Recourse against dismissal of intermediary commission claim for drug sales dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 4 octombrie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 558.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând comision datorat în baza contractului de intermediere încheiat la 5 decembrie 2007 între pârât, în calitate de beneficiar şi C., D., E. şi F., în calitate de intermediari.

Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 134/NLP/PI din 11 februarie 2020, a respins cererea reclamantei.

Împotriva sentinţei civile, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel; prin decizia nr. 509/A din 28 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Ca şi chestiune prealabilă, recurenta a invocat nelegalitatea deciziei recurate, în raport cu prevederile art. 390 din C. proc. civ., ca urmare a omisiunii indicării în dispozitivul hotărârii a dreptului părţilor de a formula calea de atac a recursului, la care aceasta este supusă.

În continuare, a arătat că sunt incidente prevederile art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că valoarea patrimonială a litigiului depăşeşte suma de 1.000.000 RON, precum şi în considerarea deciziei nr. 369/2017 a Curţii Constituţionale, fiind încălcat principiul liberului acces la justiţie.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că unul dintre motivele de apel viza în mod expres criticile aduse sentinţei primei instanţe referitoare la beneficiarul serviciilor prestate de D..

Sub acest aspect, a susţinut că a fost reţinută o stare de fapt neconformă cu realitatea şi contrazisă de însăşi încheierea contractului de intermediere analizat, apreciindu-se eronat că D. ar fi acţionat în calitate de intermediar în favoarea S.C. G. S.R.L., aspect ce a condus la înlăturarea obligaţiei de plată a comisionului de către pârât.

Potrivit recurentei, instanţa de apel, deşi a fost sesizată cu acest motiv de apel, nu a motivat în niciun fel înlăturarea argumentelor invocate sub acest aspect, mai mult, nici măcar nu s-a pronunţat asupra lor; or, această chestiune era esenţială pentru soluţionarea justă a cauzei, întrucât acestui intermediar (D.) i-a fost aplicat de către pârât un tratament diferenţiat faţă de ceilalţi intermediari (părţi în contractul de comision, care şi-au încasat comisionul de la pârât şi faţă de care nu s-a invocat faptul că nu au fost încasaţi toţi cei 10.000.000 euro, cu titlu de preţ de către B.), nefiindu-i achitat integral comisionul.

Contractul de intermediere din 5 decembrie 2007 (în care numitul D. este menţionat ca şi intermediar, iar beneficiar este B., care avea obligaţia de a-i achita cu titlu de comision suma de 1.200.000 euro la momentul semnării actului de vânzare-cumpărare a terenului aflat în discuţie) face dovada existenţei unui raport de intermediere între cei doi (pârâtul şi D.), context în care aprecierea instanţei în sensul că D. ar fi prestat servicii de intermediere pentru societatea S.C. G. S.R.L nu are niciun suport legal, soluţia instanţei bazându-se exclusiv pe depoziţiile martorilor.

Astfel, potrivit susţinerilor recurentei, au fost încălcate dispoziţiile art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ. atunci când instanţa a încuviinţat proba testimonială pentru a dovedi aspecte contrare celor consemnate într-un înscris privitor la calitatea părţilor contractante, având în vedere că discuţia nu purta asupra lămuririi clauzelor contractuale.

Toate aceste aspecte de nelegalitate au fost sesizate instanţei de apel, care a apreciat în mod eronat că administrarea probei a fost corectă, în realitate existând o încălcare a normelor legale de către prima instanţă.

Totodată, a mai arătat că i-au fost încălcate dreptul la apărare şi la un proces echitabil atunci când prima instanţă a înţeles să înlăture declaraţiile martorilor D. şi H., chestiune sesizată în motivele de apel şi asupra căreia instanţa de apel nu s-a pronunţat, hotărârea fiind nemotivată sub acest aspect.

Recurenta a mai susţinut că întregul probatoriu administrat în cauză relevă faptul că D. este cel care a identificat potenţialul cumpărător al terenurilor şi, totodată, cel care a obţinut încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare cu societatea S.C. G. S.R.L. la preţul convenit cu beneficiarul intermedierii, B., adică cel de 10.000.000 euro.

Aşadar, potrivit susţinerilor recurentei, D. şi-a îndeplinit obligaţiile din contractul de intermediere, iar faptul că vânzarea a fost încheiată ulterior, fără ca acesta să mai participe, precum şi la un alt preţ, ca urmare a reducerii preţului iniţial de către intimat, nu poate constitui un motiv de neîncasare a comisionului, iar cu privire la această chestiune instanţa de apel a omis să se pronunţe.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat reglementată de art. 432 din C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că, anterior promovării prezentului litigiu, pe rolul Tribunalului Timiş a fost înregistrată sub nr. x/2014* o acţiune ce a avut acelaşi obiect, respectiv de obligare a intimatului B. la plata comisionului de 588.000 euro, stabilindu-se că pentru îndeplinirea condiţiei de exigibilitate a creanţei trebuie îndeplinite cumulativ două cerinţe: (i) încheierea în forma autentică a contractului de vânzare-cumpărare şi (ii) achitarea preţului vânzării. În acest context, susţine recurenta, în cauza de faţă instanţa nu era îndrituită să procedeze la o nouă judecare a acestor chestiuni deja dezbătute printr-o hotărâre intrată în puterea de lucru judecat.

O altă critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează ignorarea prevederilor art. 969, art. 970, art. 977-985 şi art. 1010 din C. civ. de la 1864, temeiul de drept avut în vedere de către instanţa de apel fiind cel reprezentat de art. 309 alin. (4) pct. 6 din C. proc. civ.

În susţinerea acestei critici, recurenta a arătat că instanţa de apel a interpretat clauza referitoare la comision în sensul că aceasta ar stabili doar în sarcina intermediarului D. (nu şi a celorlalţi intermediari, părţi ale contractului) o obligaţie de rezultat pe care acesta trebuia să o îndeplinească pentru a încasa comisionul, şi anume aceea ca promitentul-cumpărător să încaseze suma fixă de 10.000.000 euro, cu titlu de pret al vânzării.

Potrivit recurentei, o astfel de interpretare ar da naştere unei clauze pur potestative, oricum lovită de nulitate, iar această soluţie nu poate reflecta intenţia părţilor, deoarece încalcă normele de drept material referitoare la interpretarea convenţiilor şi la forţa obligatorie a contractului.

În continuare, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 970 C. civ. de la 1864, în contextul în care în contractul de intermediere nu a fost prevăzută în mod expres o atare obligaţie în sarcina intermediarului D., adăugând astfel la contract.

A mai arătat că, pe de altă parte, din probatoriul administrat a reieşit că toţi ceilalţi intermediari şi-au încasat comisionul de la intimat, iar instanţa a reţinut că aceştia şi-au îndeplinit obligaţia de intermediere, deşi nu a fost încasat de către vânzător preţul integral de 10.000.000 euro.

Totodată, a mai susţinut că o astfel de clauză este una pur potestativă, întrucât cuantumul sumei care urma a fi achitată cu titlu de preţ putea fi modificat oricând, chiar şi prin voinţa exclusivă a pârâtului, ceea ce face ca acesta să poată considera oricând că obligaţia sa de plată a comisionului nu mai există, reducând preţul pretins chiar şi cu 1 euro. Or, o astfel de interpretare nu doar că lipseşte de efecte clauza contractuală, dar nu respectă regulile de interpretare expres prevăzute de lege, în sensul în care acestea trebuie interpretate astfel încât să producă efecte juridice.

Potrivit recurentei, instanţa avea obligaţia de a interpreta clauza în favoarea debitorului obligaţiei de intermediere şi nu în defavoarea acestuia, cum în mod nelegal a procedat, fiind încălcate dispoziţiile art. 978, ale art. 982 - 983, raportate la art. 1010 din C. civ. de la 1864.

Referitor la diminuarea preţului, recurenta a susţinut că aceasta s-a datorat în mod evident culpei intimatului, promitent-vânzător, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale de a scoate terenul din circuitul agricol, aspect ce a fost omis de către instanţa de apel.

Recurenta a mai arătat că instanţa nu s-a pronunţat asupra probelor administrate în cauză, în raport cu înscrisurile existente în cadrul dosarului nr. x/2008 al Judecătoriei Timişoara, ce a avut ca obiect contestaţie la executare.

În continuare, a mai susţinut că pârâtul nu şi-a îndeplinit nici alte obligaţii ce îi reveneau pentru finalizarea contractului de vânzare-cumpărare, fiind prezentate aspecte legate de situaţia de fapt.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimatul a depus punct de vedere, prin care a invocat şi excepţia nulităţii recursului.

Prin încheierea din 16 martie 2022, s-a respins excepţia nulităţii recursului, apreciindu-se că motivele invocate pot constitui obiect al controlului de nelegalitate din perspectiva art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se reţine că recurenta are deschisă calea de atac a recursului, în raport cu prevederile art. 457 alin. (2) raportate la cele ale art. 483 din C. proc. civ.

Într-un prim considerent, instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 din acelaşi act normativ, cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contragere excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel apare ca fiind motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., evocat de recurentă, arată probele administrate şi analizate, modalitatea interpretării lor şi conturează concluziile instanţei devolutive.

Astfel, instanţa de apel a valorificat concluziile probatoriului administrat, dându-le semnificaţie în planul stării de fapt; dincolo de aceste verificări, evaluarea acestor concluzii în contextul general al examinării probelor este atributul instanţelor de fond, necenzurabil din perspectiva legalităţii.

Recurenta face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel, tinzând practic la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii şi a elementelor factuale ale cauzei.

Aşadar, constatând că hotărârea recurată cuprinde o examinare a argumentelor părţilor şi o analiză a dispoziţiilor legale aplicabile, urmată de aplicarea concretă a acestora la circumstanţele cauzei, iar conduita procedurală adoptată corespunde exigenţelor impuse de art. 425 din C. proc. civ., instanţa de apel făcând aprecieri proprii asupra chestiunilor puse în discuţie în calea devolutivă de atac, Înalta Curte va înlătura criticile recurentei sub acest aspect.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări: prima corespunde unui efect negativ, de natură să oprească o a doua judecată şi presupune tripla identitate de părţi, obiect şi cauză; cea de-a doua operează atunci când efectul hotărârii se manifestă pozitiv şi relevă modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre aceleaşi părţi, fără posibilitatea ca dezlegarea să poată fi contrazisă. În acest din urmă caz, chestiunile deja dezlegate se impun într-un al doilea proces care are legătură cu litigiul anterior, astfel încât instanţa nu mai trebuie să identifice tripla identitate, ci doar dezlegarea dată unei situaţii juridice.

Dispoziţiile legale incidente obligă instanţa sesizată cu un al doilea litigiu să ţină seama de ceea ce s-a decis anterior şi să-şi sprijine propriul raţionament pe dezlegările jurisdicţionale anterioare, în măsura în care acestea au legătură şi influenţează chestiunea litigioasă dedusă judecăţii ulterior; situaţia contrară ar echivala cu încălcarea regulii generale conform căreia "lucrul judecat este considerat că exprimă adevărul".

Astfel, în dosarul nr. x/2014 al Tribunalului Timiş, prin sentinţa civila nr. 461/PI din 30 iunie 2015 a fost respinsă ca prematură o cerere de ordonanţă de plată introdusă de reclamanta S.C. A. S.R.L. privind acelaşi comision de intermediere, în timp ce prezentul dosar are ca obiect acţiunea de drept comun cu aceeaşi finalitate urmărită de reclamantă.

În cuprinsul sentinţei civile anterior menţionate, s-au reţinut următoarele:

"Creanţa pretinsă de reclamantă pentru a îndeplini condiţia de exigibilitate trebuie să îndeplinească două condiţii cumulative si obligatorii, astfel cum rezultă din contractul de intermediere, şi anume: între pârât si terţul G. S.R.L. să se încheie un contract autentic de vânzare-cumpărrare, aspect îndeplinit în cauza de faţă şi condiţia ca preţul vânzării să fie achitat în totalitate. Această ultimă condiţie nu este îndeplinită în speţă.[...] nefiind îndeplinită această a doua condiţie care dă naştere exigibilităţii creanţei pretinse, acţiunea apare ca fiind prematur introdusă".

Contractul de intermediere încheiat de intimat cu D. la 5 decembrie 2007 prevede că:

"data la care se va încheia contractul de vânzare-cumpărare si se va încasa de către vânzător şi diferenţa de 7.500.000 euro din preţul total de 10.000.000 euro va fi si momentul în care obligaţia esenţială si principală a intermediarilor se consideră realizată".

Aşadar, reiese fără putinţă de tăgadă că instanţa anterioară a condiţionat analiza fondului pretenţiilor băneşti ale reclamantei de încasarea preţului integral de 10.000.000 euro, astfel încât hotărârea recurată nu încalcă puterea de lucru judecat a celei dintâi, instanţa de apel statuând în acelaşi sens, respectiv că neîncasarea integrală a preţului vânzării de 10 milioane de euro constituie un impediment al admiterii acţiunii.

Ca atare, contrar criticilor invocate de către recurenta S.C. A. S.A., respingerea acţiunii ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2014 nu a avut drept consecinţă faptul că respectivul comision în discuţie era datorat, ci faptul că nu s-a mai pus în discuţie această chestiune de fond, nefiind îndeplinite condiţiile; semnificativ este faptul că recurenta însăşi nu neagă în totalitate efectele respingerii acţiunii anterior menţionate, acordându-le însă propria semnificaţie şi nu pe cea evidentă, circumscrisă lipsei caracterului actual al interesului ca şi condiţie de exercitare a acţiunii.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea regulilor de interpretare a contractului de intermediere, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu încălcarea dispoziţiilor art. 978, 982 şi 983 din C. civ. de la 1964, cu raportare la dispoziţiile art. 1010 din acelaşi act normativ.

Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii sau dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanţa de apel ar fi încălcat sau aplicat greşit vreo normă de drept material.

Încercând să satisfacă exigenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. si să identifice pretinse norme de drept material încălcate sau aplicate greşit, recurenta a procedat la înşiruirea art. 969, 970 şi 977 - 985 din C. civ. de la 1864 şi la o expunere lipsită de rigurozitate, care nu permite identificarea pretinsei norme încălcate şi relevarea motivului de casare invocat.

Recurenta a susţinut încălcarea regulilor de interpretare a contractului de intermediere, pretinzând că instanţa ar fi adăugat la contract atunci când a apreciat că încasarea comisionului a fost condiţionată de încasarea preţului de 10 milioane euro numai în cazul lui D..

Raţionamentul recurentei este profund greşit, întrucât în prezenta cauză este dedus judecăţii exclusiv raportul juridic născut între intimat şi D., nicidecum raporturile cu intermediarii intimatului.

Toate susţinerile recurentei, conform cărora s-ar fi aplicat greşit regulile de interpretare a contractului de intermediere sunt nefondate, însăşi recurenta nefiind în măsură să indice punctual regula încălcată şi dovada acestei încălcări.

Nu se poate reţine nici încălcarea art. 983 din C. civ., conform căruia, când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui ce se obligă, deoarece cel ce s-a obligat la plată este însuşi intimatul.

În condiţiile în care recurenta a criticat decizia atacată în ceea ce priveşte administrarea şi interpretarea probatoriului, susţinând că înscrisurile existente nu au fost amintite în motivare, critică întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în realitate, nu se susţine o greşită aplicare a unor norme legale, ci se critică modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat, în cauză aceasta constituindu-se într-o veritabilă critică de netemeinicie, ce exclude posibilitatea examinării ei în calea de atac extraordinară a recursului.

Faţă de cele expuse, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei legate de greşita aplicare a dispoziţiilor C. civ. de la 1864 cu denumirea marginală "despre interpretarea convenţiilor".

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la o reinterpretare a probelor administrate.

Cum criticile recurentei legate de încălcarea dispoziţiilor enunţate vizează, în realitate, stabilirea situaţiei de fapt, acestea nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 din C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat, recurenta îşi exprimă, în termeni generali, nemulţumirea faţă de hotărârea pronunţată în cauză, fără însă a evoca, în mod concret, critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să invoce aspecte susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind astfel existenţa judecăţii anterioare, ceea ce nu poate fi primit.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 509/A din 28 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.