar formală, vădit nefondată.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a susţinut că instanţa de apel a conferit valoare probatorie testimonială unor declaraţii scrise, cu încălcarea art. 309-326 C. proc. civ., texte care impun administrarea probei cu declaraţiile de martori în faţa instanţei, nemijlocit, însă nici această critică nu este fondată, deoarece, chiar dacă în decizia atacată s-a făcut referire şi la declaraţii date de către domnii E. şi F. în faţa unui notar public, aceştia au fost şi audiaţi ca martori în proces. De altfel, în celelalte situaţii analiza hotărârii nu relevă că instanţa de apel ar fi dat o valoare probatorie corespunzătoare celei testimoniale declaraţiilor scrise.

Ultima critică subsumată ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. aduce în dezbatere înlăturarea prezumţiei legale, cu încălcarea art. 328 C. proc. civ., fără să fi existat dovada unei derogări exprese a părţilor, ci în baza uneia judiciare simple, care nu era admisibilă ca probă, raportat la condiţiile art. 329 C. proc. civ.. totodată, autorul căii de atac consideră că, de principiu, o prezumţie legală nu poate să fie înlăturată de o prezumţie judiciară, ci numai prin dovezi concrete.

Sub cel dintâi aspect invocat de recurent, cel al lipsei unei derogări exprese, critica se dovedeşte a fi lipsită de logică, deoarece, dacă părţile ar fi prevăzut că mandatul este oneros ori gratuit, nu s-ar mai fi pus problema aplicării prezumţiei legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C. civ.

Sub cel de-al doilea aspect, Înalta Curte ia act că, potrivit art. 328 C. proc. civ., "(1) Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex pe care se întemeiază aceasta. (2) Prezumţia legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel".

În cazul prezumţiei legale instituite de art. 2.010 alin. (1) teza finală C. civ., nu există o prevedere care să interzică proba contrară, prezumţia în discuţie fiind una relativă, iuris tantum.

Iar în contra unei prezumţii legale este îngăduit a fi administrat orice mijloc de probă permis de lege.

În opinia recurentului, prezumţia judiciară nu era admisibilă ca probă, căci se opuneau dispoziţiile art. 329 C. proc. civ.

Purtând denumirea marginală "Prezumţiile judiciare", textul de lege evocat de către recurent are următorul conţinut:

"În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori".

Or, considerentele expuse mai sus au demonstrat că proba testimonială era admisibilă, cerinţele prevăzute de art. 309 alin. (5) C. proc. civ. fiind respectate, atât timp cât proba nu a fost admisă împotriva sau peste ceea ce cuprinde înscrisul.

Iar aprecierea recurentului, care consideră că, principial, prezumţia legală nu poate fi înlăturată de o prezumţie judiciară, se cuvine să fie înlăturată, deoarece ea contravine dezlegărilor obligatorii oferite prin decizia nr. 5/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în mecanismul unificator de jurisprudenţă al hotărârii prealabile. În considerentele acesteia, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a prezentat regimul juridic al prezumţiilor şi a statuat, în paragraful 52, că în funcţie de modalitatea în care, respectând exigenţele şi raţiunile edictării normei juridice, instanţa rezolvă aplicabilitatea prezumţiei legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumţii simple (judiciare), cu puterea doveditoare lăsată "la luminile şi înţelepciunea judecătorului".

Aşadar, nimic nu interzice răsturnarea unei prezumţii legale relative printr-o prezumţie judiciară.

Ambele tipuri de prezumţii îşi trag puterea fie din raţionamentul legiuitorului - în urma unor observaţii repetate asupra faptelor sociale, care au fost generalizate şi sistematizate ulterior -, fie din cel al judecătorului, suveran în etapele devolutive ale procesului în a stabili, succesiv deplasării obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta, puterea doveditoare a propriei concluzii la care ajunge.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probelor, lipsa unei analize complete a situaţiei de fapt, cu referire la uzanţele din cadrul celor două societăţi, nemotivarea dispoziţiei pentru care instanţa ar fi disociat artificial şi pentru care a considerat că nu există nicio legătură între funcţiile de administrator şi director general, simultan deţinute de d-nii F. şi G., remuneraţi în baza contractelor de management şi de muncă, ce stabileau, în esenţă, aceleaşi atribuţii cu cele care îi revin administratorului. De altfel, s-a mai arătat că instanţa a reţinut greşit şi contradictoriu funcţiile deţinute de recurent la societăţile pârâte.

Şi aceste critici se cuvin a fi înlăturate, Înalta Curte notând, cu prioritate, că asupra aspectelor vizând lipsa motivării încheierii din 27.05.2020, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probelor şi vizând uzanţele din cadrul celor două societăţi s-a pronunţat, în analiza expusă în precedent; de aceea, reluarea aceloraşi argumente ar fi inutilă.

Pe de altă parte, recurentului trebuie să i se atragă atenţia că nu orice pretinsă inadvertenţă pe care consideră că o identifică în cadrul considerentelor hotărârii are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., când se referă la motive contradictorii, are în vedere o contradicţie de o asemenea amploare, încât să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; este cazul, cu titlu de exemplu, al situaţiei în care considerentele ar justifica adoptarea unei soluţii care nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv ori al celei în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deşi ele s-ar exclude reciproc.

Aşa fiind, pretinsa disociere artificială între funcţiile de administrator şi de director general ori eventuala reţinere greşită şi contradictorie a funcţiilor deţinute de recurent la societăţile pârâte nu constituie argumente care să conducă, prin ele însele, la admiterea recursului.

Ultimul motiv de recurs, cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este cel în dezvoltarea căruia autorul căii de atac a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod eronat dispoziţiile art. 1 C. civ., apreciind că uzanţele celor două societăţi ar înlătura prezumţia legală a mandatului oneros, însă aceste critici au fost deja examinate, în cele ce preced, aşa încât Înalta Curte nu va relua, în această etapă a considerentelor, argumentele deja expuse.

În continuare, recurentul a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2.010 alin. (2) C. civ., apreciind că uzanţele pot avea valoare probatorie numai cu privire la determinarea întinderii remuneraţiei.

Potrivit art. 2.010 alin. (2) C. civ., "Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remuneraţia mandatarului nu este determinată prin contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanţelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor prestate".

Aşadar, premisa aplicării acestui text de lege este cea a unui mandat cu titlu oneros.

În etapele devolutive ale procesului, însă, instanţele anterioare au apreciat, în urma evaluării materialului probator în mod suveran şi, după cum s-a reţinut deja, în conformitate cu legea, că mandatele recurentului au fost gratuite.

Prin urmare, premisa aplicării art. 2.010 alin. (2) C. civ. nefiind întrunită, nu este posibil ca motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. să fie fondat - căci, atât timp cât textul de lege evocat nici nu a fost aplicat, nu se mai poate pune problema încălcării ori aplicării lui eronate. Din nou, se cuvine reiterat că uzanţele invocate de recurent şi indicate, sub această denumire, în decizia atacată, nu sunt cele al căror sens este prevăzut de art. 1 C. civ., ci practici în cadrul societăţilor intimate, iar ele nu în mod singular au constituit probele apreciate ca relevante în a demonstra înlăturarea dreptului la remuneraţie; pe de altă parte, sensul termenului de uzanţe, indicat în art. 2.010 alin. (2) C. civ. - dar inaplicabil, în considerarea celor prezentate mai sus -, ca având valoare probatorie în determinarea întinderii remuneraţiei, este cel prescris de art. 1 alin. (6) C. civ.

Utilizarea confuză, în raţionamentul propus de memoriul de recurs, a acestor termeni nu justifică însă că vreo critică invocată ar demonstra nelegalitatea deciziei atacate.

Se cuvine subliniat şi că o parte extinsă din demersul judiciar al recurentului pare că este construit, într-o manieră altminteri inspirată, în încercarea de a proba necesitatea ca poziţia sa de administrator să fi fost remunerată, însă instanţele de judecată nu au căderea de a interveni în raporturile de drept privat, în care părţile se bucură de libertatea de a contracta.

De aceea, considerentele expuse sunt suficiente pentru a invalida aspectele prezentate în mod repetitiv şi nejustificat de recurent, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 27.05.2020 şi împotriva deciziei nr. 229/A/10.06.2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.