Continuous nature of damage from delayed "turnkey" property handover in state housing mandate: statute of limitations runs from filing date

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2018 la 20 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, solicitând obligarea pârâtei la plata către reclamanţi a sumei de 1400 euro/lună cu titlu de daune interese, sumă compusă din 1200 euro/lună, evaluaţi provizoriu până la stabilirea sumei exacte prin expertiza tehnică de evaluare, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului tip S7A, situat pe lotul nr. x din localitatea Voluntari, pentru perioada cuprinsă între 20 aprilie 2015 şi 20 aprilie 2018, în valoare totală de 43.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată, 200 euro/lună reprezentând daune morale pentru aceeaşi perioadă, în valoare totală de 7.200 euro la data introducerii cererii de chemare în judecată şi la plata daunelor materiale şi morale calculate lunar în cuantumul anterior menţionat, până la data predării la cheie a acestei locuinţe după recepţia şi finalizarea lucrărilor în cartierul Henri Coandă din care face parte şi imobilul sus-menţionat.

Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 3199 din 5 noiembrie 2019, a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis în parte acţiunea astfel cum a fost modificată, a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamanţi a sumei de 50.416 euro, reprezentând despăgubiri materiale aferente perioadei 20 aprilie 2015 - 4 februarie 2019 şi a sumei de 15.915 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi a respins în rest cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1577 din 9 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 3199 din 5 noiembrie 2019.

Împotriva acestei decizii, apelanţii-reclamanţi şi apelanta-pârâtă au declarat recurs.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; părţile nu au depus un punct de vedere.

Prin decizia nr. 671 din 16 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a anulat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi a disjuns judecarea recursului declarat de recurenta - pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, dispunând formarea prezentului dosar.

În motivarea recursului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

O primă critică invocată de recurentă a vizat considerentele instanţei de prim control judiciar privind calcularea termenului de prescripţie pentru exercitarea dreptului material la acţiune al recurenţilor-reclamanţi.

Sub acest aspect, după invocarea dispoziţiilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul nr. 167/1958, a arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este reprezentat de data la care reclamanţii puteau cunoaşte paguba şi pe cel care răspunde de aceasta, în speţă data stabilită pentru predarea imobilului.

A subliniat că, de la data convenită pentru predarea locuinţei, aceştia trebuiau să cunoască atât existenţa pagubei ce le era cauzată prin lipsa de folosinţă a imobilului, cât şi entităţile răspunzătoare pentru producerea prejudiciului.

Prin urmare, a arătat recurenta-pârâtă că termenul de prescripţie a început să curgă la 25 iulie 2008 şi s-a împlinit după trei ani, anterior datei de 20 aprilie 2018 - data introducerii cererii de chemare în judecată.

Mai mult, a susţinut că şi în raport cu data încheierii procesului-verbal de predare-primire a imobilului nr. x din 1 aprilie 2013, între constructorul S.C. Contrascom Benta S.A.. şi intimata-reclamantă A., termenul de prescripţie era împlinit la data depunerii acţiunii.

Contrar opiniei instanţei de apel, potrivit căreia fapta ilicită constă într-o inacţiune continuă, astfel că şi prejudiciul este cauzat în mod continuu, recurenta-pârâtă a menţionat că obligaţia de plată a despăgubirii este o obligaţie unică, fiind lipsită de relevanţă modalitatea în care reclamanţii şi-au cuantificat despăgubirile solicitate.

A arătat că fapta ilicită imputată pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiei de a asigura condiţiile recepţiei imobilului este o faptă unică şi ea a dat naştere unui drept unic la despăgubire în momentul predării efective a imobilului, când reclamanţii au putut constata că nu pot beneficia de folosinţa locuinţei. În acest sens, a subliniat că, dacă s-ar admite opinia instanţei de apel privind caracterul continuu al urmărilor faptei ilicite, atunci acţiunea reclamanţilor ar deveni imprescriptibilă.

Totodată, a arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că actele de executare a obligaţiei de a urmări realizarea lucrărilor reprezentau acte de recunoaştere, conform art. 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât astfel de acte nu au vizat pretenţiile reclamanţilor.

O altă critică invocată a vizat schimbarea de către instanţa de prim control judiciar a naturii, conţinutului şi a efectelor actului juridic dedus judecăţii, fapt care a determinat aplicarea greşită a legii în cauză.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de apel a analizat răspunderea recurentei în raport cu o obligaţie care nu era prevăzută în sarcina sa în contractul de mandat încheiat cu reclamanţii, respectiv cu obligaţia de finalizare a lucrărilor de construcţie, inclusiv realizarea utilităţilor.

Recurenta-pârâtă a subliniat că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat între părţile în litigiu, aceasta avea atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor conform condiţiilor stabilite prin contract.

Menţionând doctrina de specialitate şi consideraţii teoretice privind contractul de mandat şi natura obligaţiilor mandatarului, a arătat că obligaţia de a urmări executarea lucrărilor era o obligaţie de diligenţă, iar obligaţia de a finaliza lucrările era o obligaţie de rezultat, întinderea mandatului său fiind expres definită şi stabilită prin contract.

Totodată, a subliniat că în cauză nu ea, ci antreprenorul, în calitate de executant al lucrărilor, încasa preţul construcţiei.

A arătat că, prin antrenarea răspunderii sale pentru obligaţii ce îi reveneau constructorului, instanţa de prim control judiciar a încălcat dispoziţiile art. 969 din C. civ., menţionând în acest sens că obligaţiile constructorului nu se puteau confunda cu cele ale mandatarului şi nici nu puteau fi transferate în sarcina celeilalte părţi de către instanţa de apel, iar în aceste condiţii în mod greşit s-a reţinut culpa contractuală a recurentei, aceasta îndeplinindu-şi obligaţiile asumate, dovadă fiind finalizarea şi predarea în posesie a imobilului încă din aprilie 2013 către reclamanţi.

Tot în susţinerea acestei critici, a afirmat că atragerea răspunderii sale este nelegală şi din prisma clauzelor cuprinse în procesul-verbal de predare-primire a imobilului din aprilie 2013, care atestă conformitatea lucrărilor executate şi opţiunile reclamanţilor, care o exonerează de răspundere pe recurenta-pârâtă pentru execuţia lucrărilor şi care fac dovada asumării de către aceştia a finalizării lucrărilor de construire prin mijloace proprii.

O altă critică invocată de autoarea căii de atac se referă la condiţiile răspunderii contractuale. În acest sens, recurenta-pârâtă a arătat că, deşi răspunderea contractuală în cauză era fundamentată pe neîndeplinirea unei obligaţii asumate de aceasta faţă de reclamanţi prin contractul de mandat, răspunderea sa contractuală a fost angajată şi în temeiul altor contracte încheiate de recurenta-pârâtă, al tuturor actelor normative de funcţionare a agenţiei şi al relaţiilor stabilite de aceasta din urmă.

În acest context, a menţionat că prin convenţia MM1909 din 6 mai 2004, părţile semnare, inclusiv recurenta-pârâtă, s-au angajat să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă, fapt ce nu este de natură să conducă la concluzia că recurentei-pârâte i-a revenit sarcina de a asigura finalizarea lucrărilor în cauză, întrucât prin convenţie au fost stabilite expres obligaţiile fiecărei părţi în vederea realizării proiectului, iar reclamanţii au mandatat-o să îi reprezinte în relaţia cu entităţile implicate în executarea acestuia, nu să execute ea însăşi lucrările în cauză.

Recurenta-pârâtă, evocând dispoziţiile art. 973 C. civ., ale H.G. nr. 239/2004 şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a subliniat că din înscrisurile depuse la dosar rezultă diligentele întreprinse de aceasta în vederea realizării lucrărilor, dar lipsa finalizării lor nu a fost consecinţa acţiunilor sau inacţiunilor sale, ci a inacţiunii autorităţilor şi a societăţilor cu atribuţii în domeniu.

În susţinerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a invocat contractul de cooperare nr. x din 6 martie 2008, încheiat între Municipiul Bucureşti şi oraşul Voluntari, potrivit căruia autorităţile semnatare au convenit să realizeze împreună acţiuni de viabilizare a terenurilor, utilităţi, drumuri şi sistematizare verticală pentru ansamblul de locuinţe Henri Coandă şi să asigure proiectarea, finanţarea si execuţia lucrărilor de investiţii în zona respectivă, conform Planurilor de urbanism aprobate si etapizate.

Totodată, a arătat că prin sentinţa civilă nr. 8903 din 27 noiembrie 2008, pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti a fost obligată să lanseze procedura de atribuire prin licitaţie publică a lucrărilor de utilităţi prin introducerea reţelelor de alimentare cu apă, canalizare şi drumuri în cartierul Henri Coandă.

În acest context, a subliniat că Primăria Municipiului Bucureşti era autoritatea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor în cartierul Henri Coandă, iar neîndeplinireea obligaţiilor de către aceasta a determinat blocarea investiţiilor aferente distribuţiei de gaze, astfel că proiectul era imposibil de finalizat, iar termenul de predare a locuinţelor cu utilităţi nu putea fi respectat.

Tot în susţinerea criticii privind angajarea răspunderii contractuale, recurenta-pârâtă a menţionat demersurile judiciare întreprinse împotriva entităţilor implicate în proiect în vederea finalizării proiectului, subliniind că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că aceasta avea obligaţia de a asigura realizarea infrastructurii şi urbanizării Cartierului Henri Conadă şi a obligat-o la plata de despăgubiri pentru un prejudiciu ce nu i se poate imputa.

Totodată, a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte acoperirea prejudiciului material, întrucât evaluarea realizată a fost ipotetică, prejudiciul nu era cert şi nici nu a fost dovedit, iar situaţiile avute în vedere de expertul judiciar la realizarea expertizei nu au vizat un contract de închiriere încheiat în amplasamentul Henri Coandă, ci oferte ale unor proprietari de locuinţe din alte zone.

Conchizând, a arătat că decizia recurată este nelegală şi în raport cu faptul că imobilul a fost finalizat şi predat fără obiecţiuni, fiind în posesia reclamanţilor, astfel că aceştia nu au fost lipsiţi de folosinţa imobilului în perioada 2015-2019.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Deşi criticile formulate sunt subsumate motivelor de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este invocat formal, recurenta fiind nemulţumită, practic, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute, fără a prezenta argumente pertinente în susţinerea acestuia.

Criticile prin care se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că prejudiciul suferit de reclamanţi este unul succesiv şi că nu a analizat convenţiile încheiate între părţi după natura şi obiectul lor, nu justifică admiterea căii de atac declarate, reclamanţii formulându-şi pretenţiile în raport cu contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă, dar şi în raport cu prevederile contractului de antrepriză generală şi ale celui de construire, în condiţiile în care contractul de mandat încheiat cu recurenta-pârâtă nu a încetat.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, faţă de faptul că nu s-a făcut dovada că recurenta-pârâtă şi-ar fi îndeplinit obligaţia de finalizare a locuinţei, inclusiv de realizare a lucrărilor de utilităţi, subzistă obligaţia de predare a bunului în sarcina acesteia şi că prejudiciul pretins de reclamanţi este unul actual.

Într-adevăr, Înalta Curte confirmă raţionamentul curţii de apel în sensul că nerespectarea obligaţiei recurentei-pârâte de predare a locuinţei este o faptă ilicită cu caracter continuu care a provocat un prejudiciu cu acelaşi caracter continuu, astfel încât dreptul de a solicita despăgubiri trebuie exercitat în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958, calculat în mod regresiv de la data sesizării instanţei, 20 aprilie 2018.

Înalta Curte va înlătura şi criticile formulate pe fondul cererii de recurs prin care se susţine că recurenta-pârâtă nu are obligaţia de a realiza utilităţile imobilului în discuţie. În scopul finalizării proiectului Henri Coandă au fost încheiate mai multe contracte: contractul de mandat, contractul de antrepriză, contractul de construire şi Convenţia MM nr. 1909 din 6 mai 2004, convenţii ce sunt indisolubil interdependente, completându-se reciproc.

Contractul de mandat a fost perfectat în temeiul prevederilor Legii nr. 152/1998 în baza căreia Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost abilitată să încheie contracte cu autorităţile administraţiei publice locale.

Aşadar, în mod evident, în temeiul contractului de mandat încheiat cu reclamanţii, recurenta-pârâtă a fost împuternicită să urmărească execuţia şi finalizarea lucrărilor de construire a unei locuinţe, părţile contractante convenind că sunt răspunzătoare de daunele interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

În acest context legal şi convenţional, recurenta-pârâtă era ţinută, în calitate de mandatar, să îndeplinească întocmai şi corespunzător obligaţiile asumate prin contractul de mandat şi să răspundă exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 din C. civ. de la 1864.

Înalta Curte apreciază că în mod legal instanţa de apel a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale, actele juridice deduse judecăţii fiind corect interpretate, ţinându-se seama de intenţia părţilor şi de conţinutul clauzelor contractuale apte să circumscrie modalitatea de estimare a prejudiciului.

Nu pot fi reţinute nici argumentele prin care recurenta-pârâtă invocă neluarea în seamă a procesului-verbal de predare - primire nr. x din 1 aprilie 2013, întrucât aceste susţineri nu sunt de natură a exonera pe recurenta-pârâtă de îndeplinirea obligaţiilor asumate conform convenţiilor încheiate între părţi în ansamblul lor.

Potrivit legii, Agenţia Naţională pentru Locuinţe are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale (art. 1-6 din Legea nr. 152/1998).

Astfel, recurenta - pârâta A.N.L. avea la îndemână, potrivit legii, mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul de mandat, precum şi obligaţia asigurării corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor, cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe.

Înalta Curte confirmă concluzia instanţei de apel în sensul că obligaţiile asumate în temeiul contractului de mandat sunt unele de rezultat, părţile convenind dincolo de orice echivoc că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor la termen (art. 1), predarea "la cheie" având semnificaţia că acea locuinţă corespunde din toate punctele de vedere unei utilizări propice scopului pentru care s-a edificat, gata de a fi folosită şi locuită de o manieră decentă şi efectivă.

Conform art. 14 din contractul de mandat, părţile sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor acestuia, iar potrivit art. 13, în cazul în care antreprenorul general este în imposibilitate de a finaliza lucrările din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt antreprenor general, valabilitatea mandatului încetând doar la recepţia finală a locuinţei, în acord cu art. 15 din acelaşi contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzătoare a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 din C. civ. şi ale art. 381 din Codul comercial, corect aplicate în cauză.

Acest act juridic nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind, dimpotrivă, un act juridic complex, cu clauze nespecifice mandatului în modalitatea reglementării sale de legislaţia în vigoare la momentul încheierii sale, prin care reclamanţii au împuternicit A.N.L. să îi reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, precum şi a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

Nefinalizarea la termenul scadent a construcţiei "la cheie", prin nerealizarea reţelei de utilităţi, deşi a deţinut toate pârghiile şi mecanismele legale la îndemână, reprezintă o încălcare culpabilă de către mandatar a obligaţiilor directe faţă de mandant, fapt de natură să atragă răspunderea sa patrimonială, astfel cum corect a fost stabilită în apel, urmare a analizării şi constatării îndeplinirii tuturor condiţiilor răspunderii civile contractuale.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este legală, iar criticile recurentei care vizează aplicarea greşită a legii în interpretarea greşită a contractului de mandat nu au caracter întemeiat, urmând a fi înlăturate.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1577/2020 din 9 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.