Cassation appeal barred by new legal grounds and repetitive factual criticism

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

În mod prioritar, se cuvine menţionat că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)".

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secţia Civilă la 18.07.2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A, societate în reorganizare judiciară, prin administratorii judiciari C.. şi D.. şi pe pârâtul E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 567.609,71 RON, compusă din suma de 401.969,71 RON, datorată în temeiul contractului de credit nr. x încheiat la 09.03.2012 şi din suma de 165.640 RON, datorată potrivit contractului de credit nr. x din 26.06.2012, pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei. A mai solicitat obligarea pârâţilor şi la plata accesoriilor aferente debitului, calculate până la momentul plăţii, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.06.2019, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a dispus, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, suspendarea judecării acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi a disjuns cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul E., care a fost înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţe, sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 244/18.03.2020, pronunţată în dosarul nou-format, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi, reţinând în esenţă că, raportat la starea de fapt conturată de toate probele administrate, condiţiile prevăzute de art. 1.357-1.359 C. civ. nu sunt îndeplinite, a respins ca neîntemeiată acţiunea şi cererea reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.A. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin cererea de apel, reclamanta a arătat că nu atacă dispoziţiile de respingere a excepţiilor, iar pe fondul cauzei, adiţional temeiurilor de drept indicate în primă instanţă, a invocat prevederile art. 73 lit. e) şi pe cele ale art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Prin decizia nr. 466/14.10.2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul şi a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimatul-pârât a sumei de 3.000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi, pe fond, admiterea acţiunii.

În motivare, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel a interpretat în mod greşit probele administrate, reţinând o situaţie de fapt eronată.

A mai arătat că la soluţionarea apelului au fost aplicate greşit normele legale cu privire la motivele care au fost calificate ca fiind invocate pentru prima dată în apel.

Referitor la celelalte motive de apel, privind netemeinicia şi nelegalitatea hotărârii, autoarea căii de atac a afirmat că instanţa de apel a îmbrăţişat dezlegarea dată la fond, fără a motiva decizia dată.

A mai subliniat că, în contra celor reţinute de curtea de apel, actele la care a făcut trimitere în susţinerea apelului au fost depuse la judecata fondului cauzei în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului E., acestea fiind analizate cu ocazia dezlegării date excepţiei de către judecătorul fondului, iar în apel nu a făcut decât să evidenţieze modul în care actele şi faptele ar fi trebuit să fie încadrate în drept, potrivit art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă a reiterat argumentele prezentate prin cererea de apel cu privire la îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât.

Astfel, a afirmat că în temeiul calităţii de director şi preşedinte al adunării generale a asociaţilor, între intimatul-pârât şi angajaţii societăţii care au semnat documentele depuse pentru acordarea ajutorului de stat a existat un raport de subordonare, care, în opinia sa, excludea obligativitatea dovedirii actului de instigare morală şi îi permitea să direcţioneze, să supravegheze şi să controleze activitatea acestora în exercitarea funcţiilor sau însărcinărilor conferite pentru realizarea interesului său.

În acest context, a invocat dispoziţiile art. 73 lit. e) şi pe cele ale art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Referitor la existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, autoarea căii de atac arată că din probele administrate în dosarul penal a rezultat că E. s-a aflat în culpă cu privire la producerea prejudiciului material, fiind cel care a coordonat activitatea S.C. B. S.A.

Recurenta-reclamantă a mai reclamat şi interpretarea nelegală a prevederilor art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 838/2010, susţinând că, potrivit actelor de urmărire penală, S.C. B. S.A. se încadra în aceste prevederi, potrivit art. 5 alin. (3) din H.G. nr. 838/2010.

Cu privire la existenţa vinovăţiei, a arătat că, spre deosebire de art. 998 din C. civ. de la 1864, dispoziţiile noului C. civ. nu mai condiţionează explicit angajarea răspunderii civile de greşeala autorului, limitându-se la constatarea existenţei unei încălcări prin acţiune ori inacţiune a drepturilor, dar şi a intereselor legitime ale altor persoane, culpa fiind prezumată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 8 martie 2021, intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului ca netimbrat, în ipoteza nedepunerii de către recurenta-reclamantă a dovezii achitării taxei judiciare de timbru.

A mai arătat că recursul este nul, întrucât motivele invocate nu se încadrează în cele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea lui ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte şi-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 10.11.2021, constatând că recursul este legal timbrat şi că motivele de nelegalitate se circumscriu cazurilor de casare de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa supremă l-a admis în principiu, în condiţiile art. 493 alin. (7) din acelaşi cod, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării pe fond.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, este de notat că asupra susţinerilor intimatului-pârât din perspectiva cărora s-a arătat că recursul este nul, instanţa supremă s-a pronunţat prin încheierea din 10.11.2021, astfel că, raportat la art. 235 C. proc. civ., coroborat cu art. 494 şi art. 482 din acelaşi cod, analiza lor nu mai poate fi reluată.

De asemenea, având în vedere că argumentele autoarei căii de atac din memoriul de recurs vizează condiţiile răspunderii civile delictuale, se impune a se preciza că prejudiciul pretins în litigiul de faţă a fost recuperat parţial de către recurenta-reclamantă, astfel: 80% din valoarea creditului restant de la Fondul de Garantare a Creditelor Rurale, iar suma de 56.097,11 RON a fost achitată potrivit planului de reorganizare al societăţii B. S.A.

Prin memoriul de recurs autoarea căii de atac a criticat decizia recurată sub aspectul nemotivării ei, al interpretării greşite a probelor prin reţinerea unei situaţii eronate şi al aplicării greşite a legii la soluţionarea motivelor de apel, determinat de calificarea dată de instanţa de prim control judiciar motivelor de apel întemeiate pe art. 73 lit. e) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

De asemenea, nelegalitatea hotărârii atacate a fost invocată şi din perspectiva aplicării greşite de către instanţa de prim control judiciar a normelor de drept material referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale.

Logica juridică impune analiza prioritară a criticilor recurentei-reclamante privind calificarea temeiurilor de drept invocate în apel ca fiind temeiuri de drept noi, întrucât în măsura în care s-ar constata că acestea nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, această concluzie (semnificând lipsa analizei lor în apel) s-ar răsfrânge şi asupra celorlalte critici de nelegalitate a căror examinare ar deveni inutilă.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel în mod greşit ar fi reţinut că motivele de apel invocate cu privire la art. 73 lit. e) şi la art. 1442 din Legea nr. 31/1990 ar fi fost invocate pentru prima dată în apel.

În argumentare, a arătat că înscrisurile la care a făcut trimitere în apel au fost depuse în primă instanţă în combaterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului-pârât, iar în etapa apelului doar a arătat modul în care încadrarea în drept ar fi trebuit să se realizeze de către prima instanţă în raport cu actele şi faptele, potrivit art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., pe care l-a evocat.

Pornind de la aceste consideraţii preliminare, Înalta constată că deşi recurenta-reclamantă a invocat in terminis dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu privire aceste critici, ele pot fi subsumate cazului de casare prevăzut de pct. 5 al articolului precitat, întrucât, în realitate, autoarea căii de atac susţine încălcarea unor norme de procedură.

În continuare, reclamanta A. S.A. a formulat o acţiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenţie de acoperire a prejudiciului înregistrat ca urmare a săvârşirii de către pârât a faptei civile delictuale reclamate şi a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

Din această perspectivă, cauza acţiunii presupunea analiza exclusivă a îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 1.357-1.359 C. civ., demers, de altfel, efectuat de tribunal în soluţionarea cauzei şi necontestat de către părţi.

În apel, reclamanta, adiţional motivelor de apel care au vizat îndeplinirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului, a invocat, în susţinerea temeiniciei acţiunii sale, şi art. 73 lit. e) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990, care reglementează răspunderea administratorilor faţă de societate pentru îndeplinirea atribuţiilor pe care legea sau actul constitutiv le impun.

În acest context, instanţa de prim control judiciar a reţinut că raportat la cele judecate în primă instanţă, motivele de apel întemeiate pe dispoziţiile legale sus-indicate nu au legătură cu hotărârea tribunalului, fiind invocate pentru prima dată în apel, aşa încât, în temeiul art. 478 şi art. 479 C. proc. civ., a apreciat că nu poate proceda la examinarea chestiunilor legate de antrenarea răspunderii intimatului-pârât în temeiul Legii nr. 31/1990.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Conform art. 9 alin. (2) C. proc. civ., care este expresia principiului disponibilităţii, "obiectul şi limite procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", iar potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., ce stabileşte limitele efectului devolutiv al apelului la ceea ce s-a judecat în primă instanţă, "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată (...)".

În speţă, aşa cum s-a arătat mai sus, prima instanţă a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe normele de drept comun, care nu a vizat şi angajarea răspunderii intimatului-pârât prin prisma dispoziţiilor legii speciale în materia societăţilor, Legea nr. 31/1990, invocată de reclamantă pentru prima dată în apel.

În aceste condiţii, instanţa de prim control judiciar în mod corect a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 478 C. proc. civ. şi a stabilit că invocarea art. 73 lit. e) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990 pentru prima dată în apel reprezintă o modificare a cauzei acţiunii asupra căreia instanţa de prim control judiciar nu se poate pronunţa în faza apelului, în care controlul legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe este limitat la ceea ce s-a judecat în prima etapă procesuală.

Modificarea cauzei cererii de chemare în judecată nu poate fi efectuată oricând în cursul judecăţii, ci numai în condiţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., nefiind posibil să fie primită direct în apel.

Admiterea unei teze contrarii ar înfrânge principiul disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, precum şi dreptul la apărare al părţii adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată şi ar fi privat de unul dintre cele două grade de jurisdicţie devolutive recunoscute de legislaţia română.

Considerentele expuse nu vin în contradicţie cu dispoziţiile art. 22 C. proc. civ., întrucât rolul activ nu poate fi exercitat de către judecător decât în limitele învestirii sale de către părţi şi ale normelor legale ce guvernează procesul civil.

O pretinsă încălcare a acestor texte de lege ar fi putut fi reclamată în situaţia în care reclamanta ar fi suspus spre analiză tribunalului argumente apte să conducă spre ipoteza unei răspunderi a pârâtului în temeiul normei speciale; or, în lipsa unei astfel de cereri, în mod corect s-a apreciat că temeiul de drept nou invocat nu respectă cerinţele impuse de art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Nici alegaţiile autoarei căii de atac potrivit cărora aspectele noi sesizate în apel ar fi fost invocate în faţa primei instanţe, în momentul formulării apărărilor cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, nu pot fi reţinute, întrucât examinarea înscrisurilor din dosar relevă că argumentele invocate în combaterea excepţiei au vizat actele pârâtului emise în calitate de director al societăţii, nu şi răspunderea acestuia întemeiată pe prevederile art. 73 lit. e) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Un alt motiv de recurs invocat de autoarea căii de atac este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că garantarea dreptului la un proces civil echitabil include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect analizate de către instanţa sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv şi consistent al argumentelor părţilor, fără ca aceasta să presupună un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, desigur, nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile să influenţeze soluţia.

Analiza în detaliu a deciziei recurate relevă că instanţa de apel a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat atât cu privire la criticile apelantei care nu au fost deduse judecăţii în faţa tribunalului, cât şi cu privire la motivele pentru care aceasta şi-a însuşit considerentele reţinute de prima instanţă cu privire la neîntrunirea condiţiilor legale pentru angajarea răspunderii pârâtului.

Este de notat că pentru a conchide în sensul celor stabilite de tribunal, instanţa de prim control judiciar a expus şi a analizat starea de fapt prin raportare la probatoriul administrat în cauză, prezentând în mod argumentat elementele care au configurat legalitatea şi temeinicia sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Prin urmare, nu se poate susţine că instanţa de apel nu a expus argumentele care au dus la soluţia pronunţată, în măsura în care analiza instanţei de prim control judiciar s-a realizat exclusiv raportat la motivele de apel, la obiectul cererii de chemare în judecată, la probele administrate în cauză, precum şi la considerentele reţinute de prima instanţă prin hotărârea apelată.

Aşadar, criticile recurentei-reclamante nu sunt întemeiate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoarea căii de atac critică decizia recurată din perspectiva aplicării greşite a legii la motivele noi invocate în apel şi la analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Faţă de considerentele expuse mai sus cu privire la ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., analiza criticilor privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 73 lit. e) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990 nu se mai impune, având în vedere că în privinţa lor s-a reţinut că reprezintă temeiuri noi de drept, care nu pot face obiectul controlului de legalitate în etapa devolutivă a apelului şi, pe cale de consecinţă, nici în recurs.

Referitor la cel de-al doilea set de critici, instanţa de recurs subliniază că nu pot fi analizate, întrucât nu se încadrează în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., acele critici care subliniază greşita statuare asupra faptelor constatate de instanţa de apel, precum şi cele care privesc probatoriul administrat, actele de administrare ale intimatului-pârât, cele privind organizarea societăţii, persoanele care au semnat documentele depuse pentru acordarea ajutorului de stat, actele de urmărire penală şi efectele produse de acestea în plan probatoriu.

Înalta Curte arată că această parte a motivelor de recurs excedează sfera motivelor de nelegalitate pentru care calea extraordinară de atac poate fi promovată, deoarece repunerea în discuţie a interpretării probelor, ca fundament al stării de fapt, nu este posibilă în recurs, în cadrul căruia, în acord cu art. 483 raportat la art. 457 C. proc. civ., examinarea cauzei se rezumă la verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, Înalta Curte reţine că deşi a reclamat încălcarea art. 219-224 şi art. 1.357-1359 C. civ., recurenta-reclamantă a făcut trimitere la normelor de drept material arătate din perspectiva temeiniciei argumentelor sale pe fondul cauzei, fără a indica, în concret, modul în care acestea au fost încălcate sau greşit aplicate de către instanţa de prim control judiciar.

Mai mult, elementele expuse în argumentarea incidenţei acestui caz de casare nu reprezintă decât o reiterare a criticilor invocate în apel de către autoarea căii de atac.

Or, prezentarea din nou a motivelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., examinarea instanţei de recurs fiind limitată de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-reclamantă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Motivele de recurs trebuie să cuprindă critica hotărârii judecătoreşti recurate, nu doar reiterarea susţinerilor părţilor de la judecata în faţa instanţei de prim control judiciar devolutiv.

Pe cale de consecinţă, pretinsa încălcare a normelor de drept material a fost invocată în mod formal.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată se dovedeşte legală, niciuna din criticile recurentei-reclamante nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 466/14.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2022.