CMR transport liability: direct carrier obligation via consignment note despite multiple contracts and insurer policy limits

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, la data de 30 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor B., C. şi D. la plata în mod solidar a sumei de 125.000 euro (echivalentul sumei de 556.625 RON calculată la cursul BNR la data de 11 decembrie 2013) reprezentând debit principal, cu dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei şi până la data plăţii efective.

Ulterior, reclamanta şi-a modificat acţiunea iniţială, în sensul chemării în judecată în calitate de pârâtă şi a societăţii E. S.A., solicitând obligarea acesteia, în solidar cu asiguratul său S.C. B. la plata sumei de 125.000 euro, cu dobânda legală aferentă.

În cauză, a formulat cerere de intervenţie principală intervenienta F. S.R.L., prin care a solicitat obligarea pârâtei B., în solidar cu pârâţii G. şi H., la plata sumei de 197.362 RON reprezentând taxele vamale stabilite pentru marfa dispărută împreună cu dobânzile legale aferente acestei sume până la plata efectivă şi a cheltuielilor efectuate în vederea stabilirii valorii reale a datoriei vamale în valoare de 1.650 RON. Ulterior, în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2016, intervenienta a solicitat extinderea cererii şi faţă de E. S.A., care să fie obligată la plata sumelor solicitate în solidar cu restul pârâţilor.

Prin sentinţa nr. 82/LP/2017 din 02 mai 2017, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a respins excepţia de necompetenţă invocată din oficiu, în ceea ce priveşte acţiunea formulată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D., societate în insolvenţă prin lichidator I., societate pârâtă radiată din evidenţe în urma finalizării procedurii simplificate de lichidare.

A admis excepţia lipsei capacităţii procesuale a pârâtei D., societate în insolvenţă prin lichidator I., societate pârâtă radiată din evidenţe în urma finalizării procedurii simplificate de lichidare, excepţie invocată de reclamantă, şi a respins acţiunea formulată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta D., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală.

A respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de pârâţii C. şi E. S.A..

A respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta C..

A admis acţiunea formulată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. şi în consecinţă:

A obligat pârâta B. la plata către reclamantă a sumei de 125.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal şi la plata dobânzii legale calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă.

A respins acţiunea formulată şi modificată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta E. S.A., în calitate de asigurător.

A admis în parte cererea de intervenţie formulată de intervenienta F. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. şi în consecinţă a obligat pârâta B. la plata către intervenientă a sumei de 197.362 RON taxe vamale şi la plata dobânzilor legale calculate conform art. 27 din Convenţia CMR, de la data formulării prezentei cereri până la plata efectivă.

A respins restul pretenţiilor cu privire la plata sumei de 1.650 RON cheltuieli.

A respins cererea de intervenţie formulată de intervenienta F. S.R.L. faţă de pârâta E. S.A. în calitate de asigurător şi faţă de pârâţii G., H..

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat pârâta B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumelor de 9.172 RON şi contravaloarea în RON la curs BNR la data plăţii efective şi integrale a sumei de 1133 euro cu titlu de cheltuieli de judecată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat reclamanta A. S.R.L. la plata către pârâta C. a sumei de 4.420 RON cheltuieli de judecată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ. a obligat pârâta S.C. B. la plata către intervenienta F. S.R.L. a sumei de 11.594,24 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 82/LP/2017 din 02 mai 2017 a Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă au declarat apel reclamanta A. S.R.L. şi pârâta B..

Totodată, a formulat apel şi intervenienta F. S.R.L., prin J. S.R.L., continuat de intervenienţii K. şi L..

Prin decizia nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-au admis apelurile declarate de apelantele A. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu intimaţii K. şi L., C., E. S.A., G. şi H., împotriva sentinţei nr. 82/LP/02.05.2017, care a fost schimbată în parte, în sensul că a fost obligată pârâta B. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 55.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal şi la plata dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, precum şi la plata sumelor de 4.035,32 RON şi a contravalorii în RON la curs BNR la data plăţii efective a sumei de 498,52 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A fost obligată pârâta E. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 70.000 euro sau echivalent RON calculat la cursul BNR din data de 11 decembrie 2013 reprezentând debit principal şi la plata dobânzii legale calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii până la plata efectivă, precum şi la plata sumelor de 5.136,32 RON şi a contravalorii în RON la curs BNR la data plăţii efective a sumei de 634,48 euro cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

A fost obligată pârâta B. la plata către intervenienţii K. şi L., care au preluat creanţa de la F. S.R.L., respectiv J. S.R.L., a sumei de 168.484 RON reprezentând taxe vamale şi la plata dobânzilor legale calculate conform art. 27 din Convenţia CMR, de la data formulării cererii şi până la plata efectivă.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A fost respins ca nefondat apelul declarat de intervenienta F. S.R.L., prin J. S.R.L. şi continuat de intervenienţii K. şi L..

A fost obligată intimata pârâtă E. S.A. la plata sumei de 2.791,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei A. S.R.L..

A fost obligată apelanta A. la plata sumei de 4.627,90 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel în favoarea intimatei C..

A fost respinsă cererea apelantei pârâte B. şi a intervenienţilor K. şi L. de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Împotriva acestei soluţii au formulat recurs pârâta B. şi intervenienţii K. şi L..

Prin recursul formulat de recurenta-pârâtă B. s-a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În drept, recurenta a invocat dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., arătând în motivare, sub un prim aspect, că în mod nelegal s-a respins excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, în condiţiile în care nu a încheiat un contract de transport cu reclamanta A..

Astfel, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 9 din Convenţia CMR, conform cărora "scrisoarea de trăsură face dovada, până la proba contrarie, a condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator", instanţa de apel, deşi reţine succesiunea contractelor încheiate în vederea efectuării transportului, a stabilit că prin semnarea de către recurenta-pârâtă a CMR-ului s-a încheiat un contract direct cu reclamanta.

Susţine că, "proba contrarie" în sensul art. 9, sunt cele trei contracte încheiate în fapt în cauză, iar aplicarea semnăturii şi ştampilei recurentei-pârâte pe CMR nu poate avea decât semnificaţia confirmării primirii mărfii de către aceasta, în condiţiile în care chiar reclamanta A. recunoaşte că a perfectat contract de transport exclusiv cu D.. Pe de altă parte, dacă între A. şi B. s-ar fi încheiat un contract de transport "direct", în mod cert aceasta s-ar fi obligat către recurentă la plata unui preţ, în conformitate cu art. 1955 din C. civ., ceea ce nu e cazul.

De asemenea, recurenta susţine că, deşi reţine calitatea de casă de expediţii a D., în mod nelegal instanţa de apel nu face aplicarea art. 3 din Convenţia CMR, respectiv a art. 2070 din C. civ.. De altfel, chiar comanda A. către D., conţine clauza imperativă: expeditorul poartă răspunderea conform legii pentru transportarea mărfii în termenii stabiliţi (conform condiţiilor scrisorii de trăsură - CMR).

Totodată, contrar dispoziţiilor art. 4 din Convenţia CMR, recurenta-pârâtă consideră că instanţa de apel face confuzie între CMR (document de transport/scrisoare de trăsură) şi contractul de transport, în condiţiile în care statuează nelegal, că CMR reprezintă, prin sine însuşi, contractul de transport, iar pe de altă parte, reţine că în cauză s-au încheiat trei contracte de transport.

Recurenta mai arată şi faptul că, nu există nicio dispoziţie legală în temeiul căreia aceasta să fi fost obligată să precizeze faptul că efectuează transportul doar pentru o parte din traseu şi să completeze în CMR transportatorii succesivi, având în vedere comanda de transport emanată de la C., casă de expediţii în raporturile cu recurenta, revenind acesteia din urmă organizarea, pe mai departe, a transportului, cu mijloace de transport proprii sau ale altuia.

O altă critică se referă la faptul că, în mod nelegal s-a reţinut incidenţa prevederilor art. 17 din Convenţia CMR, în condiţiile în care în raporturile cu recurenta putea emite ordine exclusiv C., în niciun caz A., care pentru societatea recurentă reprezenta doar un loc de încărcare/de preluare a mărfii, or C. a dispus descărcarea mărfii în Ungaria.

Totodată, deşi curtea de apel a stabilit ca nefiind incidente dispoziţiile art. 1999 din C. civ., a dat interpretare acestor dispoziţii legale, în sensul că expeditorul ar avea drept de opţiune să se îndrepte împotriva transportatorului cu care a încheiat contractul sau împotriva ultimului transportator.

Consideră recurenta că o astfel de interpretare este greşită, prin raportare la art. 2070 din C. civ.

Recurenta arată că în cauză au fost încheiate trei contracte de transport, deci nu unul singur (ceea ce face inaplicabil art. 36 din Convenţia CMR, de vreme CMR - ul nu reprezintă contract de transport), astfel încât reclamanta nu avea la dispoziţie decât calea de a acţiona şi a solicita exclusiv antrenarea răspunderii contractuale a co-contractantului său, casa de expediţii D..

Astfel, raportat la contractul de transport încheiat de recurenta-pârâtă şi C. şi în niciun caz raportat la formularul tipizat al CMR (o simplă scrisoare de trăsură - document de transport), consideră că dispoziţiile art. 1968 şi art. 1984 din C. civ., invocate de instanţa de apel prin considerente, trebuiau interpretate în coroborare cu dispoziţiile art. 3 din Convenţia CMR şi art. 2070 din C. civ., în condiţiile în care recurenta era un simplu cărăuş, persoana la care expediţionarul a apelat pentru efectuarea transportului până la destinaţia din Ungaria; sub durata transportului angajat şi efectuat de recurentă, nu a avut loc pierderea mărfii, dimpotrivă ea a fost predată/recepţionată chiar de D..

Recurenta apreciază că logica instanţei de apel a pornit de la o premisă greşită, în condiţiile în care a reţinut ca, prin completarea rubricilor CMR, recurenta-pârâtă ar fi încheiat un contract "direct" cu A., or, singurul contract încheiat de societatea recurentă a fost cu C..

Totodată, arată că instanţa de apel nu argumentează, în vreun fel, motivul pentru care nu a avut în vedere dispoziţiile art. 3 din Convenţia CMR şi art. 2070 din C. civ., invocate de recurentă, atât în ceea ce o priveşte pe A., dar şi pe F. deşi, pe de alta parte, reţine că D. a acţionat ca şi casă de expediţii.

În acest context, recurenta-pârâtă susţine că prin completarea/semnarea câmpului 23 din CMR a confirmat exclusiv preluarea mărfii, motiv pentru care consideră că nu îi sunt incidente dispoziţiile art. 38 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, respectiv art. 23 pct. 4 din Convenţia CMR, răspunderea pentru prejudiciul constând în taxe vamale revenind caselor de expediţie D. şi C..

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că aplicarea art. 38 din Regulamentul CEE nr. 2913/92, respectiv art. 23 pct. 4 din Convenţia CMR s-ar fi impus a fi coroborată cu dispoziţiile care reglementează transporturile efectuate prin casele de expediţii, în speţă D. şi C..

Pentru motivele arătate, recurenta-pârâtă solicită admiterea recursului.

La 23 decembrie 2019, recurenţii-intervenienţi K. şi L. au declarat recurs împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare curţii de apel, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurenţii-intervenienţi susţin că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiilor art. 23 pct. 1 - 6 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR) din 1956.

Astfel, recurenţii arată că nicăieri în cuprinsul prevederilor art. 23 din Convenţia CMR nu se stabileşte vreo prioritate a diferitelor categorii pentru recuperarea cărora se vor stabili despăgubiri şi nici excluderi între aceste categorii. Faptul că taxele vamale sunt menţionate doar la pct. 4 din art. 23 al Convenţiei CMR, alăturat sintagmei "în plus" nu constituie o prioritizare între categoriile de cheltuieli ce pot fi solicitate cu titlu de despăgubiri, iar aceste categorii de cheltuieli nu sunt subsidiare valorii mărfii.

Ca atare, din cuprinsul dispoziţiilor art. 23 din Convenţia CMR nu rezultă, aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, o obligaţie principală de despăgubire şi alte obligaţii subsidiare, fiind determinată doar sfera acelor cheltuieli care sunt incluse în categoria despăgubirilor, fără să existe vreo dispoziţie din care s-ar putea concluziona vreo ordine sau prioritate în cadrul acestor categorii.

Având în vedere acest aspect, recureţii apreciază că hotărârea pronunţată de instanţa de apel s-a dat cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în speţă a prevederilor art. 23 din Convenţia CMR, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Astfel, în considerarea interpretărilor greşite criticate anterior, instanţa de apel a stabilit că, în condiţiile în care limita de acoperire a contractului de asigurare este de doar 70.000 EUR, doar intimata A. S.R.L. este îndreptăţită de a primi plata de la asigurător.

Recurenţii apreciază că sunt incidente în speţă şi prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivele şi soluţia instanţei de apel fiind străine cauzei.

Susţin recurenţii că nu s-au situat pe poziţii procesuale contradictorii cu intimata A. S.R.L., şi niciuna dintre aceste părţi nu a solicitat excluderea celeilalte de la despăgubiri, nici faţă de transportator, nici faţă de asigurător. În aceste condiţii, a stabili că una dintre aceste părţi este "mai îndreptăţită" decât cealaltă consituie o pronunţare extra petita, din moment ce nici una dintre cele două părţi nu au solicitat aplicarea în favoarea sa a vreunei priorităţi, abia în cursul executării silite urmând să se ţină cont de modul în care cele două vor beneficia de sumele colectate potrivit cuantumului creanţelor lor.

În ceea ce priveşte soluţia instanţei de apel de admitere în parte a apelului promovat de B., recurenţii invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Arată că apelul promovat de pârâta B. a vizat în ansamblu răspunderea acesteia în calitate de transportator, nefiind invocate circumstanţe pentru diminuarea pretenţiilor recurenţilor şi nici nu a fost solicitată în subsidiar diminuarea despăgubirilor. Motivele invocate de această intimată în apel au fost considerate nepotrivite de instanţa de apel, în ceea ce priveşte culpa în cursul derulării transportului şi răspunderea pentru dispariţia mărfii, iar motive în sensul diminuării despăgubirilor nu au fost invocate.

În realitate, diminuarea pretenţiilor de la suma de 197.362 RON la suma de 168.484 RON - în baza principiului disponibilităţii - a avut loc la iniţiativa recurenţilor de faţă. Această precizare s-a formulat de recurenţi în urma pronunţării sentinţei civile nr. 1007/2016/CA din 2 decembrie 2016 a Tribunalului Iaşi, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1228 din 10 octombrie 2017 a Curţii de Apel Iaşi, prin care s-a anulat în parte decizia de regularizare a situaţiei nr. BVAB 4398ATZ/SG din 3 noiembrie 2014 privind stabilirea datoriei vamale de 197.362 RON pretinsă iniţial de la pârâta B. în mod logic, din moment ce antecesoarea recurenţilor a recuperat diferenţa de 28.878 RON de la autorităţile vamale, nu avea posibilitatea de a pretinde această sumă şi de la pârâtă. Cu toate acestea, modificarea cuantumului sumei pretinse de recurenţii de faţă nu poate genera admiterea în parte a apelului pârâtei, din moment ce aceasta niciodată nu a solicitat diminuarea cuantumului despăgubirilor, respingând în totalitate ideea angajării răspunderii sale.

Corespunzător acestei soluţii, susţin că este nelegală şi soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea cererii recurenţilor de obligare a intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Totodată, recurenţii-intervenienţi menţionează că împotriva hotărârii atacate au promovat şi cerere de revizuire, întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., având în vedere că motivele de apel se înscriu şi în sfera motivului de revizuire reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă C. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat admiterea recursului declarat de recurenta-pârâtă B. şi respingerea recursului declarat de intervenineţii K. şi L., precum şi obligarea recurenţilor-intevenineţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2384,80 RON reprezentând onorariu avocat.

Recurenţii-intervenienţi K. şi L. au depus întâmpinare, în termen legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, iar pe fond a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată şi din apel.

Intimata-pârâtă E. S.A. a depus note scrise, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de intervenineţii K. şi L..

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat, în privinţa recursului declarat de intervenineţii K. si L., în principal încetarea procesului în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, având în vedere că împotriva debitoarei B. s-a deschis procedura insolvenţei (încheierea nr. 71/2020 din 02.03.2020 a Tribunalului Bihor, în dosarul nr. x/2020); în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat. În privinţa recursului declarat de pârâta B. a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu din 11 noiembrie 2020, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 10 martie 2021 a fost respinsă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă B., invocată de recurenţii-intervenienţi K. şi L. şi de intimata-reclamantă A. S.R.L. şi constatându-se că recursurile sunt admisibile în principiu şi că sunt incidente dispoziţiile art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., s-a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 21 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situaţiei de fapt, instanţa de apel a reţinut că prin comanda de transport nr. 10/12 încheiată la data de 10 decembrie 2013, reclamanta A. S.R.L. a contractat servicii de transport având ca obiect transportul unei cantităţi de marfă (miez de nucă) din loc. Orhei - Moldova cu destinaţia Terrasson- Franţa de la societatea ungară D.. În cadrul comenzii, au fost specificate expres datele şi elementele transportului solicitat, tipul mărfii ce urma a se transporta şi greutatea acesteia, data şi ora încărcării -11.12.2013 ora 8:00, documentele de însoţire a mărfi, tipul camionului, ruta de transport Moldova (Orhei)- Franţa (Terrasson), adresa de încărcărcare şi persoana de contact, vama de export Orhei, adresa de descărcare - M. S.A., vama de Import şi persoana de contact, precum şi costul serviciilor de transport.

În aceeaşi dată de 10 decembrie 2013, societatea ungară D. a încheiat un contract de prestari servicii (comandă de transport) cu pârâta C. având ca obiect asigurarea unui autocamion corespunzător, cu asigurare CMR, care să efectueze transportul solicitat de către reclamantă, în comandă fiind menţionată adresa de încărcare "A. S.R.L., Moldavia 3501 Orhei, Calea x, nr. 13", data încărcării 11.12.2013, locul de descărcare 2225 Ullo, Calea x - 201 şi data descărcării 13.12.2013, precum şi faptul că destinaţia mărfurilor transportate este Franţa, însă comanda are ca obiect transportul mărfi până la Budapesta. De asemenea, în comandă, s-a menţionat că vămuirea se va efectua la locul de încărcare, costurile sunt suportate de proprietarul mărfurilor şi că şoferul are obligaţia de a păstra toate documentele mărfurilor şi ale vămuirii şi să le predea recepţionerului.

În aceeaşi dată de 10 decembrie 2013, pârâta C. a contractat acelaşi transport cu pârâta B., în baza Comenzii x/10.12.2013, cu ruta Republica Moldova, loc. Orhei - Ungaria, loc Ullo.

În data de 11 decembrie 2013, la sediul societăţii reclamante A. S.R.L. s-a prezentat pârâtul G., în calitate de şofer al pârâtei B., care a încărcat marfa şi a preluat de la angajaţii reclamantei scrisoarea de transport CMR. Marfa transportată a fost descărcată de către acesta în Ungaria, deşi în CMR se prevedea Franţa, recepţia mărfii fiind confirmată de societatea maghiară D. printr-o parafă aplicată pe CMR la pct. 24 la data de 13 decembrie 2013. Ulterior, marfa a fost transportată într-o locaţie necunoscută din Ungaria şi nu a mai ajuns la destinaţia din CMR, respectiv în Franţa loc. Terrasson.

Dispariţia mărfii pe teritoriul statului maghiar a făcut obiectul cercetărilor penale ale autorităţilor de cercetare penală maghiare, cât şi a celor române, însă marfa dispărută nu a fost identificată şi nici nu s-a stabilit vreo răspundere penală cu privire la faptele reclamante prin plângerile penale formulate.

S-a mai reţinut că în scrisoarea de transport CMR depusă la dosar de fond, nu există vreo menţiune referitoare la existenţa unor transportatori succesivi, în cadrul acesteia fiind menţionat expres că transportator este pârâta apelantă B. până la destinaţia finală solicitată de reclamantă şi menţionată expres în CMR ca fiind "M. S.A.".

În recurs, cu privire la cererea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. prin întâmpinare, privind încetarea procesului, Înalta Curte reţine că aceasta susţine incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, deoarece prin încheierea nr. 71/2020 pronunţată de Tribunalul Bihor la data de 2 martie 2020 în dosarul nr. x/2020 s-a dispus, printre altele, deschiderea procedurii generale de insolvenţă faţă de pârâta B..

Instanţa de recurs reţine că, potrivit textului de lege invocat de intimată, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului. Potrivit dispoziţiilor alin. (2) lit. a) ale aceluiaşi articol însă, nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1) căile de atac promovate de debitor împotriva acţiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii.

În cauză, acţiunea reclamantei A. S.R.L. a fost pornită împotriva pârâtei debitoare B. mai înainte de deschiderea procedurii insolvenţei faţă de aceasta, iar instanţa de recurs este învestită şi cu recursul formulat de debitoarea B.. În consecinţă, contrar susţinerilor intimatei-reclamante, în cauză este incident unul dintre cazurile de excepţie de la regula suspendării de drept a acţiunii formulate împotriva debitorului aflat în insolvenţă, respectiv situaţia în care instanţa este învestită cu calea de atac formulată chiar de debitor. Cum în acest caz nu operează suspendarea de drept şi nici nu se poate dispune, subsecvent suspendării, încetarea procesului, iar potrivit dispoziţiilor legale nici nu s-ar putea dispune o soluţie de încetare parţială a procesului, respectiv încetarea acţiunii judiciare din perspectiva intervenineţilor principali dar continuarea aceleiaşi acţiuni, din perspectiva pârâtei, în temeiul art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014 instanţa va respinge cererea de încetare a procesului formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L..

În ce priveşte recursul formulat de pârâta B., printr-o primă critică se susţine greşita respingere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte, faţă de lipsa unui contract de transport încheiat direct între aceasta şi reclamanta intimată A..

Critica este însă nefondată. Astfel, contrar susţinerilor recurentei, în mod corect a constatat instanţa de apel că în conformitate cu dispoziţiile art. 4 şi art. 9 din Convenţia referitoare la contractul de transport rutier internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), încheiată la Geneva la 19 mai 1956, proba contractului de transport se face prin scrisoarea de trăsură, care face dovada, până la proba contrarie, a condiţiilor contractului şi a primirii mărfii de către transportator.

Instanţa de apel, analizând succesiunea contractelor încheiate în vederea efectuării transportului solicitat de reclamanta intimată A., a reţinut că recurenta a fost cea care s-a prezentat la societatea reclamantă, a preluat marfa şi a semnat în nume propriu, în calitate de transportator, scrisoarea de transport în cuprinsul căreia nu există vreo menţiune referitoare la existenţa unor transportatori succesivi, singurul transportator menţionat fiind recurenta B., până la destinaţia finală solicitată de reclamanta intimată.

În consecinţă, câtă vreme s-a constatat că în cauză s-a făcut dovada calităţii de transportator a recurentei, în mod corect a apreciat instanţa de apel că aceasta are calitate procesuală pasivă.

Susţine recurenta că, din încheierea contractelor de transport ce au precedat semnarea scrisorii de transport, instanţa de apel ar fi trebuit să reţină că în cauză s-a făcut "proba contrarie", în sensul art. 9 din Convenţia referitoare la contractul de transport rutier internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), şi de asemenea, că instanţa ar fi făcut confuzie între scrisoarea de trăsură şi contractul de transport, câtă vreme aplicarea semnăturii şi ştampilei recurentei pe documentul de transport nu poate avea decât semnificaţia confirmării primirii mărfii şi nu a încheierii unei convenţii de transort. Prin aceste critici, recurenta repune în discuţie interpretarea probatorului administrat în cauză, cu ignorarea succesiunii în timp şi a conţinutului concret a convenţiilor încheiate între părţi. Însă, simpla nemulţumire a acesteia cu privire la modalitatea în care au fost analizate probele de către instanţa de apel, nu poate constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ.

Critica privind greşita neaplicare a dispoziţiilor art. 2070 din C. civ. de către instanţa de apel, ce poate fi analizată din perspectiva punctului 8 al dispoziţiilor art. 488 din C. proc. civ., este de asemenea nefondată.

Astfel, contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a reţinut doar că "societatea maghiară D. şi-a arogat atribuţiile unei case de expediţii", fără a reţine în cauză, sub aspectul situaţiei de fapt, încheierea vreunui contract de expediţie. Dimpotrivă, instanţa a reţinut în mod expres că prin comanda de transport nr. 10/12 din 10 decembrie 2013, intimata A. a contractat servicii de transport cu societatea maghiară, astfel încât în mod corect nu a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 2070 din C. civ.. Pe de altă parte, prevederile legale invocate de recurentă reglementează răspunderea expeditorului transportator, fără a înlătura însă răspunderea transportatorului, astfel că din perspectiva răspunderii transportatorului, dispoziţiile legale invocate sunt oricum lipsite de relevanţă.

Nefondată este şi critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 17 din Convenţia CMR, recurenta pornind de la premisa greşită că intimata C. ar fi fost persoana care avea dreptul de a dispune de marfa transportată şi nu intimata reclamantă A.. Potrivit situaţiei de fapt reţinute în cauză însă, şi care nu mai poate fi pusă în discuţie în recurs, pârâta recurentă B. a fost cea care a preluat marfa şi scrisoarea de trăsură direct de la intimata reclamantă A., iar potrivit datelor înscrise în scrisoarea de trăsură, singurul transportator este recurenta B., până la destinaţia finală solicitată de reclamantă şi menţionată expres în CMR ca fiind "M. S.A.". Cu toate acestea, recurenta a acceptat descărcarea mărfii în Ungaria, deşi i s-a adus la cunoştinţă că nu se poate efectua tranzitul vamal în Ungaria deoarece în scrisoarea de transport este menţionată ca şi destinaţie Franţa, şi de asemenea a permis desfacerea sigiliului vamal de către o prsoană necunoscută şi în absenţa unui reprezentant al autorităţilor vamale.

În raport cu această situaţie de fapt, câtă vreme recurenta a descărcat marfa în altă locaţie decît cea prevăzută în mod expres în scrisoarea de trăsură, nu poate fi reţinută susţinerea acesteia în sensul că ar fi exonerată de răspundere în temeiul art. 17.2 din Convenţie, neincident în speţă.

Nu poate fi reţinută nici greşita interpretare şi respectiv neaplicare a dipoziţiilor art. 1999 din C. civ. de către instanţa de apel, având în vedere că, aşa cum s-a rătat deja, sub aspectul situaţiei de fapt, instanţele de fond nu au reţinut nici încheierea vreunui contract de expediţie şi nici existenţa unor transportatori succesivi.

De asemenea, este nefondată şi critica privind faptul că în cauză nu poate fi angajată răspunderea contractuală a recurentei, ci eventual numai o răspundere delictuală, câtă vreme recurenta porneşte, din nou, de la premisa greşită a inexistenţei unei înţelegeri între părţi, deşi în cauză s-a reţinut că recurenta a preluat marfa de la intimata A. şi a semnat în nume propriu, în calitate de transportator, scrisoarea de transport în care este menţionată expres destinaţia finală solicitată de reclamantă ca fiind "M. S.A.".

În ce priveşte obligarea recurentei la plata taxelor vamale şi altor cheltuieli, aceasta reia criticile privind greşita neaplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 3 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele precum şi a art. 2070 din C. civ.

Aşa cum s-a arătat deja, în cauză nu s-a reţinut nici încheierea vreunui contract de expediţie şi nici existenţa unor transportatori succesivi, astfel că niciunul dintre textele de lege invocate de recurentă nu sunt incidente în cuză.

Pe de altă parte, câtă vreme s-a reţinut calitatea recurentei de transportator, dispoziţiile legale invocate de aceasta nu pot înlătura răspunderea sa faţă de intimata reclmantă cu care a încheiat convenţia de transport.

În consecinţă, şi aceste critici sunt nefondate.

Prin recursul formulat de recurenţii-intervenienţi K. şi L. o primă critică vizează greşita interpretare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 23 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, cu consecinţa respingerii solicitării recurenţilor de obligare a societăţii de asigurare la plata despăgubirilor constând în taxe vamale.

Critica este însă nefondată. Astfel, în acord cu instanţa de apel, şi instanţa de recurs constată că intimata pârâtă societate de asigurare E. S.A. nu poate fi obligată la plata de despăgubiri peste limita maximă a despăgubirilor stabilită prin poliţa de asigurare.

Contrar susţinerilor recurenţilor intervenienţi, în mod corect a apreciat instanţa de apel că potrivit dispoziţiilor art. 23 din Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, în sarcina transportatorului este stabilită în primul rând obligaţia de despăgubire pentru pierderea mărfii, după cum rezultă din chiar textul de lege evocat.

Nu se poate reţine nici faptul că instanţa de apel s-ar fi pronunţat extra petita, câtă vreme a obligat societatea de asigurare la plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea mărfii către reclamanta intimată, aşa cum a fost învestită prin cererea acesteia.

Împrejurarea că instanţa a constatat că suma, la plata căreia poate fi obligată intimata societate de asigurare pentru acoperirea prejudiciilor, nu poate depăşi limita maximă stabilită prin poliţa de asigurare nu constituie o "pronunţare extra petita".

De asemenea, contrar susţinerilor recurenţilor intervenienţi, instanţa de apel nu i-a exclus pe aceştia de la plata despăgubirilor, intimata pârâtă B. fiind obligată şi la plata prejudiciului constând în taxe vamale şi dobânzi legale, ci a constatat doar că, având în vedere limita maximă, stabilită prin poliţa de asigurare, a sumei ce poate fi plătită de către societatea de asigurare cu titlu de despăgubiri, aceasta nu poate fi obligată la plata despăgubirilor şi către intervenienţi.

Nefondată este şi critica privind greşita admitere a apelului pârâtei B. sub aspectul cuantumului despăgubirilor cu titlu de taxe vamale la care a fost obligată. Astfel, chiar dacă apelanta pârâtă nu a avut o critică expresă în sensul reducerii cuantumului despăgubirilor ci numai în sensul nedatorării acestora, faţă de împrejurarea că în cauză, în urma soluţionării unui alt litigiu, s-a făcut dovada unui cuantum mai mic al taxelor vamale solicitate iniţial de intervenienţi, în mod corect instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a redus în mod corespunzător cuantumul despăgubirilor cu titlu de taxe vamale la care a fost obligată.

În ce priveşte soluţia de respingere a cererii formulat de apelanţii intervenienţi de obligare a intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, instanţa de recurs constată că şi aceasta este corectă, prin raportare la faptul că apelul formulat de intervenienţi a fost respins ca nefondat.

Faţă de toate aceste considerente, constatând că în speţă nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanţa de apel dând o corectă eficienţă textelor legale, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

Totodată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., instanţa va obliga recurenta pârâtă B. la plata sumei de 522,42 RON şi recurenţii intervenienţi K. şi L. la plata sumei 522,42 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata reclamantă A. S.R.L. (potrivit dovezilor de la dosar recurs), şi pe recurenta pârâtă B. la plata sumei de 4846 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă C. (potrivit dovezilor de la dosar).

În temeiul art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere soluţia de respingere a ambelor recursuri formulate în cauză, instanţa va compensa între recurenţi cheltuielile de judecată ale acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de încetare a procesului formulată în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014 de intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. prin administrator judiciar CABINET INDIVIDUAL DE INSOLVENŢĂ N. împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-intervenienţi K. şi L. împotriva deciziei nr. 385/C/2019-A din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. la plata sumei de 4846 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. şi la plata sumei 522,42 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Obligă pe recurenţii-intervenienţi K. şi L. la plata sumei 522,42 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L.

Compensează cheltuielile de judecată ale recurentei-pârâte S.C. B. cu cele ale recurenţilor- intervenienţi K. şi L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 mai 2021.