Surety liability for penal interest after principal debtor insolvency and discharge under Romanian bankruptcy law

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. S.R.L., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A., au solicitat instanţei să se constate stingerea obligaţiilor de plată născute în baza contractului de credit nr. x/2009 în ceea ce priveşte obligaţia garanţilor fidejusori în contract, ca urmare a achitării integrale a debitului de către debitorul principal A. S.R.L. şi să se dispună radierea ipotecii constituite în baza contractului de garanţie reală imobiliară autentificat sub nr. x/2009 de către E. asupra imobilului compus din teren intravilan şi construcţiile edificate pe acesta.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 1850 din 20 iunie 2019, a respins acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii B. şi C. au declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin deciza civilă nr. 2167 A din 19 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Reclamanţii B. şi C. au declarat recurs împotriva acestei decizii, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu a argumentat în nicio modalitate respingerea susţinerilor reclamanţilor, indicând succint, în maxim o frază aferentă fiecărui motiv, că procedura insolvenţei se aplică debitorului şi nu fidejusorilor.

Autorii căii de atac au susţinut că nu a fost făcută o analiză a dispoziţiilor art. 102 alin. (2) şi 137 din Legea nr. 85/2006, ce au format un motiv de apel distinct şi nu doar un argument în susţinerea faptului că acolo unde legiuitorul a dorit să instituie derogări, a făcut acest lucru în mod expres (după cum reiese din art. 102 şi 137 din Legea 85/2006). În acest sens, unica referire a instanţei de apel la cele două texte de lege este strâns legată de interpretarea dispoziţiilor art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, curtea de apel omiţând a analiza în mod concret şi cele două articole din lege.

Or, după cum se statuează în doctrină, art. 425 alin. (1) C. proc. civ. se referă la necesitatea redactării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

De asemenea, potrivit Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Recurenţii au considerat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) şi 479 alin. (1) din C. proc. civ.

În acest context, instanţa de apel a reţinut în mod greşit că invocarea dispoziţiilor Legii nr. 313/1879 reprezintă o veritabilă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată şi nu o simplă explicitare a pretenţiilor, conform art. 478 alin. (4) C. proc. civ., invocate de către reclamanţi.

Or, art. 478 alin. (4) din C. proc. civ. prevede că părţile pot să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe, iar art. 479 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ. prevede că motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciază că soluţia pronunţată de către instanţa de apel încalcă dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006; astfel, a considera că aceste prevederi se aplică doar debitorului şi nu şi codebitorilor sau fidejusorilor, echivalează cu o analogie interzisă de lege, excepţiile fiind de strictă interpretare şi aplicare, inexistente în prezenta situaţie. Mai mult, concluzia instanţei de apel ce nu este în vreun fel susţinută de argumente de natură a înlătura susţinerile reclamanţilor reprezintă o aplicare aleatorie şi nepermisă a principiilor de interpretare şi a dispoziţiilor legale.

Tot subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi critică decizia atacată pentru nelegalitate, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu aplicarea greşită a art. 102 alin. (2) şi 137 din Legea nr. 85/2006; astfel, doar în situaţia în care creanţa nu este satisfăcută integral prin planul de reorganizare, creditorii au posibilitatea de recuperare a diferenţei prin acţiuni formulate împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor; or, având în vedere că prin planul de reorganizare a fost prevăzută acoperirea integrală a creanţei D., achitarea sumei având loc la 27 februarie 2015, acţiunile abuzive ale părţii adverse nu pot fi întemeiate pe aceste dispoziţii.

Totodată, în raport cu prevederile art. 137 din Legea nr. 85/2006, instanţa nu a avut în vedere faptul că textul de lege vorbeşte despre debitorul persoană fizică şi nu juridică, motiv pentru care excepţia prevăzută de legiuitor la alin. (3) este inaplicabilă reclamanţilor; acest articol reglementează un beneficiu al debitorului care se află în imposibilitatea de acoperire a debitelor înregistrate faţă de un creditor, iar datoriile sale se sting, or în prezenta cauză articolul este inaplicabil, deoarece societatea debitoare a achitat în integralitate creanţa cu care partea adversă s-a înscris la masa credală, astfel că este vorba de o plată şi nu un beneficiu.

Sub un alt aspect, recurenţii apreciază că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greşită a art. 1652 şi 1654 vechiul C. civ.

În acest context, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, consideră că dispoziţiile legale sunt pe deplin aplicabile în prezenta speţă, fiind vorba despre datoria împrumutatului, astfel cum aceasta a rezultat din contract la momentul deschiderii procedurii.

Faţă de aceste aspecte, recurenţii pretind că sunt ţinuţi a executa obligaţia societăţii debitoare doar în ipoteza în care aceasta nu o execută, însă în orice caz, fideiusiunea nu poate depăşi obligaţia principală; contrar articolelor anterior menţionate, recurenţii se regăsesc la acest moment executaţi pentru sume de bani ce excedează cu mult soldul creditului şi care reprezintă dobândă penalizatoare, nulă absolut, conform Legii nr. 313/1879.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; recurenţii au depus punct de vedere.

Prin încheierea din 24 noiembrie 2021, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

În acord cu instanţa de apel, Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl constituie existenţa sau inexistenţa dreptului băncii de a percepe dobândă penalizatoare de la fideiusori pentru perioada cuprinsă între data deschiderii procedurii faţă de debitorul principal şi datele plăţilor, suma solicitată prin declaraţia de creanţă fiind acoperită.

Din perspectiva motivului invocat de recurenţi constând în încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., din lecturarea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că motivarea dată respingerii incidenţei art. 41 din Legea nr. 85/2006 este făcută într-o manieră cuprinzătoare, instanţa de apel arătând că, din moment ce Legea nr. 85/2006 se aplică numai persoanelor care intră în insolvenţă şi care sunt arătate expres la art. 1 din acest act normativ, respectiv societăţilor, aceasta nu este aplicabilă fideiusorilor persoane fizice care au garantat obligaţiile unei persoane juridice, astfel încât susţinerile recurenţilor sub acest aspect nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (4) şi 479 alin. (1) din C. proc. civ. în raport cu invocarea direct în faţa instanţei de apel a Legii nr. 313/1879 şi a art. 41 din Legea nr. 86/2006 şi aplicarea greşită a art. 102 alin. (2) şi 137 din Legea nr. 85/2006 şi a art. 1652 şi 1654 din C. civ. de la 1864, încercând să satisfacă exigenţa art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii au procedat la înşiruirea articolelor anterior menţionate şi la o expunere lipsită de rigurozitate, care nu permite identificarea pretinsei norme de drept material sau procesual încălcate.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor, acţiunea introductivă nu are drept temei şi prevederile Legii nr. 313/1879, astfel încât invocarea acestui act normativ direct în apel reprezintă o cerere nouă, deoarece diferă prin cauză de cererea iniţială; este adevărat că, având în vedere rolul judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum rezultă din art. 22 din C. proc. civ., motivele de ordine publică pot fi invocate din oficiu, însă Legea nr. 313/1879 nu îndeplineşte această exigenţă, de a fi motiv de ordine publică, cu atât mai mult cu cât prin cererea de chemare în judecată nu s-a cerut constatarea nulităţii absolute a clauzelor privind cuantumul dobânzilor ce poate fi cerut de bancă; de asemenea, referirea la Legea nr. 313/1879 nu poate reprezenta o explicitare a pretenţiilor în sensul art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., deoarece analizarea acesteia direct în apel ar echivala cu o încălcare a prevederilor alin. (3) al art. 478 din C. proc. civ.

Referitor la dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se reţine că acestea prevăd că nicio dobândă, majorare sau penalitate de orice fel, ori cheltuială, numită generic accesorii, nu va putea fi adăugată creanţelor născute anterior deschiderii procedurii, nefiind datorate de acesta. Or, Legea nr. 85/2006 are un domeniu clar de aplicare, anume persoanelor juridice aflate în insolvenţă, care nu poate fi extins prin analogie şi fideiusorilor persoane fizice, astfel încât şi această critică va fi respinsă.

În ce priveşte alin. (2) al art. 102 din Legea nr. 85/2006, potrivit căruia "creditorii conservă acţiunile lor, pentru întreaga valoare a creanţelor, împotriva codebitorilor şi a fidejusorilor debitorului, chiar dacă au votat pentru acceptarea planului", Înalta Curte constată că acesta nu impune nicio limitare a acţiunilor pe care creditorii le pot întreprinde pentru a-şi recupera integral creanţele; fiind în imposibilitate obiectivă de recuperare a dobânzii de la societate, motivat de incidenţa art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, creditorul, anume banca, a procedat la urmărirea directă a fideiusorilor, beneficiul de discuţiune şi de diviziune nemaiputând fi invocate, deoarece recurenţii au renunţat la aceastea, aşa cum rezultă din prevederile contractuale (declaraţia fideiusorilor dosar Tribunal).

Raportat la încălcarea art. 137 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, se constată că edificator este alin. (3) al aceluiaşi articol conform căruia "Descărcarea de obligaţii a debitorului nu atrage descărcarea de obligaţii a fideiusorului sau a codebitorului principal."; aşadar, debitorul este descărcat de datorie faţă de creditor, dar numai debitorul, nu şi codebitorul sau fideiusorul ori garantul care a consemnat cauţiune reală, dispoziţiile art. 137 din Legea nr. 85/2006 trebuind a fi citite în întregul context legislativ şi prin raportare la art. 1 din acelaşi act normativ şi nu fracţionat.

Plecând de la raţiunea finală a oricărei obligaţii, care este executarea ei şi faptul că garantarea acesteia constituie o măsură de asigurare a acestei executări, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1652 şi 1654 din C. civ. de la 1864, întrucât ceea ce a avut în vedere legiuitorul a fost obligaţia principală, compusă din debit şi penalităţi calculate conform contractului de credit.

Împrejurarea că debitorul principal se află în procedura insolvenţei şi că intimata figura înscrisă cu creanţa sa în tabelul definitiv de creanţe nu afectează valabilitatea contractului de credit, care constituie titlu executoriu împotriva fideiusorilor pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate la momentul încheierii contractului de credit.

Desfăşurarea procedurii insolvenţei împotriva debitorului principal are drept efect limitarea sumelor obţinute în cadrul procedurii doar în privinţa acestuia, nu şi a fideiusorilor. Prin renunţarea la beneficiul de diviziune şi la cel de diviziune, fideiusorii au înţeles să garanteze întreg împrumutul şi accesoriile acestuia, aceasta fiind însăşi raţiunea garanţiilor, respectiv aceea de a acoperi o eventuală insolvabilitate a debitorului principal, acoperire care are ca obiect inclusiv procedura insolvenţei.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma motivelor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2167 A din 19 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.