Inadmissibility of damages claim for cartel overprices due to unconstitutional national transposition vs. direct effect of Article 101 TFEU

Şedinţa publică din data de 24 mai 2022

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 23.07.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:

1) obligarea pârâtei B. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta C. S.R.L. la plata sumei de 1.411.817,70 RON reprezentând totalul supra - preţurilor transferate la cumpărarea a 34 cap - tractoare, în perioada 1998 - 2010; la plata dobânzii legale pentru perioada 23.09.1998 - 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 1411817,7 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 1998 - 2010; la plata sumei de 348.507 RON reprezentând totalul suprapreţurilor transferate, la cumpărarea a 5 cap - tractoare; la plata dobânzii legale, pentru perioada 16.05.2011 - 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 348.507 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 - 2018;

2) obligarea pârâtei D. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâtele E. şi F. S.R.L. la plata sumei de 3.007.500,73 RON reprezentând totalul supra - preţurilor transferate, la cumpărarea a 45 de cap - tractoare, în perioada 2013 - 2017; la plata dobânzii legale pentru perioada 23.09.1998 - 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 3.007.500,73 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2011 - 2018;

3) obligarea pârâtei G.. în nume propriu, respectiv pentru/în solidar cu pârâta H. S.R.L. la plata sumei de 1042048,08 RON reprezentând totalul supra - preţurilor transferate la cumpărarea a 20 de cap - tractoare, în perioada 2016 - 2018; la plata dobânzii legale pentru perioada 07.07.2016 - 19.07.2019 şi la plata unor dobânzi suplimentare pentru perioada de timp de la data de 20.07.2019 până la data plăţii efective a sumei de 1.042.048,08 RON; la plata unei sume de bani egală cu profitul nerealizat în perioada 2016 - 2018;

4) obligarea oricăreia dintre pârâte la plata prejudiciului suportat de reclamantă, atât prin fapta proprie, cât şi prin fapta tuturor celorlalte pârâte, în cadrul acestei cauze, în temeiul art. 11 din Directiva nr. 2014/104/UE şi art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 39/2019;

5) obligarea pârâtelor în solidar la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă 2411/27.11.2020 pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România, ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii şi a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâta G.., apeluri înregistrate la data de 25 martie 2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, cele două apeluri au fost respinse, ca nefondate.

La data de 6 august 2021, apelanta G.. a solicitat completarea deciziei pronunţate în apel, în sensul obligării reclamantei apelante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea căii de atac.

Prin decizia nr. 1322 din 20 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea şi a completat decizia nr. 1064 din 14 iunie 2021, în sensul că a obligat pe apelanta A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată către G.. în cuantum de 16011 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat.

Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. Târgu Mureş, înregistrat la data de 11 noiembrie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, invocându-se, în esenţă, următoarele:

Curtea a încălcat atribuţiile puterii judecătoreşti, critică subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat că instanţa de apel, respingând critica relativă la neîncadrarea excepţiei inadmisibilităţii, decurgând din ineficacitatea O.U.G. nr. 39/2017 ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, în niciuna din ipotezele reglementate de art. 245 C. proc. civ. sau de art. 32 alin. (1) C. proc. civ., a depăşit limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În esenţă, a arătat că a formulat o acţiune în despăgubire împotriva pârâtelor care au încălcat normele din materia concurenţei, respectiv art. 101 TFUE, pârâte ce au recunoscut în faţa Comisiei Europene o atare încălcare, aşa cum rezultă din Decizia nr. C (2016) 4673 final. Declararea neconstituţionalităţii întregii Ordonanţe de Urgenţă nr. 39/2017, în cursul soluţionării litigiului de faţă, nu putea fi calificată ca reprezentând un mijloc procesual care să reprezinte vreo neregularitate procesuală sau nerespectarea vreunei condiţii de exerciţiu a acţiunii civile, în sensul art. 245 C. proc. civ. sau a art. 32 alin. (1) C. proc. civ. ("fine de neprimire", potrivit instanţei de fond). Aşadar, instanţele de fond au identificat o nouă excepţie, adăugând la cele deja consacrate de legiuitorul român în textele de lege suscitate (aşa zisa imposibilitate de invocare "directă" a unei directive UE), interferând cu rolul legiuitorului şi încălcând, astfel, limitele puterii judecătoreşti, respectiv art. 5 C. proc. civ., art. 1 alin. (3) şi (4) şi art. 148 din Constituţia României.

În ce priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în principal, că aşa-zisa excepţie a inadmisibilităţii acţiunii, neputând fi întemeiată pe vreo normă juridică (cuprinsă în art. 245 sau art. 248 C. proc. civ.), ar fi trebuit să fie calificată ca apărare de fond. Astfel, atunci când intimatele (pârâte în etapa fondului) au pus în discuţie imposibilitatea invocării efectelor juridice ale normelor din actul naţional de transpunere şi problema inexistenţei unui efect direct orizontal al Directivei UE, ele au pus în discuţie chiar fondul dreptului dedus judecăţii şi nu vreo neregularitate de ordin procedural sau vreuna din lipsurile referitoare la dreptul la acţiune.

Tot subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 5 alin. (1)-(3), art. 237 alin. (2) pct. 3, art. 389 şi art. 397 alin. (1) C. proc. civ., precum şi încălcarea limitelor efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 477 C. proc. civ.

În concret, după tranşarea corectei calificări a apărării pârâtelor (decurgând din declararea neconstituţionalităţii O.U.G. nr. 39/2017), instanţele de fond ar fi trebuit să observe că acţiunea reclamantei, astfel cum a fost precizată, este întemeiată şi pe alte temeiuri de drept, unele naţionale, altele comunitare, care investiseră, deopotrivă, instanţa.

A relevat recurenta că, contrar celor reţinute de instanţa de apel, conform cărora cererea de chemare în judecată s-ar fi fundamentat doar pe prevederile art. 101 şi art. 102 din TFUE, Deciziei Comisiei Europene de sancţionare a cartelului, Regulamentului CE nr. 1/2003, O.U.G. nr. 39/2017, Regulamentului nr. 1215/2012 şi pe principiile în care îşi are sediul materia, în realitate, acţiunea este întemeiată în mod expres şi pe răspunderea civilă delictuală. Această sintagmă a fost folosită în cuprinsul tuturor actelor procesuale formulate şi elementele acestei forme de răspundere au fost analizate de parte. Aşadar, instanţa de apel, reţinând că reclamanta nu a redat articolele de lege care reprezintă sediul acestei materii, a încălcat toate textele de lege care obligă instanţele să se pronunţe asupra tuturor cererilor formulate, dând dovadă de un formalism excesiv.

Recurenta-reclamantă a formulat şi critici referitoare la încălcarea normelor de drept material, referitoare la efectul direct orizontal al normelor de drept comunitar primar cuprinse în TFUE şi în Regulamentul (CE) nr. 1/2003, critici încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, a invocat şi încălcarea normelor de drept naţional ce reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie şi fapta altuia, ce trebuie interpretate conform efectului indirect orizontal al unei directive necorespunzător transpuse sau netranspuse în ordinea juridică naţională.

Sub un prim aspect, se critică considerentul instanţei de apel, potrivit căruia un act de drept derivat, cum este Directiva 2014/104/UE, ar putea anihila de la aplicare o prevedere a unui tratat constitutiv al UE.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenta arată că art. 101 din TFUE şi Regulamentul nr. 1/2003 continuă să aibă efect direct şi după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104/UE, întrucât această directivă nu a introdus în ordinea juridică a UE şi a statelor membre acţiunile în despăgubiri, acest tip de acţiuni existând şi anterior anului 2014 (aşa cum rezultă din titlul directivei şi din prevederile art. 22 alin. (2) din acest act normativ).

A mai relevat recurenta că dreptul de a fi despăgubită de participanţii la cartel îl avea şi doar în temeiul art. 101 şi 102 din TFUE, urmare identificării subiectelor de drept care au încălcat dreptul concurenţei de către Comisia Europeană (prin pronunţarea Deciziei nr. (2016) 4673 final din 19 iulie 2016). Această decizie a fost dată în temeiul Regulamentului (CE) nr. 1/2003, act normativ care, contrar celor susţinute de instanţa de apel, nu consacră doar norme de cooperare între instanţele naţionale şi Comisia Europeană. Aşadar, considerentul instanţei de apel, potrivit căruia apariţia unei directive lasă fără efect direct articolele 101 şi 102 din TFUE, se întemeiază pe o lectură incorectă a paragrafului 42 din Hotărârea CJUE în Cauza C-637/17 (Cogeco Communications) şi scoaterea acestuia din contextul întregii hotărâri.

S-a mai arătat, în esenţă, că Directiva 2014/104/UE nu face altceva decât să adauge în activul legislativ obiective suplimentare, de armonizare la nivelul Uniunii a soluţiilor de tratament judiciar al acţiunilor în despăgubiri şi că, în esenţă, s-a pus în discuţie doar imposibilitatea reclamantei de a se prevala de acele norme adăugate, nu inexistenţa dreptului ei la acţiune.

Printre altele, şi Regulamentul nr. 1/2003 este fundamentul pretenţiilor reclamantei, întrucât acesta detaliază regimul acţiunilor în despăgubire pornite în baza Tratatului aşa cum rezultă din considerentele din preambul (alin. (7), (21), (22) şi din cuprinsul articolelor 6, 15 şi 16, texte pe care recurenta le citează.

În continuare, recurenta citează jurisprudenţa CJUE relevantă sub aspectul efectului direct în relaţiile dintre particulari al articolelor 81 şi 82 din TCE, devenite art. 101 şi art. 102 din TFUE şi la drepturile născute în patrimoniile justiţiabililor, pe care jurisdicţiile naţionale trebuie să le protejeze (cauza C-453/99 Courage Ltd vs. Crehan, C-295/04 Manfredi vs. Lloyd Adriatico, C-557/12 Kone, C-536/11 Donau Chemie AG, ş.a.m.d.).

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a normelor de drept naţional privind răspunderea civilă delictuală (norme ce au fundamentat, de asemenea, acţiunea), norme care ar fi trebuit interpretate prin aplicarea efectului indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE. Astfel, întrucât statul român a implementat incomplet şi incorect această directivă sau nu a transpus-o în termenul prevăzut, instanţele naţionale sunt obligate să interpreteze dreptul lor naţional în lumina textului şi a finalităţii directivei, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CJUE (Cauza Colson, nr. C-14/83 şi Marleasing, C-106/89).

În sfârşit, reclamanta-recurentă a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii (motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

A arătat că, pe de o parte, atunci când s-a pronunţat asupra chestiunii relative la necompetenţa generală a instanţelor române, a reţinut că natura acţiunii este aceea în antrenarea răspunderii civile delictuale, făcând o corectă aplicare a art. 7 pct. 2 din Regulamentul UE nr. 1215/2015. Pe de altă parte, a reţinut că reclamanta nu şi-a fundamentat cererea şi pe instituţia răspunderii civile delictuale.

În mod asemănător, deşi a reţinut că instanţa de fond a încălcat efectul indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE, în paragraful următor a constatat că apelanta a invocat efectul direct orizontal al aceleiaşi directive.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei atacate.

Împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti a formulat, în termen legal, odată cu întâmpinarea, recurs incident pârâta G.., arătând, în esenţă, următoarele:

În susţinerea excepţiei necompetenţei instanţelor române, a invocat, în principal, că nu a săvârşit vreo faptă ilicită pe teritoriul României. De asemenea, pentru a determina jurisdicţia internaţională a instanţelor române, locul producerii prejudiciului depinde de prejudiciul iniţial - rezultatul direct al faptei cauzatoare de prejudiciu, ce atrage incidenţa art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012. Nu pot fi luate în considerare orice locuri în care se produc prejudicii indirecte.

Sub un prim aspect a susţinut că soluţia instanţei de apel nu este suficient motivată întrucât din considerentele hotărârii, deşi se invocă Decizia CJUE în cauza C-451/18 Tibor Trans, nu transpare raţionamentul logico juridic, respectiv nu sunt puse în balanţă elementele de fapt şi de drept din acea hotărâre şi cele din prezenta cauză.

A mai arătat şi faptul că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a hotărârii CJUE suscitată. În acea cauză, CJUE s-a referit la locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă, înţeles ca locul pieţei afectate. Or, locul pieţei afectate de încălcarea normelor de concurenţă nu este în mod necesar locul unde are sediul persoana juridică care pretinde că a suferit prejudiciul, aşa cum susţine instanţa de fond.

De asemenea, a invocat considerentele (16) şi (17) din Regulamentul 864/2007 (Roma II), care fac trimitere la locul producerii prejudiciului direct, indiferent de ţara unde ar putea opera efectele indirecte. Aşadar, locul primei pieţe afectate trebuia determinat printr-o analiză temeinică a situaţiei de fapt, cu luarea în considerare a operaţiunilor distincte de vânzare de camioane noi faţă de cele privind camioane second-hand, a inexistenţei unui raport juridic direct între pârâta-recurentă şi societatea reclamantă sau a lipsei răsfrângerii asupra pieţei din România a unei fapte pretins ilicite precum vânzarea unor camioane în Franţa sau Austria.

Ca atare, apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 1215/2015, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

Împotriva încheierilor de şedinţă din 6 septembrie 2021, 14 septembrie 2021 şi a deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti (de completare a deciziei pronunţate în apel) a formulat, de asemenea, recurs reclamanta A. S.R.L., înregistrat la data de 11 noiembrie 2021 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

A susţinut, în esenţă, că prin încheierea din 6 septembrie 2021, instanţa de apel i-a respins cererea de administrarea a probelor solicitate, ce vizau dovedirea mandatului de reprezentare a apărătorilor intimatei G.., mandat acordat pentru formularea cererii de completare dispozitiv, fiind încălcate astfel prevederile art. 255 alin. (1) raportate la art. 85 alin. (3) şi art. 151 alin. (4) C. proc. civ.. Astfel, proba era pe deplin pertinentă şi concludentă, faţă de indiciile inexistenţei unui mandat de reprezentare.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că, prin respingerea cererii de amânare a judecăţii cauzei, în vederea dovedirii calităţii de reprezentanţi a apărătorilor din cadrul Societăţii I., au fost încălcate prevederile art. 82 alin. (1) teza I C. proc. civ.

În sfârşit, tot prin raportare la aceeaşi încheiere din 6 septembrie 2021, reclamanta a arătat că, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 82 alin. (1) teza a II-a şi alin. (2), precum şi art. 237 alin. (2) pct. 3, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ.. Instanţa de prim control judiciar a confundat problema inexistenţei mandatului apărătorilor cu probaţiunea interzisă de art. 452 C. proc. civ.

Toate aceste critici au fost încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În ce prieşte încheierea din 14 septembrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a membrilor completului de apel, reclamanta consideră că au fost încălcate dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. Astfel, prin cererea formulată a scos în evidenţă mai multe elemente care năşteau în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea membrilor completului. Concret, măsurile dispuse de completul recuzat la termenul anterior, din 6 septembrie 2021, vădeau împrejurarea că judecătorii aveau cunoştinţă de conţinutul cererii de recurs, aflate la dosarul cauzei şi că s-au simţit lezaţi în orgoliul lor profesional.

Decizia de completare dispozitiv a fost criticată, în primul rând, sub aspectul neîndeplinirii calităţii de parte căzută în pretenţii, ca urmare a prezumtivei admiteri a recursului declarat împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021.

În subsidiar, recurenta-reclamantă a susţinut că reprezentanţii convenţionali ai intimatei G.. nu au avut mandat pentru formularea cererii de completare dispozitiv.

Totodată, a relevat încălcarea art. 452 şi art. 453 C. proc. civ., întrucât cheltuielile de judecată constând în onorariu avocat nu au fost suportate de partea în cauză, ci de un terţ, respectiv societatea de avocaţi olandeză, ce a semnat contractul tripartit şi a achitat onorariul, "în numele şi pe seama DAF". Concluzionează recurenta că respectiva firmă de avocaţi este clientul Tucă, Zbârcea şi Asociaţii, iar nu pârâta din prezenta cauză.

Chiar şi în ipoteza în care ar fi considerate incidente prevederile art. 131 din Statutul profesiei de avocat, caz în care pârâta ar putea fi considerată client iar societatea de avocaţi din Olanda mandatarul său, care plăteşte, recurenta apreciază că onorariul avocaţial nu poate fi considerat cheltuială efectuată de parte. În sfârşit, chiar dacă instanţa de apel a făcut aplicarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenta apreciază că suma astfel redusă este totuşi disproporţionat de mare în raport cu munca depusă de mandatarul avocat.

Prin întâmpinare, intimata H. a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, ca nefondat. A susţinut, în esenţă, că decizia atacată este legală, întrucât nu a fost pronunţată cu depăşirea limitelor atribuţiilor judecătoreşti sau cu încălcarea normelor de procedură civilă. Lipsa unui element formal cum este temeiul de drept al cererii de chemare în judecată reprezintă un aspect prealabil analizării condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii civile şi nu poate atrage decât inadmisibilitatea cererii. Apreciază intimata că niciunul din temeiurile de drept invocate de reclamantă nu pot fundamenta acţiunea în despăgubiri promovată de aceasta. Totodată, a arătat că decizia atacată nu cuprinde considerente contradictorii, întrucât pretinsa contradicţie nu există decât între susţinerile apelantei însăşi şi reţinerile instanţei de apel.

Prin întâmpinare, intimatele B. şi S.C. C. S.R.L. au solicitat, în principal, constatarea nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (1) C. proc. civ.. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Pe fondul cauzei, au relevat, în principal, că instanţa de apel nu a adăugat la lege, respectiv nu a completat cu dispoziţii noi art. 245 şi art. 32 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu a încălcat aceste prevederi legale. Contrar susţinerilor recurentei, inadmisibilitatea, cel puţin în speţa dedusă judecăţii, este o excepţie, din moment ce susţinerile ce au învestit instanţa au fost formulate fără nici un temei juridic, şi anume în baza unui act normativ (O.U.G. nr. 39/2017) care nu mai poate genera efecte.

Au mai susţinut intimatele că prin decizia atacată, instanţa de apel nu a negat efectul direct al TFUE sau al Regulamentului (CE) 1/2003, ci a reţinut că acestea nu pot da naştere dreptului de a introduce o acţiune în dezdăunare, acolo unde există legislaţie specifică în domeniul concurenţei la nivelul UE. În mod asemănător, nu au fost încălcate norme de drept material naţional, întrucât cererea reclamantului nu s-a întemeiat pe dispoziţiile C. civ., prevederile art. 1349, 1357-1371, 1381-1386 fiind invocate pentru prima dată în apel. De asemenea, corect s-a reţinut că Directivele nu pot fi aplicate pe orizontală, în relaţiile dintre particulari.

În final, intimatele au arătat că decizia nu se fundamentează pe considerente contradictorii, întrucât referirile la Regulamentul UE 1215/2012 s-au făcut exclusiv în scopul stabilirii competenţei pe baza temeiurilor formulate de reclamant. Cât priveşte considerentele relative la efectele directivei, curtea de apel nu a făcut altceva decât să constate că aceasta nu poate produce, în lipsa unei legislaţii naţionale, efecte orizontale directe, şi cu privire la efectul indirect, că acest principiu nu poate da naştere unui drept de întemeiere pe Directivă, ca temei juridic exclusiv şi autonom pentru depunerea unei cereri. În orice caz, chiar dacă ar exista unele contradicţii în raţionamentul deciziei, o asemenea contradicţie nu poate avea o relevanţă atât de mare încât să conducă la sancţiunea casării.

Faţă de recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021 au formulat întâmpinare şi intimatele D., E. S.R.L. şi F. S.R.L., solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Au susţinut, în sinteză, că instanţa de fond nu a depăşit limitele atribuţiilor puterii judecătoreşti, pronunţându-se asupra naturii juridice a apărării formulate de către pârâţii B. şi MERCEDES pe cale de excepţie. Totodată, instanţa de apel, soluţionând motivele de apel şi menţinând soluţia primei instanţe, şi-a exercitat sfera atribuţiilor prevăzute de lege.

Cât priveşte criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., au arătat că instanţa de apel nu a încălcat niciuna din prevederile legale indicate de recurentă, de vreme ce art. 245 C. proc. civ. descrie categoriile de probleme sau lipsuri care pot forma obiectul unei excepţii, fiind nerelevant că nu se referă expres la inadmisibilităţii. Textul de lege nu nominalizează multe alte excepţii a căror calificare în respectiva categorie este incontestabilă.

Aspectul terminologic, respectiv utilizarea noţiunii de excepţie sau fine de neprimire este nerelevant, de vreme ce soluţia inadmisibilităţii este conceptual necontroversată. Or, apărarea, aşa cum a fost formulată de pârâte, se referea la calea aleasă de reclamantă, respectiv dacă era posibilă formularea unei acţiuni în despăgubire pe Directiva 2014/104/UE, în condiţiile în care actul normativ de transpunere a fost declarat neconstituţional.

Au mai relevat intimatele că recurenta îşi invocă propria turpitudine, sugerând că acţiunea ar fi trebuit analizată pe mai multe temeiuri juridice, întrucât instanţa de apel a reţinut corect că aceasta s-a întemeiat exclusiv pe legislaţia specială, iar instanţele nu ar fi putut trece peste principiul disponibilităţii şi să o recalifice din perspectiva dreptului comun.

Au apreciat că nici criticile întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 nu pot fi primite, întrucât art. 101 TFUE, deşi aplicabil în ordinea juridică internă, nu conţine nicio prevedere expresă în ceea ce priveşte calea acţiunii în despăgubiri. Aspectele procedurale relative la astfel de acţiuni sunt stabilite prin legislaţia fiecărui stat membru în parte. Nici jurisprudenţa CJUE existentă până la momentul adoptării Directivei 2014/104UE nu este relevantă, întrucât s-au analizat situaţii particulare, prin raportare la specificul fiecărui sistem de drept analizat, iar nu prin raportare la o legislaţie uniformă. Referitor la incidenţa art. 6, art. 15 şi art. 16 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003, aceasta este o critică formulată omisso medio. Relativ la efectul indirect al Directivei, a susţinut că nu a fost invocat în faţa primei instanţe, din moment ce legea naţională de transpunere a acesteia a reprezentat temeiul acţiunii.

În sfârşit, a arătat că nu există o contradicţie între considerentele referitoare la soluţia instanţei de apel privind respingerea excepţiei de necompetenţă a instanţelor române şi cele privind respingerea acţiunii, ca inadmisibilă. Astfel, răspunderea reglementată de O.U.G. nr. 39/2017 este tot o formă de răspundere în materie delictuală şi cvasidelictuală, în sensul art. 7 din Regulamentul UE nr. 1215/2012, însă reprezintă o reglementare specială în materie şi nu una generală.

Prin întâmpinarea formulată în raport cu recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, şi G.. a solicitat respingerea acestei căi extraordinare de atac, ca nefondată.

A relevat, în primul rând, că niciuna din criticile formulate nu pot fi subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.. Referitor la pretinsa greşită admitere a excepţiei inadmisibilităţii, în condiţiile în care apărarea admisă pe această cale reprezenta o apărare de fond, a arătat că instanţele de fond nu au făcut altceva decât să constate o neregularitate a exerciţiului dreptului la acţiune, respectiv lipsa căii procedurale alese de reclamantă.

Cât priveşte critica privind întemeierea acţiunii pe răspunderea civilă delictuală, aceasta nu poate fi primită, întrucât reclamanta nu şi-a întemeiat demersul procesual, prin niciuna din cererile şi precizările formulate, pe art. 1349 şi următ. C. civ., iar la termenul din 12 noiembrie 2020 a precizat expres că nu înţelege să formuleze alte temeiuri de drept suplimentare.

Relativ la critica privind încălcarea efectului direct al Regulamentului (CE) nr. 1/2003, a susţinut în principal, că instanţa de apel nu a combătut efectul direct al acestui act comunitar, dar că Regulamentul nu instituie vreo procedură naţională de formulare a unor cereri de despăgubiri bazate pe art. 101 TFUE. Acesta stabileşte doar anumite reguli de aplicare a art. 101 TFUE de către Comisia Europeană şi autorităţile naţionale.

A mai arătat intimata că instanţa de apel nu a încălcat efectul direct pe orizontală al art. 101 TFUE şi nici jurisprudenţa CJUE menţionată de recurentă. Acest efect direct este cel al naşterii unui drept subiectiv de a obţine despăgubiri în patrimoniul persoanei care a suferit un prejudiciu ca urmare a intervenirii unei încălcări a normelor de concurenţă, însă întreprinderea prejudiciată trebuie să recurgă la temeiurile de drept aplicabile în fiecare stat membru.

În mod asemănător, intimata arată că instanţa de apel nu a încălcat nici efectul indirect al Directivei 2014/104/UE, întrucât reclamanta nu a invocat prevederi ale legislaţiei naţionale care să poată fi interpretate de instanţă în lumina acestei directive.

În fine, intimata a arătat că decizia atacată nu conţine considerente contradictorii, întrucât art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 1215/2015 este aplicabil ori de câte ori se pune problema competenţei internaţionale, iar raportul juridic nu are izvor contractual. Aplicabilitatea acestei norme nu înseamnă însă că sunt aplicabile şi prevederile art. 1349 şi următ. C. civ. român. Cât priveşte cel de al doilea aspect de pretinsă contradictorialitate, se arată că efectul indirect al Directivei nu era aplicabil în cauză, deoarece nu exista vreo legislaţie naţională de transpunere (incorectă, incompletă) şi reclamanta nici nu invocase reglementări naţionale în materie. Acestea au fost motivele care au determinat instanţa de apel să constate că, prin solicitarea de recunoaştere a efectului indirect, se solicită, în realitate, recunoaşterea de efecte directe.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de G.., recurenta A. S.R.L. a solicitat, în principal, anularea căii de atac, ca netimbrată, sau ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi ai acestei părţi. A solicitat, de asemenea, respingerea recursului, ca inadmisibil, pentru că prin intermediul recursului se tinde la evocarea situaţiei de fapt.

Pe fondul recursului, a susţinut, în principal, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 7 pct. 2 din Regulamentul (UE) 1215/2015, astfel cum a fost interpretat prin jurisprudenţa relevantă CJUE, în cauza C-451/18 Tibor Trans vs Daf. Astfel, locul materializării prejudiciului este locul pieţei afectate de încălcarea art. 101 TFUE, unde preţurile pieţei au fost denaturate şi în care victima pretinde că a suferit un prejudiciu. Altfel spus, în opinia intimatei-reclamante, consecinţele prejudiciabile ale cumpărării s-au produs în locul unde se află patrimoniul acestei societăţi.

În raport de recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1322 din 20 septembrie 2021 şi împotriva a două încheierii premergătoare, G.. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, nulitatea acestei căi de atac, în condiţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât soluţia instanţei de respingere a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant şi de respingere a cererii de amânare au fost luate corect şi motivat de către instanţa de apel, prin raportare la cadrul procesual al soluţionării unei cereri de completare dispozitiv. Cât priveşte criticile relative la greşita aplicare a normelor din Statutul profesiei de avocat, intimata arată că, în realitate se neagă existenţa art. 121 alin. (6) din acest Statut sau incidenţa art. 1472 C. civ.

Referitor la criticile formulate împotriva încheierii de respingere a cererii de recuzare, a susţinut că nu pot reprezenta motiv de incompatibilitate a judecătorului şi, subsecvent, motiv de casare, simplele idei sau aprecieri ale unei părţi cu privire la pretinsul orgoliu profesional al magistratului.

În consecinţă, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 15 martie 2022, instanţa de recurs a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarilor avocaţi ai recurentei-pârâte G.., precum şi excepţia lipsei calităţii de reprezentant a avocaţilor intimatelor-pârâte D., E. S.R.L. şi F. S.R.L., excepţii invocate de recurenta-reclamantă, pentru considerentele reţinute în respectivul act de procedură. Prin aceeaşi încheiere, s-a respins excepţia netimbrării recursului incident, ridicată de recurenta-reclamantă, constatând că s-a satisfăcut obligaţia timbrării căii de atac, în cuantumul prevăzut de art. 24 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013. S-a prorogat discutarea excepţiilor tardivităţii recursului incident (invocată de instanţă din oficiu) şi inadmisibilităţii aceleiaşi căi de atac (formulată de recurenta-reclamantă) pentru următorul termen de judecată.

Prin încheierea din 17 mai 2022, s-au respins atât excepţia tardivităţii recursului incident, cât şi excepţia inadmisibilităţii respectivei căi extraordinare de atac în retractare.

La acelaşi termen de judecată a fost respinsă excepţia invocată de recurenta-pârâtă G.. privind nulitatea recursului declarat de reclamantă împotriva încheierilor de şedinţă din 6 septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021 şi a deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, pentru motivele de fapt şi de drept reţinute în încheiere.

Tot prin aceeaşi încheiere a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, invocată de intimatele-pârâte B. şi C. S.R.L..

Recursurile declarate de reclamantă împotriva deciziei nr. 1064 din 14 iunie 2021, precum şi împotriva deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, sunt fondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prealabil analizei propriu-zise a motivelor de recurs formulate de reclamantă este necesar a arăta în ce a constat litigiul cu care instanţele de fond au fost învestite şi cadrul factual şi normativ (cauza juridică) al acţiunii formulate de A. S.R.L.

Astfel, la data de 19 iulie 2016, Comisia Europeană a adoptat Decizia C (2016) 4673 final referitoare la o procedură iniţiată în temeiul articolului 101 TFUE şi al art. 53 din Acordul privind SEE (în cazul AT 398234 - Camioane) al cărei rezumat a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din 6 aprilie 2017 (J.O. 2017, C 108, p. 6).

Conform acestei decizii, 15 producători europeni de camioane, printre care D., B. şi G.. (copârâte în prezenta cauză) au participat la o înţelegere sub forma unei încălcări unice şi continue a articolului 101 TFUE şi a articolului 53 din Acordul din 2 mai 1992 privind Spaţiul Economic European, care a constatat în încheierea de acorduri coluzive privind stabilirea preţurilor şi majorarea preţurilor brute ale camioanelor în Spaţiul Economic European (SEF), precum şi calendarul şi transferul costurilor pentru introducerea tehnologiilor cu emisii scăzute pentru aceste camioane, impuse de standardele în vigoare. În cazul celor trei societăţi participante care au calitatea de pârâte în prezenta cauză, această încălcare s-a desfăşurat între 17 ianuarie 1997 şi 18 ianuarie 2011.

În urma acestei decizii, reclamanta a sesizat instanţa română (Tribunalul Bucureşti), cu o acţiune în despăgubiri, având ca obiect obligarea celor trei societăţi susmenţionate, alături de alte pârâte, la plata de despăgubiri, constând, pe lângă suprapreţul de achiziţie pe care l-ar fi suportat ca urmare a înţelegerii la care participaseră cele trei pârâte şi în beneficiul nerealizat şi accesorii aferente (dobânzi).

În acest context, instanţa de apel a reţinut că acţiunea în daune formulată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât reclamanta îşi întemeiase cererea, iniţial, pe actul naţional de transpunere a Directivei 2014/104/UE, respectiv pe O.U.G. nr. 39/2017, care, ulterior declarării neconstituţionalităţii, a dispărut din fondul legislativ naţional. Totodată, a constatat că noul act de transpunere a Directivei, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu poate reprezenta temei juridic al acţiunii, întrucât reclamanta nu şi-a modificat în mod corespunzător cererea introductivă de instanţă.

Cât priveşte celelalte temeiuri de drept invocate, a reţinut, în esenţă, că Regulamentul (CE) nr. 1/2003, deşi are efect direct, nu poate reprezenta fundamentul juridic al unei acţiuni în despăgubiri. Referitor la aplicarea art. 101 TFUE, ce constituie, de asemenea, temei al acţiunii, a reţinut, în esenţă că deşi nu se poate nega efectul direct al acestei norme de drept comunitar primar, totuşi, " … după intrarea în vigoare a Directivei 2014/104/UE, articolele 101 şi 102 nu mai au efect direct (putând fi invocate în cadrul unei acţiuni în despăgubiri doar în condiţiile Directivei 2014/104/UE) existând în domeniul concurenţei reglementări specifice la nivel unional". A concluzionat că lipsa transpunerii unei directive nu determină atribuirea de efect direct acesteia şi că, în condiţiile inexistenţei unor alte temeiuri de drept ale acţiunii, calea urmată de parte nu este prevăzută de lege.

După redarea, în sinteză, a considerentelor decizorii ale deciziei atacate, instanţa va proceda la evaluarea criticilor subscrise de reclamantă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Instanţa reţine că depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ea săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. În esenţă, recurenta a susţinut că, prin respingerea cererii pe care a formulat-o, ca inadmisibilă, instanţele de fond ar fi adăugat la lege, respectiv ar fi completat dispoziţiile art. 32 şi art. 245 C. proc. civ.. Instanţa de fond, pronunţându-se asupra apărării formulate de pârâţii B. şi C. S.R.L. pe cale de excepţie, nu a făcut altceva decât să îşi îndeplinească rolul constituţional, de interpretare şi aplicare a legii la situaţia concretă a fiecărei cauze. În mod asemănător, instanţa de apel, respingând toate motivele de apel formulate de parte şi-a exercitat sfera atribuţiilor prevăzute de lege. Altfel spus, interpretarea şi aplicare greşită a unor dispoziţii procedurale nu constituie o depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti. Ca atare, toate criticile subscrise acestui motiv de casare vor fi analizate prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în cele ce succed.

Conform art. 245 C. proc. civ., excepţia procedurală este mijlocul prin care, de regulă, pârâtul urmăreşte, fără a nega existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă. Există o mare diversitate de excepţii de procedură; unele din ele expres reglementate de lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi chiar din ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Caracteristica lor comună este aceea că supun judecătorului o chestiune extraordinară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei.

Este adevărat că excepţiile de fond se referă, aşa cum susţine recurenta-reclamantă, în genere, la lipsuri referitoare la exerciţiul dreptului la acţiune. Însă, contrar celor susţinute de reclamantă, acestea nu se rezumă doar la cele reglementate de art. 32 C. proc. civ. (lipsa calităţii, lipsa capacităţii, neformularea unei pretenţii sau nejustificarea unui interes). Ele vizează şi alte neregularităţi, determinate de neîndeplinirea unor condiţii prealabile sesizării, inadmisibilitatea acţiunii în constatare atât timp cât partea poate cere realizarea dreptului ş.a.m.d.

Ceea ce este însă important de reţinut este faptul că, în dreptul procesual român, neindicarea unui temei de drept, cum ar fi textele din C. civ. ce reprezintă sediul răspunderii civile delictuale sau a noului act de transpunere a Directivei 20147/104/UE, respectiv O.U.G. nr. 170/2020, nu reprezintă o împrejurare formală de natură să conducă la respingerea acţiunii, ca inadmisibilă, respectiv o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei.

Astfel, potrivit art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat ("are îndatorirea") de a pune în dezbaterea părţilor orice împrejurare de fapt şi de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în actele procesuale întocmite de acestea, de a solicita explicaţii cu privire la motivarea în drept. Judecătorul are dreptul de a stabili calificarea juridică exactă a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. Este adevărat că rolul activ al judecătorului trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor, în scopul stabilirii adevărului.

În speţă, însă nu era vorba de o situaţie de excepţie, în sensul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., în care judecătorul ar fi trebuit să schimbe denumirea sau temeiul juridic, deşi părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care pot dispune au stabilit calificarea juridică, precum şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile. Faptul că unul din temeiurile juridice ale acţiunii, respectiv O.U.G. nr. 39/2017, nu mai producea efecte în ordinea juridică naţională, ca urmare a declarării neconstituţionalităţii, nu înseamnă că acţiunea în despăgubiri nu rămânea, în continuare, fundamentată pe celelalte temeiuri de drept formulate de parte, respectiv pe legislaţia specială în materie de concurenţă, precum şi pe dreptul comun în materia răspunderii civile delictuale. Altfel spus, analizând conţinutul concret al cererii de chemare în judecată, instanţa de fond aveau obligaţia să verifice dacă dreptul subiectiv afirmat de reclamantă este proteguit pe calea procesuală aleasă de aceasta, întrucât acţiunea este cea care realizează legătura dintre dreptul subiectiv şi dreptul procesual.

Or, aşa cum corect arată recurenta, cauza juridică a acţiunii, astfel cum transpare din motivele de fapt ale acesteia, este răspunderea civilă delictuală, întrucât se solicită repararea prejudiciului pretins cauzat prin pretinse încălcări ale legislaţiei Uniunii Europene în materia concurenţei. Neindicarea textelor de lege de drept comun din C. civ., nu înseamnă că reclamanta ar fi ales, exclusiv, normele uniforme create la nivel unional în această materie, respectiv o formă de răspundere care o exclude pe cea prevăzută, anterior, de legea naţională. Dimpotrivă, aşa cum rezultă din art. 22 alin. (2) din Directivă, precum şi din art. 19 din O.U.G. nr. 170/2020, dispoziţiile legii speciale se completează cu prevederile Legii 287/2009 republicată, cu modificările ulterioare. Altfel spus, întemeindu-şi acţiunea chiar pe actul juridic naţional de transpunere a Directivei, reclamanta a invocat, implicit, şi normele de drept comun.

În concluzie, reţinând că reclamanta a ales, pentru recuperarea prejudiciului pretins cauzat de către întreprinderi care au încălcat legislaţia în materia concurenţei, o cale neprevăzută de lege, instanţele de fond au făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 245 şi art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se constată a fi întemeiat.

Instanţa constată întemeiate şi criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Printr-o jurisprudenţă constantă şi consolidată, CJUE a statuat că art. 101 alin. (1) TFUE produce efecte directe în raporturile dintre particulari şi conferă justiţiabililor drepturi pe care instanţele naţionale trebuie să le protejeze (Hotărârea din 30 ianuarie 1974 BRT et Société belge des auteurs, compositeurs şi editeurs, C 127/3, pct. 16; Hotărârea din 14 martie 2019 Skanska Industrial Solutions şi alţii, C- 724/17, pct. 24).

În acest sens, CJUE a arătat că deplina eficacitate a articolului 101 TFUE şi, în special, efectul util al interdicţiei prevăzute de alin. (1) ar fi puse în discuţie dacă nu ar exista posibilitatea oricărei persoane de a cere repararea prejudiciului cauzat printr-un comportament susceptibil să restrângă sau să denatureze concurenţa (Hotărârea din 20 septembrie 2001, Courage şi Crehan, C - 453/99, pct. 26, Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial, precitată, pct. 25).

Astfel, orice persoană are dreptul să solicite repararea prejudiciului suferit atunci când există o legătură de cauzalitate între prejudiciul menţionat şi o înţelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone şi alţii, C- 557/12, pct. 22).

Aşa cum Curtea a statuat deja, în lipsa unei reglementări a Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru să reglementeze modalităţile de exercitare a dreptului de a solicita repararea prejudiciului care rezultă dintr-o înţelegere sau dintr-o practică interzisă de articolul 101 TFUE, în măsura în care principiile echivalenţei şi efectivităţii sunt respectate (Hotărârea din 5 iunie 2014, Kone şi alţii, C- 557/12 pct. 24).

Normele naţionale care urmăresc să asigure apărarea drepturilor pe care justiţiabilii le au în temeiul efectului direct al dreptului Uniunii nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât acţiunilor similare din dreptul intern (principiul echivalenţei) şi nu trebuie să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivităţii) - a se vedea Hotărârea din 28 martie 2019, Cogeco Communications Inc, C- 637/17 par. 43.

Rezultă, aşadar, din jurisprudenţa suscitată, că efectul direct orizontal al art. 101 TFUE justifică, chiar şi anterior adoptării Directivei 2014/104/UE sau netranspunerii acesteia în ordinea juridică naţională, acest tip de acţiuni în despăgubiri, ce au existat şi anterior anului 2014. Aşadar, Directiva 2014/104/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 noiembrie 2014 privind anumite norme care guvernează acţiunile în despăgubire în temeiul dreptului intern în cazul încălcărilor dispoziţiilor legislaţiei în materie de concurenţă a statelor membre şi a Uniunii Europene (J.O. 2014, L. nr. 349 p.1), aşa cum transpare şi din titlul acesteia, nu face altceva decât să impună obiective suplimentare statelor membre, de armonizare a legislaţiilor pentru a consolida mecanismele de respectare a regulilor de concurenţă la nivel privat, nu să înlocuiască normele de drept comunitar primar, aşa cum reţine instanţa de apel. De altfel, directivele, ca parte a dreptului comunitar derivat, sunt date în executarea dreptului comunitar primar din tratate, nu în scopul de a îl înlocui. Or, articolul 101 din TFUE, potrivit jurisprudenţei citate, a conferit drepturi şi a instituit obligaţii exprese particularilor, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri specifice sau măsuri complementare.

Ca atare, şi după apariţia directivei, pot fi formulate acţiuni în despăgubire de către păgubiţi împotriva participanţilor la cartel, în baza TFUE şi a Regulamentului 1/2003.

Contrar alegaţiilor instanţei de apel, şi Regulamentul (CE) nr. 1/2003 poate reprezenta fundamentul unei acţiuni în daune, întrucât instanţele naţionale au un rol complementar în protejarea drepturilor subiective prevăzute de dreptul comunitar, alături de autorităţile de concurenţă din statele membre (considerentele 7, 21, 22 din preambulul Regulamentului). De altfel, art. 6 din acest Regulament stipulează în mod explicit că instanţele naţionale aplică art. 81 şi 82 din TCE (devenite art. 101 şi art. 102 din TFUE).

În orice caz, revine instanţei obligaţia să verifice care sunt normele legale incidente raportului juridic dedus judecăţii, în condiţiile în care înţelegerea sancţionată prin decizia Comisiei a produs efecte şi în perioada anterioară datei aderării României la Uniunea Europeană (1 ianuarie 2007) şi ulterior acestei date. În concret, reclamanta însăşi având dubii asupra normelor legale incidente ratione temporis, a arătat în cuprinsul cererii că înţelegerea anticoncurenţială (cartel) este interzisă şi sancţionată şi de legea din România, citând articolul 5 din Legea concurenţei nr. 21/1996.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea de către instanţa de apel, a efectului indirect (orizontal) al Directivei 2014/104/UE, raportat la deciziile pronunţate de CJUE în Cauzele Von Colson şi Marleasing.

Este adevărat că jurisprudenţa CJUE, aplicând principiul prevalenţei dreptului comunitar, a instituit obligaţia judecătorilor naţionali de a interpreta dreptul intern în aşa manieră încât să asigure efectivitatea dreptului comunitar. Această obligaţie a fost, iniţial, afirmată în litigii în care erau în discuţie acte de drept comunitar care beneficiau şi de efect direct (cum este cazul şi în prezenta speţă). Ulterior, această obligaţie a interpretării conforme a fost confirmată şi în cazuri în care efectul direct era exclus, în sensul că particularul se poate adresa CJUE instanţei naţionale cerându-i să interpreteze o dispoziţie naţională în conformitate cu cea comunitară relevantă. A se vedea, în acest sens CJCE, 10 aprilie 1984, Von Colson, Kaman, C-14/1986 şi CJCE, 13 noiembrie 1990, Marleasing, C-106/1989.

Instanţa de apel a reţinut inaplicabilitatea acestui principiu, constatând, fără temei, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, că acţiunea în daune cu care a fost învestită nu ar fi fundamentată pe norme de drept intern. Or, neindicarea unui text de lege nu echivalează cu inexistenţa cauzei juridice a acţiunii, întrucât calificarea juridică exactă a cererii, în limitele învestirii, îi incumbă judecătorului. De altfel, chiar înainte de a se pronunţa instanţa de fond, Directiva în discuţie a fost transpusă în dreptul intern, astfel că efectele acesteia se presupune că îi afectează pe particulari prin intermediul măsurilor de punere în aplicare care, în mod evident, pot face obiectul controlului exercitat de judecătorul naţional. În acest context, nu este lipsit de relevanţă a puncta faptul că această premisă de la care au plecat instanţele de fond, anume aceea că doar partea poate extrage din ansamblul dreptului comunitar şi din dreptul naţional acele norme legale care să i se aplice raportului juridic dedus judecăţii, a condus la situarea raţionamentului logico-juridic doar pe tărâmul ipotezelor.

Cât priveşte criticile subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constată că, deşi greşite, considerentele instanţei de apel nu sunt contradictorii. Astfel, atunci când soluţionează excepţia necompetenţei internaţionale a instanţelor române, aceasta face aplicarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE nr. 215/2015, ce reprezintă norma general aplicabilă oricăror raporturi juridice care nu au izvor contractual. În schimb, respingând cererea în angajare răspundere civilă delictuală, constată că a fost învestită cu o acţiune cu caracter special, decurgând din încălcarea dreptului concurenţei şi fundamentată pe O.U.G. nr. 39/2017 şi nu cu o acţiune întemeiată şi pe dreptul comun. Deşi greşit, acest din urmă considerent nu intră în coliziune cu cel care sprijină soluţia dată excepţiei necompetenţei.

Referitor la modul în care judecătorul din apel a răspuns aplicării principiului efectului indirect al Directivelor, apreciem că soluţia este greşită, nu contradictorie. Aşa cum s-a mai relevat, pornind de la ipoteza greşită că acţiunea nu este întemeiată pe dreptul comun relativ la răspunderea civilă delictuală şi că partea alege ea însăşi dacă i se aplică sau nu actul naţional de transpunere, instanţa de prim control judiciar a ajuns la concluzia eronată că, în realitate, i se solicită recunoaşterea unor efecte directe ale Directivei 2014/04.

Faţă de cele mai sus reţinute, constată că instanţa de apel, menţinând soluţia instanţei de fond, de respingere a acţiunii, ca inadmisibilă, a pronunţat o soluţie nelegală, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.. Astfel, instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în despăgubire, bazată, în parte, pe constatarea încălcării normelor de concurenţă printr-o decizie a autorităţii de concurenţă (Comisia Europeană). O mare parte a pretenţiilor nu se bazează însă pe o astfel de decizie prealabilă, astfel că se solicită instanţei să constate ea însăşi conduita anticoncurenţială a pârâţilor (săvârşirea faptei ilicite). Această acţiune în despăgubiri este însă prevăzută de lege şi are suport în normele comunitare şi dreptul naţional, care consacră dreptul de acces la o instanţă în vederea recuperării prejudiciului pretins cauzat prin fapte anticoncurenţiale.

În consecinţă, conform art. 496 alin. (2) şi art. 457 teza I C. proc. civ., urmează a admite recursul şi a casa atât decizia pronunţată în apel, cât şi sentinţa instanţei de fond. În condiţiile art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., reţine că prima instanţă a soluţionat procesul prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii, deci fără a intra în judecata fondului şi că toate intimatele au solicitat, prin întâmpinările formulate în apel, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. Aşadar, va lua această măsură procesuală, de trimitere a cauzei spre o nouă judecată Tribunalului Bucureşti.

Referitor la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, reţine că, prin această hotărâre s-a admis cererea de completare a deciziei pronunţate în apel şi a fost obligată apelanta să plătească cheltuieli de judecată intimatei G..

Având în vedere că, prin această deciziei s-a soluţionat o cerere accesorie, referitoare la obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, în mod evident această hotărâre nu poate supravieţui după casarea hotărârii pe care o completează. Conform art. 500 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere, astfel că părţile sunt repuse în situaţia anterioară pronunţării deciziei în apel şi soluţionării fondului cauzei.

Aşa fiind, se impune casarea acestei decizii, întrucât soluţia dată capătului de cerere accesoriu, referitor la plata cheltuielilor de judecată, depinde de soluţia ce va fi dată la finalul demersului judiciar.

Astfel, fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care pierde procesul, aşa cum rezultă din prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., ce nu a fost stabilită încă în această etapă procesuală.

În consecinţă, nu se mai impune analiza celorlalte critici formulate prin cererea de recurs, ce vizau lipsa calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi ai intimatei G. sau nedovedirea faptului că onorariul avocaţial, pretins cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezintă o cheltuială a societăţii intimate. Dovada existenţei şi întinderii cheltuielilor de judecată reprezintă aspecte nerelevante şi subsecvente stabilirii culpei procesuale, deci de prisos a mai fi analizate.

Referitor la criticile formulate în raport cu încheierile de şedinţă din 6 septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021, constată că sunt nefondate, pentru motivele ce se vor arăta în continuare:

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 255 alin. (1), art. 85 alin. (3) şi art. 151 alin. (4) C. proc. civ., prin respingerea nelegală a probei solicitate, respectiv ca mandatarii avocaţi ai intimatei G. să depună la dosar contractul de asistenţă juridică.

Instanţa de recurs reţine că instanţele de fond, devolutive, sunt exclusiv competente să aprecieze asupra concludenţei şi utilităţii unei probe, respectiv asupra legăturii ei cu faptele ce fac obiectul judecăţii sau la aptitudinea ei de a conduce la soluţionarea procesului. Este adevărat că aspectele de admisibilitate ale probelor intră în sfera controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, însă, deşi se invocă încălcarea prevederilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., în realitate, se pune în discuţie pertinenţa probei. Or, aptitudinea unei probe de a stabili o anumită situaţie de fapt, chiar şi relativă la o excepţie, este un aspect de netemeinicie, şi nu de legalitate.

În ce priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 151 alin. (4) C. proc. civ., constată că acest text de lege este străin de problema în discuţie, întrucât vizează reprezentarea legală a persoanelor juridice de drept privat. În speţă, însă, se ridicase excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarului avocat. Prin urmare, instituţia în discuţie era cea a reprezentării convenţionale, nu legale. Chiar şi dacă s-ar aprecia că recurenta-reclamantă a avut în vedere calitatea de reprezentanţi legali ai societăţilor pârâte, cu ocazia perfectării contractului de asistenţă juridică, textul de lege invocat nu are incidenţă asupra acestui aspect (condiţiile de validitate ale contractului de mandat). El se referă la justificarea calităţii de reprezentant a celui care formulează o cerere în faţa instanţei (justificarea calităţii de reprezentant în procesul civil). Aşadar, în ipoteza reprezentării părţii prin avocat, instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 151 alin. (2) C. proc. civ. şi nu a prevederilor art. 151 alin. (4) C. proc. civ.

În sfârşit, recurenta-reclamantă invocă încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 82 alin. (1) teza I şi teza a II-a, alin. (2) C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 3, pct. 9 şi pct. 10 C. proc. civ., prin respingerea cererii de amânare a cauzei, pentru ca intimata G. să facă dovada calităţii de reprezentanţi a mandatarilor avocaţi şi, subsecvent, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant. În ce priveşte pretinsa încălcare a unor dispoziţii ale art. 237 alin. (2) C. proc. civ., instanţa reţine că respectivele prevederi vizează scopul cercetării procesului, ca etapă a judecăţii în primă instanţă şi precizează, cu valoare de principiu, care sunt activităţile destinate realizării acestui scop. Însă, din dezvoltarea acestui motiv de casare, nu rezultă în ce măsură textul de lege era aplicabil în procedura completării deciziei pronunţate în apel şi modalitatea concretă în care aceste dispoziţii au fost încălcate, despre ce "registre de evidenţă ori publicitate prevăzute de C. civ. sau legi speciale" era vorba. Altfel spus, respingerea unei cereri de amânare a cauzei nu poate fi făcută decât în condiţiile art. 220 - 222 C. proc. civ. şi, pentru a dovedi încălcarea drepturilor procesuale, partea care formulează critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., trebuie să arate, în concret, cum au fost încălcate normele de procedură şi în ce constă vătămarea ce i-a fost cauzată. Nu corespunde rigorii redactării unei căii extraordinare de atac, cum este recursul, exprimarea simplelor nemulţumiri în legătură cu procedura urmată de instanţele anterioare, la care să se adauge texte de lege străine de chestiunea de drept în discuţie.

Cât priveşte pretinsa încălcare a prevederilor art. 82 C. proc. civ., constată că acest text de lege reglementează obligaţia reprezentantului părţii de a-şi justifica calitatea în care participă la activitatea judiciară, caracterul dilatoriu al excepţiei şi sancţiunea care intervine în cazul în care nu este îndeplinită această deficienţă. Contrar opiniei exprimate de recurenta-reclamantă, textul de lege nu obligă instanţa să amâne judecata atunci când se invocă această excepţie, a lipsei calităţii de reprezentant, ci instituie doar facultatea de a stabili un termen scurt, atunci când instanţa însăşi apreciază că această cerinţă nu este îndeplinită.

Or, instanţa de prim control judiciar a apreciat că, în cursul judecăţii cererii de apel, împuternicirea de a reprezenta dată unor avocaţi de către intimata G. îndeplinea condiţiile de formă prevăzute de art. 85 alin. (3) C. proc. civ., (împuternicirea avocaţială, prevăzută de legea de organizare şi exercitare a profesiei de avocat). În acest context, corect a statuat că nu se impunea depunerea de dovezi suplimentare pentru formularea de către parte, prin mandatar avocat, a unei cereri de completare dispozitiv. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 87 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora mandatul este presupus dat pentru toate actele procesuale îndeplinite în faţa aceleiaşi instanţe.

Referitor la criticile ce vizează încheierea din 14 septembrie 2021, prin care a fost respinsă cererea de recuzare a completului învestit cu judecata apelului, recurenta a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.. În esenţă, s-a susţinut că, cu prilejul soluţionării cererii de completare dispozitiv, judecătorii ce pronunţaseră deja decizia în apel aveau cunoştinţă de conţinutul cererii de recurs pe care reclamanta o declarase. Ca atare, aceştia s-au simţit lezaţi în orgoliul lor profesional, împrejurare de natură să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea lor.

Fără a nega că imparţialitatea magistratului este esenţială pentru îndeplinirea adecvată a funcţiei judiciare, instanţa de recurs constată că dreptul oricărui subiect procesual de a formula căi de atac nu poate conduce la apariţia unui caz de incompatibilitate a membrilor completului. Caracterul de maximă generalitate a formulei folosite de legiuitor în textul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., respectiv "există alte elemente" nu poate conduce la asemenea consecinţe. Aceste elemente trebuie să fie de o asemenea natură, încât "să nască în mod întemeiat îndoieli", neputând fi asimilate situaţiei în care se află magistratul ale cărui hotărâri, în majoritatea lor covârşitoare sunt susceptibile de căi de atac pe care părţile, în mod firesc, le promovează.

De altfel, contrar opiniei reclamantei, căile de atac motivate ori motivele scrise ale acestora nu se predau completului a cărui hotărâre se atacă şi nu se depun în dosar. Aşa cum rezultă din prevederile art. 132 alin. (1), (4), (5) şi (6) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, ele se înregistrează în registrele prevăzute de lege, se vizează de către preşedintele instanţei şi se păstrează în mape de grefierul arhivar, până la înaintarea dosarelor în căile de atac.

Faţă de considerentele mai sus reţinute, conform art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., raportat la art. 500 alin. (1) şi art. 444 alin. (1) C. proc. civ., va admite doar recursul declarat împotriva deciziei de completare hotărâre nr. 1322 din 20 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, pe care o va casa în totalitate şi va respinge recursul declarat împotriva încheierilor premergătoare, din 6 septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021.

Cât priveşte recursul incident declarat de pârâta G., constată că este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile privind motivarea insuficientă a soluţiei de reţinere a competenţei internaţionale a instanţelor române şi de încălcare, în acest mod, a prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu pot fi reţinute.

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată dacă nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei. Aşadar, câtă vreme hotărârea atacată cuprinde raţionamentul logico-juridic care a condus instanţa de apel la adoptarea soluţiei şi temeiul de drept incident, respectiv art. 7 pct. 2 din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel cum a fost interpretat în jurisprudenţa obligatorie a CJUE, aceasta corespunde exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Prin urmare, criticile încadrate de instanţa de recurs în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu poate fi primite.

Cât priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., reţine că nici acestea nu pot fi primite.

În esenţă, recurenta-pârâtă a susţinut că din motivele acţiunii nu ar rezulta că locul producerii prejudiciului direct ar fi pe teritoriul României, întrucât ţara sau ţările în care ar putea apărea efecte indirecte nu pot determina instanţa competentă, în sensul considerentului (17) din Regulamentul 864/2007 (Roma II). Altfel spus, este nerelevant locul în care se află sediul social al persoanei juridice care pretinde că a suferit un prejudiciu.

Este indiscutabil că reclamanta nu este un cumpărător direct, ci un cumpărător indirect, în sensul că nu a pretins că ar fi cumpărat direct de la autorul încălcării normelor de concurenţă, respectiv de la pârâta-recurentă. Ceea ce au reţinut însă ambele instanţe devolutive, în acord cu jurisprudenţa relevantă a CJUE (Hotărârea Tibor Trans, în C-415/18 paragrafele 31-33) este faptul că prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezenta cauză constă în costuri suplimentare plătite din cauza preţurilor ridicate în mod artificial, în denaturarea concurenţei inclusiv în piaţa din România, ceea ce înseamnă că acesta este locul materializării prejudiciului direct.

Susţinerile recurentei-pârâte, în sensul că comportamentul anticoncurenţial nu a afectat piaţa din România sau că obiectul înţelegerii interzise de articolul 101 TFUE a vizat operaţiuni cu autocamioane noi, nu second-hand, sunt aspecte ce nu puteau fi verificate cu prilejul stabilirii competenţei internaţionale a instanţei, întrucât vizează temeinicia pretenţiilor formulate de reclamantă. Altfel spus, în faza procesuală incipientă, a stabilirii instanţei competente să judece acţiunea în despăgubiri, nu se poate verifica existenţa legăturii de cauzalitate dintre prejudiciul menţionat de reclamantă şi o înţelegere sau o practică interzisă de articolul 101 TFUE.

Faţă de cele mai sus reţinute, urmează a respinge recursul incident declarat de pârâta G. împotriva deciziei 1064 din 14 iunie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, conform art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmând a menţine acea parte din soluţie ce vizează respingerea apelului declarat de această parte, precum şi dispoziţia instanţei de fond, de respingere a excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor române.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar K. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar K. împotriva deciziei civile nr. 1322 din 20 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator special J. şi administrator judiciar K. împotriva încheierilor de şedinţă din 6 septembrie 2021 şi 14 septembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurenta-pârâtă G.. împotriva deciziei civile nr. 1064 din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Casează, în tot, decizia civilă nr. 1322 din 20 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează, în parte, decizia civilă nr. 1064 din 14 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ce priveşte apelul declarat de A. S.R.L., precum şi sentinţa civilă nr. 2411 din 27 noiembrie 2020 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2019, numai în ce priveşte soluţia de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L.

Trimite cauza spre o nouă judecată primei instanţe, respectiv Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei (privind soluţia dată apelului incident) şi ale sentinţei (referitoare la respingerea excepţiei necompetenţei internaţionale a instanţelor române).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 24 mai 2022.