CHF mortgage credit: abusive character of origination fee and variable interest clause under consumer protection standards

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată că, prin cererea înregistrată sub nr. x/2016, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă din 28 septembrie 2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale menţionate la art. 4.11 lit. a) din contractul de credit nr. x din 22 decembrie 2006, cu privire la comisionul de acordare în cuantum de 2,5% plătit la prima tragere şi calculat la valoarea creditului şi restituirea sumei de 2.002,50 franci elveţieni, echivalentul sumei de 8.183,21 RON, achitate cu acest titlu; la art. 4.2 din contract cu privire la revizuirea ratei dobânzii, clauză potrivit cu care "nivelul dobânzii variabile este egal cu indicele de referinţă al Băncii pentru creditul ipotecar acordat în franci elveţieni plus o marjă de 0 puncte procentuale" şi restituirea sumelor de bani percepute în plus faţă de marja fixă la care se adaugă indicele de referinţă al monedei franc elveţian, anume LIBOR, iar nu indicele de referinţă al Băncii; la art. 4.9 din contract cu privire la rata dobânzii majorate, calculată conform condiţiilor prevăzute în contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus faţă de cuantumul comisioanelor stabilit la data încheierii acestuia şi valoarea comisioanelor percepute de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive; au mai solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar prevăzute la art. 5.1. din contract, stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian/leu la momentul semnării contractului (2.0988 RON la 22 decembrie 2006), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit şi obligarea pârâtei la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractului, ca efect al constatării nulităţii absolute a clauzei de risc valutar, precum şi la plata dobânzii legale calculate pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plaţii lor şi până la data achitării efective a debitului.

Prin sentinţa civilă nr. 934 din 9 aprilie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul abuziv al clauzelor de la art. 4.2 alin. (2) şi art. 4.11 lit. a) din contractul de credit, a obligat pârâtă C. la restituirea sumelor încasate în temeiul acestor clauze, de la data încasării lor şi până la data încetării perceperii lor, precum şi la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate până la data plăţii efective a acestui debit şi a respins în rest acţiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. S.A. a declarat apel; prin decizia nr. 1564 din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa atacată şi a respins acţiunea în integralitatea ei.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea recursului, au susţinut că, prin întrebările şi clarificările solicitate în cadrul şedinţei, instanţa de apel s-a antepronunţat asupra clauzei referitoare la dobânda variabilă, context în care nu se poate invoca o eventuală aplicare a prevederilor art. 22 din C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul are posibilitatea de a-şi exercita rolul activ pentru aflarea adevărului.

Sub acest aspect, au mai arătat că întrebările adresate de către completul de judecată nu au vizat clarificarea situaţiei de fapt sau a normelor de drept aplicabile, ci au fost menite să evidenţieze opinia instanţei de judecată, conform căreia orice consumator mediu, cu o minimă pregătire, poate calcula un procent al dobânzii, chiar şi în lipsa unei pregătiri în domeniu.

Potrivit recurenţilor, completul de judecată şi-a încălcat atribuţiile judecătoreşti, deoarece aprecierea asupra fondului cauzei trebuia făcută în dispozitivul deciziei pronunţate, în niciun caz în şedinţa de judecată, unde, din atitudinea completului, era evidentă soluţia preconizată.

În continuare, au susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit lipsa caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă, având în vedere caracterul nenegociat al acesteia, reaua-credinţă a creditoarei şi dezechilibrul contractual produs, dată fiind modificarea dobânzii în lipsa unui indice fix de la 4.85% la 6% în perioada 2007-2010. Astfel, este evidentă prejudicierea debitorilor prin modificarea unilaterală a nivelului dobânzii contractuale în lipsa menţionării condiţiilor în care se puteau produce aceste schimbări contractuale.

În opinia recurenţilor, nu era de competenţa instanţei de judecată să analizeze dacă aceştia ştiau sau nu cum să calculeze un anumit procent, aceasta fiind competentă să analizeze doar incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 la speţa dedusă judecăţii, în condiţiile în care acest tip de acţiune este conceput pentru a proteja consumatorii de abuzurile băncilor, care, prin modalitatea de redactare a clauzelor, urmăresc inducerea în eroare a oamenilor de rând, fără pregătire în domeniul financiar-bancar.

Au mai subliniat că aceste clauze prin care banca îşi rezervă dreptul de a modifica în mod unilateral valoarea dobânzii sunt nule absolut şi că vin în contradicţie cu dispoziţiile legislaţiei protecţiei consumatorilor şi cu cele ale C. civ., conform cărora, pentru a fi valabil, obiectul actului juridic trebuie să fie determinat sau determinabil. Or, în cauză este imposibil de determinat modalitatea prin care creditoarea calculează în mod discreţionar cuantumul dobânzii, fapt ce echivalează cu neîndeplinirea cerinţelor vizând caracterul determinat sau determinabil al dobânzii.

Cu privire la analiza caracterului abuziv a clauzei privind comisionul de acordare efectuată de curtea de apel, recurenţii au susţinut că în mod greşit instanţa a reţinut caracterul legal al acestei clauze şi lipsa unui dezechilibru contractual, apreciind practica creditoarei ca fiind una corectă.

Sub acest aspect, recurenţii au evidenţiat că instanţa de apel s-a limitat la o analiză a clarităţii termenului utilizat în denumirea acestui tip de comision, nu şi la justeţea perceperii comisionului, mai ales în condiţiile în care creditoarea nu a prestat niciun serviciu suplimentar în acest sens, simpla accesare a unei baze de date şi imprimarea unui contract de credit fiind activităţi aferente creditării, acoperite de dobânda contractuală.

În continuare, au dezvoltat argumente referitoare la caracterul abuziv al clauzei din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, arătând că acest comision de acordare credit reprezintă o dobândă mascată, care, pe lângă faptul că lezează interesul economic al recurenţilor, aduce atingere şi mediului concurenţial bancar, dezavantajând băncile concurente prin prezentarea unor dobânzi doar aparent reduse, dar care, de fapt, disimulează un spor de dobândă, sub denumirea de comision, această disimulare a dobânzii echivalând cu dolul.

Au mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut faptul că această clauză a fost redactată prin utilizarea unor termeni uzuali, pentru cunoaşterea cărora recurenţii nu aveau nevoie de cunoştinţe de specialitate, trecându-se peste obligaţia de informare la care era obligată creditoarea înainte de semnarea contractului de credit, obligaţie neîndeplinită. Astfel, chiar dacă s-ar reţine justeţea acestei clauze, suma percepută în acest context nu ar trebui să fie determinată procentual, ci prin raportare la activitatea prestată efectiv de către bancă, în considerarea serviciilor oferite.

Recurenţii au conchis arătând că, date fiind poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile, în sarcina băncii este instituită obligaţia informării în mod complet, corect şi precis cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din prevederile din O.G. nr. 50/2010.

Intimata - pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; părţile nu au depus un punct de vedere.

Prin încheierea din 16 martie 2022, s-a admis în principiu recursul şi s-a fixat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând excepţia nulităţii recursului şi decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Raportat la dispoziţiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte, analizând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata C. S.A. prin întâmpinare, o va respinge, întrucât criticile formulate prin memoriul de recurs pot face obiectul controlului de nelegalitate din perspectiva prevederilor art. 488 din C. proc. civ.

Instanţa de recurs constată că motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. vizând depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti a fost invocat formal, recurenţii fiind nemulţumiţi, practic, de hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi de aspectele de fapt reţinute de către instanţă, fără a prezenta argumente pertinente în susţinerea acestei critici.

Astfel, nu vor face obiectul examinării evaluarea corectă a faptelor şi concluziile instanţei asupra acestora, în măsura în care legea acordă libertate instanţei devolutive în această apreciere: instanţa de apel şi-a respectat obligaţia de a stabili adevărul judiciar în cauză, în conformitate cu principiul legalităţii şi cu prevederile art. 22 din C. proc. civ., pe baza unei situaţii de fapt pe deplin stabilite.

În înfăptuirea justiţiei, instanţele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar şi protecţia adecvată şi concretă a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor; instanţele nu pot nega părţilor aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situaţiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranşant la soluţionarea unei dispute litigioase.

Obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea tuturor principiilor care guvernează procesul civil, a echităţii şi bunei-credinţe; pentru aceste motive, susţinerile referitoare la antepronunţarea instanţei de apel vor fi înlăturate, deoarece demersul întreprins de instanţă, în limitele art. 22 din C. proc. civ., cu denumirea marginală "rolul judecătorului în aflarea adevărului" nu poate fi catalogat ca antepronunţare, în afara atribuţiilor judiciare.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme să constate că prin nedetalierea serviciilor furnizate de bancă în schimbul comisionului de 2002,5 C.H.F., în condiţiile în care natura serviciilor poate fi dedusă din denumirea comisionului, nu se poate reţine caracterul abuziv al clauzei înscrise la art. 4.11 lit. a) din contract, caracterul transparent al acesteia fiind parte a analizei condiţiei dezechilibrului semnificativ; astfel, reclamanţii au apelat la serviciile pârâtei pentru un împrumut în C.H.F., iar comisionul de acordare credit, aşa cum rezultă chiar din denumirea însăşi, este perceput pentru acoperirea tuturor operaţiunilor necesare punerii creditului la dispoziţia împrumutatului, fiind, aşadar, o clauză clară.

Cerinţa comprehensibilităţii este îndeplinită, întrucât termenii contractuali sunt redactaţi pe înţelesul recurenţilor-reclamanţi, astfel încât aceştia au putut înţelege clauza din punct de vedere gramatical şi au putut avea reprezentarea efectelor economice în ceea ce o priveşte.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare, precum şi modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenţii au cunoscut aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunţită a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul sumei percepute cu acest titlu.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că simpla împrejurare că prevederea contractuală în discuţie, referitoare la comisionul de acordare nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă. Aşadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al art. 4.2 alin. (2) din contract privind variaţia dobânzii, Înalta Curte apreciază că, în mod corect, instanţa de apel a statuat că aceasta este stabilită în raport cu un indice economic independent, anume LIBOR la 3 sau 6 luni plus marja băncii, conform acordului de voinţă consemnat în cele patru acte adiţionale ale contractului iniţial, realizând, aşadar, o corectă aplicare a prevederilor legale în materie.

Astfel, se poate decela cu evidenţă criteriul în funcţie de care banca calculează partea variabilă din dobândă, care se adaugă părţii fixe, anume marja, sintagma îndeplinind cerinţa de a fi exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Aceste argumente nu sunt în conflict cu textul legal invocat de recurenţii-reclamanţi, modul de formulare a frazelor este vădit clar, cu respectarea prevederilor Legii nr. 193/2000; din clauzele contestate rezultă reperele avute în vedere de bancă la modificarea dobânzii creditului, respectiv în funcţie de LIBOR, un indice economic independent.

Faţă de cele ce preced, constatând că nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, recursul va fi respins ca nefondat, potrivit art. 496 alin. (1) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1564 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.