Contractual liability and statute of limitations interruption following peremption of prior claim

Şedinţa publică din data de 8 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea introductivă, reclamanta Compania Naţionala pentru Controlul Cazanelor Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 2.791,00 RON, reprezentând valoarea rămasă a creanţelor ce nu au fost urmărite şi recuperate în termenul legal de prescripţie de la clienţii C.N.C.I.R. S.A.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 2550 din 18.09.2019, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins acţiunea astfel cum a fost precizată, ca fiind prescrisă.

Apelul formulat de reclamanta Compania Naţionala pentru Controlul Cazanelor Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune S.A. a fost respins de Curtea de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 1410 din 26 octombrie 2020.

Împotriva acestei decizii, reclamanta Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. a declarat recurs solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel,.

În susţinerea motivelor de recurs, autorul căii de atac a arătat că în mod greşit s-a reţinut de către instanţa de apel că termenul de prescripţie este împlinit, raportându-se numai la cererea de chemare în judecată înregistrată la 19 noiembrie 2018, fără a avea în vedere acţiunea formulată la 15 decembrie 2016, având acelaşi obiect şi aceleaşi părţi şi incidenţa dispoziţiilor art. 2258, fără a menţiona actul normativ la care s-a raportat.

Totodată, instanţa de apel nu a avut în vedere că prima instanţa a apreciat, conform dispozitivului, că sunt incidente dispoziţiile invocate de pârât prin întâmpinare în ceea priveşte împlinirea termenul de prescripţie (Decretul 167/1958) şi nu a făcut referire la faptul că termenul se calculează de la data emiterii deciziei Curţii de Conturi raportat la data formulării cererii de chemare în judecată.

Având în vedere dispoziţiile art. 2.537 alin. (4) coroborate cu art. 2.541 alin. (1) şi (2) din C. civ., conform cărora "întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere", iar conform alin. (2):

"După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie", în opinia recurentei, pentru creanţa în cuantum de 2.791 RON nu a intervenit prescrierea dreptului la acţiune, cererea de chemare în judecată înregistrată la 15 noiembrie 2016 fiind transmisă în termenul de 6 luni conform dispoziţiilor C. civ.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; recurenta a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 9 februarie 2022 s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Se cuvine menţionat, în mod prioritar, că potrivit art. 499 din C. proc. civ., "Prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins. (...)".

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cu toate că recursul nu este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., nefiind indicat în mod explicit vreunul dintre cazurile de casare reglementate de textul legal specificat, calea de atac va fi examinată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi act normativ.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu nesocotirea art. 2537 din C. civ., potrivit căruia prescripţia se întrerupe: [...] 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată, coroborat cu art. 2539 alin. (2) teza a II-a din acelaşi act normativ, conform căruia dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de constatare a perimării a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripţia este considerată întreruptă prin cererea de chemare în judecată precedentă.

Astfel, este o împrejurare necontestată că în urma raportului de control nr. x din 23 decembrie 2014 a fost emisă decizia nr. 8 din 23 ianuarie 2015 de către Curtea de Conturi a României în baza căreia s-a reţinut faptul că reclamanta nu a urmărit recuperarea creanţelor în cadrul termenului legal de prescripţie, fiind constatate creanţe prescrise în sumă de 133.379 RON pentru care nu au fost întreprinse acţiuni în instanţă; este, de asemenea, de necontestat că între părţi a fost încheiat un contract de mandat în condiţiile Legii nr. 31/1990, iar prin adresa din 30 august 2016, recurenta a notificat intimatul - pârât cu privire la necesitatea stabilirii unei modalităţi de recuperare a sumei de 24.049,6 RON, reprezentând suma pentru care nu s-au identificat măsurile întreprinse, ulterior rămânând de recuperat suma de 2.791 RON, ce face obiectul prezentei cauze având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a intimatului - pârât.

Prin sentinţa civilă nr. 220 din 11 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 425R din 5 noiembrie 2018 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a constatat perimată acţiunea introductivă formulat de aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu acelaşi pârât având ca obiect angajarea răspunderii contractuale a acestuia din urmă

Aşadar, în mod judicios a susţinut recurenta că acţiunea nu este prescrisă, dispoziţiile legale privind prescripţia fiind greşit aplicate de instanţa de apel în raport cu circumstanţele cauzei.

Faţă de aceste argumente, instanţa supremă constată că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este una greşită şi că acţiunea înregistrată de reclamantă la 19 noiembrie 2018 nu este prescrisă, revenind instanţei de apel obligaţia de a cerceta fondul cauzei pentru identificarea condiţiilor necesare angajării răspunderii contractuale.

Constatând că întregul raţionament prezentat de instanţa de apel a fost plasat pe o premisă eronată, potrivit căreia termenul de prescripţie era împlinit, Înalta Curte reţine ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ceea ce justifică, în temeiul art. 496 şi 497 din acelaşi act normativ, admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

Cu privire la cheltuielile de judecată, Înalta Curte constată că în situaţia pronunţării soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei curţii de apel, nu se poate dispune asupra acestora, întrucât nu s-a stabilit în mod definitiv culpa procesuală în litigiul dedus judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională pentru Controlul Cazanelor, Instalaţiilor de Ridicat şi Recipientelor sub Presiune (C.N.C.I.R.) S.A. împotriva deciziei civile nr. 1410 din 26 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 iunie 2022.