Civil delictual liability for loss of use following fiscal enforcement reversal: coexistence of reversal of enforcement and damages for lost benefits

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava, secţia I civilă, la 19 septembrie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a unor imobile pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii prezentei cereri de chemare în judecată şi până la 21 iunie 2017 - adică pentru perioada 20 septembrie 2014 - 21 iunie 2017, în cuantum de 406.500 RON, potrivit studiului de consultanţă întocmit de către un expert evaluator.

Tribunalul Suceava, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 264 din 15 martie 2019, a respins, ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia nr. 204 din 21 iunie 2019, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantului.

Împotriva acesteia, reclamantul A. a declarat recurs, iar prin decizia nr. 1689 din 23 septembrie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din 21 iunie 2019, a casat decizia atacată şi trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Curtea de apel Suceava, secţia a II-a civilă, prin decizia nr. 135 din 8 aprilie 2021, a admis apelul, a schimbat sentinţa apelată în totalitate, iar în rejudecare a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 735.228 RON cu titlu de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilelor.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în subsidiar, admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul respingerii apelului formulat de A. şi menţinerea sentinţei nr. 264 din 15 martie 2019 a Tribunalului Suceava ca fiind legală şi temeinică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 din C. proc. civ.

În susţinerea primului motiv de recurs, s-a arătat că titlul executoriu, constând în procesul-verbal de contravenţie, a fost emis de Garda Financiara Suceava, or, în acest context, fără a avea în vedere dispoziţiile art. 19 alin. (1), (2) şi 6 din O.U.G. nr. 74/2013 şi ignorând cadrul procesual care a condus la anularea titlului executoriu, instanţa a făcut confuzie între emitentul acestui act de constatare şi sancţionare a contravenţiei, în speţă Garda Financiară - prin continuatoarea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi organul fiscal, D.G.R.F.P. Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava, care justifică în speţă calitate procesuală, prin prisma executării silite a bunurilor imobile aparţinând S.C. I.M.H. S.R.L. Suceava.

Procedând într-o asemenea manieră, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii şi al dreptului la apărare al Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală Bucureşti.

În al doilea motiv de recurs, autorul căii de atac a susţinut că, prin considerentele sentinţei nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 pronunţate de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2015, definitivă, s-a reţinut că "prin diminuarea patrimoniului său, urmare a vânzării bunurilor imobile [...] a fost privat să se folosească de bunurile sale, suferind un prejudiciu ce cuprinde pierderea efectiv suferită şi beneficiul de care acesta a fost lipsit, iar în raport cu art. 1531 din C. civ., contestatorul este îndreptăţit a primi o reparaţie integrală"; aşadar, noţiunea de "beneficiu de a care a fost lipsit" - "lucrum cessans" acordat de instanţa sub forma dobânzii legale are caracter compensatoriu şi acoperă lipsa de folosinţă a imobilelor, implicit câştigul pe care reclamantul ar fi putut sa îl realizeze în condiţii obişnuite şi de care a fost lipsit, infirmându-se astfel susţinerea instanţei de apel, potrivit căreia în procedura întoarcerii executării silite numitului A. i-a fost acordat doar pierderea efectiv suferita (damnum emergens), acesta beneficiind de ambele componente ale prejudiciului.

Totodată, s-a susţinut că, în materie fiscală, repararea integrală a prejudiciului cauzat prin executare se poate realiza doar prin întoarcerea executării în condiţiile legii speciale, or, potrivit art. 130 alin. (2) din O.G. nr. 61/2002 (act normativ în vigoare la data efectuării actelor de executare), prevederi preluate şi în dispoziţiile art. 174 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare, "instanţa poate dispune [...] să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile din poprire".

Aşadar, Codul de procedură fiscală constituie norma de drept specială pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor si a altor sume datorate bugetului consolidat al statului, art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, respectiv art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, dispunând expres faptul că "unde prezentul cod nu dispune se aplica prevederile C. proc. civ.."; întrucât O.G. nr. 92/2003 si Legea nr. 207/2015 conţin dispoziţii exprese referitoare la întoarcerea executării, în speţă nu pot fi incidente prevederile C. proc. civ.

Pe cale de consecinţă, se impune ca instanţa să aibă în vedere faptul că întoarcerea executării silite este singurul mijloc procedural potrivit căruia se restituie tot ceea ce s-a primit in temeiul hotărârii judecătoreşti executate, prin restabilirea situaţiei anterioare, ca urmare a desfiinţării titlului executoriu.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs, s-a susţinut că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile întemeiate pe dispoziţiile art. 1357 din C. civ., lipsind toate elementele de natură să conducă la angajarea acesteia.

Sub un prim aspect, susţinerea instanţei de apel potrivit căreia fapta ilicită în prezenta cauză este pe deplin justificată de decizia C.E.D.O. în cauza S.C. I.M.H. S.R.L. contra România este neîntemeiată, deoarece nu se reţine în niciun fel încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale urmare întocmirii procesului-verbal de contravenţie, ci se are în vedere încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale cu privire la o decizie din justiţie.

În acest context, este nefondata afirmaţia potrivit căreia "autorul faptei ilicite este un organ al statului, care ar fi trebuit să dea dovadă de diligenţă maximă prin reprezentanţii săi la momentul întocmirii actului juridic, procesul-verbal de contravenţie, pentru ca actul sa fie legal şi temeinic în cauză"; mai mult, încheierea unui proces-verbal de contravenţie, respectiv a unor acte de executare, care, deşi necontestate, au fost desfiinţate ca efect al anularii ulterioare a procesului-verbal de contravenţie printr-o hotărâre judecătoreasca, nu fac dovada existentei faptei ilicite în condiţiile în care organele de control au acţionat în cadrul normal al funcţiilor încredinţate, fără a profita sau abuza de funcţie şi fără a-şi depăşi atribuţiile decurgând din funcţia încredinţată.

În raport cu cele arătate, rezultă indubitabil că, în prezenta speţă, nu există fapta ilicită şi, pe cale de consecinţă, nu este îndeplinită nici condiţia vinovăţiei.

Referitor la prejudiciu, recurenta a susţinut că instanţa de apel, în mod eronat, s-a raportat la dispoziţiile art. 1531 din C. civ., în baza cărora se poate recupera prejudiciul particular constând în lipsa de folosinţa a imobilului, respectiv fructele ce ar fi putut fi produse de bunurile de a cărei proprietate a fost privat în mod nelegal.

Un prim aspect neanalizat de instanţă vizează lipsa de certitudine a prejudiciului sub aspectul existenţei care derivă din natura sumei pretinsului prejudiciu, respectiv chirii, or, în cauză, despăgubirea solicitată este determinată ca şi consecinţă a exercitării exclusive a unor activităţi economice şi, pe cale de consecinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile art. 1385 alin. (3) din C. civ., cu atît mai mult cu cât reclamantul nu a făcut dovada cu înscrisuri care să înlăture caracterul de probabilitate si din care să rezulte cu certitudine faptul că din cauza lipsei proprietăţii nu a putut fi încheiat un eventual contract de închiriere.

Un alt doilea aspect reţinut greşit de instanţa de apel este prejudiciul constând in lipsa de folosinţa a bunurilor în litigiu sub forma chiriilor în sumă de 735.228 RON, deoarece raportul de evaluare întocmit de expertul tehnic B. nu poate fi considerat o probă concludentă pentru determinarea cuantumului prejudiciului.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; recurenta a depus punct de vedere.

Prin încheierea din 6 aprilie 2022, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cu privire la primul motiv de recurs, se observă că procesul-verbal de contravenţie în raport de care s-a formulat acţiunea din cauza de faţă a fost emis de Garda Financiară, desfiinţată prin O.U.G. nr. 74/2013. Potrivit art. 1 din acest act normativ, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se reorganizează ca urmare a fuziunii prin absorbţie si preluarea activităţii Autorităţii Naţionale a Vămilor şi prin preluarea activităţii Gărzii Financiare, instituţie publică care se desfiinţează. Deopotrivă, potrivit art. 10 alin. (1), începând cu data intrării in vigoare a hotărârii Guvernului prevăzută la art. 13 alin. (1), se înfiinţează în subordinea Agenţiei direcţiile generale regionale ale finanţelor publice, instituţii publice cu personalitate juridică, care au preluat activitatea fostei Gărzi Financiare.

Reclamantul a înţeles să formuleze cerere de chemare în judecată în contradictoriu cu D.G.R.F.P. Iaşi, continuatoarea emitentului actului de constatare şi sancţionare a contravenţiei, a demarat executarea silită împotriva reclamantului şi a fost partea în contradictoriu cu care s-a dispus întoarcerea executării silite pe cale judiciară.

Prin urmare, în raport cu cadrul procesual stabilit de reclamant, necontestat de D.G.R.F.P. Iaşi, coroborat cu prevederile legale anterior menţionate, primul motiv de recurs privind încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptul la apărare al A.NA.F., care nu este parte în dosar, nu poate fi reţinut.

Referitor la cea de a doua critică, Înalta Curte constată că dosarul nr. x/2015 a avut ca obiect "întoarcerea executării silite", reclamantul solicitând să se stabilească, urmare a desfiinţării titlului executoriu şi ca efect al întoarcerii executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare executării sentinţei nr. 2254 din 30 iunie 2003 pronunţată de Judecătoria Suceava în dosarul nr. x/2003, suma care urmează a fi plătită de către pârâtă, reprezentând diferenţa dintre echivalentul valoric (valoarea de circulaţie) la data scoaterii la licitaţie publică, sumă care va actualizată cu indicele de inflaţie la zi, cu privire la imobilele în discuţie, care nu mai puteau fi restituite în natură şi suma la care au fost vândute la licitaţie publică cele două bunuri imobile (de 351.883 RON), cu precizarea că aceste despăgubiri privesc pierderea efectiv suferită, ca şi componentă a prejudiciului cauzat prin executarea silită.

În acest context, referirea din considerentele hotărârii Tribunalului Suceava nu o exonerează pe pârâtă de plata despăgubirilor în integralitatea lor, acesta neputând fi privat de solicitarea (şi obţinerea) prejudiciului nerecuperat în temeiul răspunderii civile delictuale.

Întoarcerea executării silite a vizat doar restituirea în natură a bunurilor executate silit sau prin echivalent valoric; distinct de pretenţiile admise, reclamnatul era îndreptăţit la daune-interese constând în câştigul nerealizat, solicitate în cauza de faţă în temeiul răspunderii civile delictuale, în perioada de prescripţie a dreptului material la acţiune şi până la momentul în care s-a realizat definitiv repunerea în situaţia anterioară - 21 iunie 2017, sentinţa nr. 4480 din 24 noiembrie 2015 a Judecătoriei Suceava pronunţată în dosarul nr. x/2015 rămânând definitivă prin decizia nr. 16 din 21 iunie 2017 a Tribunalului Suceava.

Faptul că repunerea în situaţia anterioară s-a realizat prin echivalent în cauza precedentă nu lipseşte de fundament pretenţiile valorificate în cauza de faţă şi care sunt legate de o altă componentă a prejudiciului cauzat, în legătură cu dreptul de proprietate asupra imobilelor executate silit în baza unei creanţe, care de fapt nu a existat.

Aşadar, temeiul de drept al acţiunii ce face obiectul prezentului dosar îl reprezintă răspunderea civilă delictuală, ale cărei condiţii corect s-a reţinut că sunt îndeplinite în cauză.

Este cert că până la soluţionarea definitivă a litigiului având ca obiect întoarcerea executării silite, prin restabilirea situaţiei anterioare, şi în care s-a constatat imposibilitatea restituirii în natură a bunurilor imobile către reclamant, acesta a fost privat de prerogativele pe care le implică dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, care au fost vândute silit de către pârâtă.

Prejudiciul reclamat în cauză este, deci, echivalent cu lipsa de folosinţă asupra bunurilor în litigiu pentru perioada ultimilor trei ani anteriori introducerii cererii şi până la 21 iunie 2017, cum s-a arătat anterior.

Instituţia întoarcerii executării silite şi cea a răspunderii civile delictuale nu se exclud, câtă vreme vizează aspecte diferite, respectiv repunerea în situaţia anterioară emiterii titlului executoriu şi obţinerea de despăgubiri pentru perioada anterioară repunerii în termen.

Corect a reţinut instanţa de apel că temeiurile celor două categorii de prejudicii invocate de către reclamant sunt diferite, în acord, de altfel, cu indicaţiile instanţei de casare cu trimitere (decizia instanţei supreme din primul ciclu procesual).

Astfel, pe de-o parte, s-a solicitat, în procedura întoarcerii executării silite, întoarcerea bunului în proprietatea reclamantului sau echivalentul actualizat al acestuia ca urmare a desfiinţării executării silite demarate în baza unui titlu executoriu ce a fost desfiinţat de către instanţa de judecată, urmare a hotărârii C.E.D.O., repararea pierderii efectiv suferite şi, pe de altă parte, respectiv în prezenta cauză, s-a cerut obligarea pârâtei în temeiul răspunderii civile delictuale la repararea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, lipsa de folosinţă a celor două imobile, ca urmare a faptului că prin efectul acestor acte de executare bazate pe un titlu executoriu emis tot de pârâtă dar ulterior desfiinţat, reclamnatul a fost privat de folosinţa acestor bunuri, de posibilitatea de a obţine fructe civile (de natura unor chirii) de pe urma utilizării imobilelor.

Este de menţionat că dispoziţiile art. 130 alin. (2) din O.G. nr. 61/2002 (act normativ în vigoare la momentul efectuării actelor de executare silită), preluate de art. 174 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora instanţa poate dispune să i se restituie celui îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din reţinerile din poprire, nu pot fi interpretate în sensul că instituţia întoarcerii executării silite în materie fiscală exclude acţiunea în răspundere delictuală, în raport cu temeiurile juridice distincte ale demersurilor juridice întreprinse.

Astfel, potrivit art. 4041 din C. proc. civ. de la 1865, în toate cazurile în care se desfiinţează titlu executoriu sau însăşi executarea silită, cel interesat are dreptul la întoarcerea executării, prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia; în procedura întoarcerii executării silite, conform art. 174 din Codul de procedură fiscală, s-a urmărit echivalentul actualizat al bunului ca urmare a desfiinţării executării silite demarate solicitând astfel repararea pierderii efectiv suferite, iar în prezenta cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei, în temeiul răspunderii civile delictuale pentru restabilirea situaţiei anterioare executării silite înseşi, la repararea prejudiciului pentru beneficiul nerealizat, anume lipsa de folosinţă a celor două imobile, fiind privat de folosinţa acestor bunuri, respectiv de posibilitatea de a obţine fructe civile de pe urma utilizării acestora.

În ceea ce priveşte al treilea motiv de recurs privind antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei, nemulţumirile recurentei faţă de concluziile lucrărilor de specialitate şi de împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de raportul de expertiză extrajudiciară nu pot constitui motive de nelegalitate a deciziei recurate, în sensul art. 488 din C. proc. civ.

Pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită şi prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul cauzat unei anumite persoane să fie consecinţa faptei ilicite săvârşite de o altă persoană; astfel, în mod corect s-a stabilit că acestea sunt îndeplinite cumulativ în cauză, de vreme ce organul fiscal a vândut la licitaţie bunurile proprietatea reclamantului, ulterior acestuia recunoscându-i-se dreptul la restituire prin echivalent, în temeiul art. 1531 C. civ. (Titlul V Executarea obligaţiilor Capitolul II Executarea silită a obligaţiilor Secţiunea a 4-a Executarea prin echivalent), deoarece imobilele nu au mai putut fi restituite în natură ca efect al unor acte de executare bazate pe un titlu executoriu ulterior desfiinţat, iar acesta a fost privat de folosinţa acestora.

Contrar susţinerilor recurentei, principiul general, potrivit C. civ., este acela al reparării integrale a prejudiciul cauzat de fapta ilicită, aceasta însemnând că autorul prejudiciului este obligat să acopere nu numai prejudiciul efectiv (damnum emergens), ci şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans), ca urmare a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. În acest mod se asigură restabilirea situaţiei anterioare.

Este de menţionat că dovada faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate şi a culpei organului fiscal sunt aspecte dezlegate definitiv de instanţe şi necenzurabile în recurs, în acest sens fiind şi soluţiile pronunţate în litigiile care au avut ca finalitate desfiinţarea titlului executoriu în baza căruia s-a dispus scoaterea bunurilor reclamantului la licitaţie, adjudecate în considerarea unei creanţe care nu a existat, astfel cum s-a stabilit ulterior.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Suceava împotriva deciziei nr. 135 din 8 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.