Statute of limitations for restitution following annulment of bad faith judicial sale; start date of limitation period and tort liability for non-execution of final judgment

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată că, prin sentinţa nr. 241/CA/2020 din 26 martie 2020, Tribunalul Hunedoara, secţia a Il-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia inadmisibilităţii cererii şi excepţia lipsei de interes a reclamantei şi a respins acţiunea formulată de aceasta.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia nr. 364/2020 din 3 noiembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în parte hotărârea primei instanţe, în sensul că a respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi lipsei de interes şi a respins ca nefondată cererea pentru perioada 3 iulie 2015 - 8 mai 2017; a menţinut dispoziţiile sentinţei în ceea ce priveşte admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile aferente perioadei 24 mai 2012 - 3 iulie 2015.

Împotriva acestei decizii, apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L, prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, după expunerea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, a arătat că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune s-a realizat cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 2.525 din C. civ., atât prima instanţă, cât şi cea de prim control judiciar stabilind în mod greşit momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cauză, drepturile pretinse fiind strâns legate de situaţia juridică a actelor prin care cele două bunuri imobile în litigiu au ieşit din patrimoniul societăţii recurente, aceasta neavând niciun temei pentru a pretinde lipsa de folosinţă cu privire la imobilele în litigiu până la soluţionarea definitivă a cauzei nr. 6353/107/2012/a5.

Ca efect al anulării pentru fraudă la lege a actelor, S.C. C. S.R.L. a ocupat fără drept imobilele şi în intervalul 2 mai 2012, data adjudecării fictive a imobilelor - 14 octombrie 2015, data anulării actelor de adjudecare.

În aceste condiţii, raportat la prevederile legale menţionate, termenul de prescripţie pentru pretenţiile ce decurg din anularea actului juridic începea să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-au desfiinţat actele, respectiv de la 14 octombrie 2015 şi se împlinea la 14 octombrie 2018, astfel că soluţia pronunţată de instanţa de apel este dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 2.525 din C. civ.

A doua critică subsumată aceluiaşi motiv de recurs vizează faptul că soluţia instanţei de prim control judiciar în ceea ce priveşte respingerea cererii de acordare a despăgubirii solicitate pentru perioada 3 iulie 2015 - 8 mai 2017 este nelegală, fiind dată cu interpretarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, a arătat recurenta-reclamantă că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1.349 C. civ., iar fapta delictuală săvârşită de intimata-pârâtâ în perioada 2 mai 2012 (data dobândirii bunurilor imobile prin executare silită) - 4 octombrie 2015 (data rămânerii defintive a hotărârii judecătoreşti) era dovedită prin sentinţa nr. 234/F/2015, pronunţată de Tribunalul Alba, prin care s-a constatat în mod definitiv că S.C. C. S.R.L. a acţionat cu rea-credinţă în cadrul operaţiunii de dobândire a imobilelor proprietatea S.C. A. S.R.L.

Pentru perioada cuprinsă între 14 octombrie 2015 şi 8 mai 2017, a menţionat că fapta ilicită a intimatei-pârâte a fost reprezentată de refuzul nejustificat al acesteia de a executa o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 662 alin. (1) din C. proc. civ. şi nu de ocuparea spaţiului de către aceasta, astfel cum în mod greşit instanţa de apel a reţinut. Prin urmare, concluzia acesteia că recurenta-reclamantă nu a probat ocuparea imobilului s-a întemeiat pe o premisă greşită, urmare a aplicării şi interpretării eronate a prevederilor art. 1.349 din C. civ.

Totodată, a arătat că în cauză nu era relevant dacă intimata - pârâtă a ocupat efectiv spaţiul, atât timp cât autoarea căii de atac a fost privată de dreptul de a folosi acel imobil, cu atât mai mult cu cât existau indicii temeinice că imobilul a fost ocupat în toată această perioadă de către intimata-pârâtă, dovadă fiind somaţia de evacuare nr. 7 din 22 martie 2017, emisă în dosarul de executare 7/2017 aflat pe rolul Biroului executorului judecătoresc D., prin care societatea intimată a fost notificată să predea imobilul în termen de 8 zile; predarea spaţiului a avut loc ca urmare a demersurilor întreprinse de executorul judecătoresc la 5 mai 2017, fiind întocmite, în acest sens, procesul-verbal de constatare din 8 mai 2017 ora 10:00 şi procesul-verbal de constatare din 8 mai 2017 ora 10:30.

Aşadar, fapta cauzatoare de prejudicii cu privire la care se impunea aplicarea prevederilor art. 1.349 din C. civ. nu era reprezentată de ocuparea imobilului, ci de refuzul de punere în executare a sentinţei civile nr. 234/F/2015, pronunţată de Tribunalul Alba, astfel că în cauză este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de prim control judiciar aplicând greşit dispoziţiile legale privind antrenarea răspunderii civile delictuale.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; intimata a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 martie 2022, recursul a fost admis în principiu şi a fost fixat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Un prim motiv al recursului a vizat aplicarea greşită a legii cu privire la dezlegarea dată excepţiei prescripţiei extinctive pe care instanţa de apel a considerat-o împlinită pentru perioada 24 mai 2012 - 3 iulie 2015.

Verificând dezlegările date prin decizia atacată, Înalta Curte apreciază că instanţa de prim control judiciar a soluţionat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu nesocotirea art. 2525 din C. civ. având denumirea marginală "Dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor", potrivit căruia:

"Prescripţia dreptului la acţiune în restituirea prestaţiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desfiinţat pentru rezoluţiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul sau data la care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă".

Textul de lege citat impunea instanţei de apel să identifice data de la care titularul dreptului de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă a avut posibilitatea juridică de a acţiona, pentru a da eficienţă principiului potrivit căruia "acţiunile nenăscute nu sunt prescrise".

Astfel, este necontestat faptul că prin sentinţa nr. 234/F72015 din 16 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia de Contencios Admisnistrativ, Fiscal şi de Insolvenţă, s-a admis acţiunea în anulare formulată de lichidatorul judiciar B.. al recurentei din prezenta cauza, s-au anulat actele în baza cărora intimata S.C. C. S.R.L. devenise proprietar, s-a dispus întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea bunurilor imobile şi s-a dispus radierea dreptului de proprietate al intimatei asupra acestora .

Această sentinţă a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului S.C. C. S.R.L. prin decizia nr. 371/2015 din 14 octombrie 2015 a Curţii de apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă .

Reamintind principiul retroactivităţii efectelor nulităţii, Înalta Curte constată că dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor în conformitate cu prevederile art. 2525 din C. civ., respectiv data naşterii dreptului reclamantei de a solicita contravaloarea lipsei de folosinţă cu privire la cele două imobile în discuţie este data rămânerii definitive a hotărârii sus menţionate, anume 14 octombrie 2015.

Anterior datei de 14 octombrie 2015, recurenta nu avea niciun temei în baza căruia să pretindă contravaloarea lipsei de folosinţă pentru cele două imobile; urmare a retroactivităţii efectului nulităţii, este pusă sub semnul întrebării îndreptăţirea intimatei de a ocupa spaţiile în discuţie în intervalul 24 mai 2012 (data adjudecării acestora) şi 14 octombrie 2015 (data rămânerii definitive a hotărârii de anulare).

Cu alte cuvinte, perioada cu privire la care se impunea cercetarea fondului cauzei este 14 octombrie 2012 - 8 mai 2017, data proceselor-verbale de constatare, în baza cărora recurenta-reclamantă a intrat în posesia imobilelor.

Faţă de cele ce preced, instanţa supremă constată că soluţia dată de instanţa de apel excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este una greşită prin raportare la data introducerii acţiunii - 2 iulie 2018 .

Aşadar, această critică învederată apare ca fiind întemeiată, generând admiterea recursului şi impunând obligaţia pentru instanţa de apel de a examina fondul pretenţiilor deduse judecăţii. Soluţia se impune şi din perspectiva criticii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, reprezentată de prevederile art. 1349 din C. civ.. Astfel, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., ceea ce se impută instanţei de apel este lipsa rolului activ în stabilirea faptelor ca premisă necesară aplicării legii şi neelucidarea situaţiei de fapt, lipsa de precizie în identificarea condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale, încălcând obligaţiile de stabilire a adevărului şi de motivare a hotărârii şi determinând greşita soluţionare a cauzei.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare derivat din încălcarea obligaţiei instanţei de judecată de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, ceea ce reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 22 din C. proc. civ.

Se cuvine subliniat, în primul rând că, în înfăptuirea justiţiei, instanţele de judecată trebuie să asigure, în interesul public, respectarea ordinii de drept dar şi protecţia adecvată şi concretă a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor; instanţele nu pot nega părţilor aplicarea legii, fie pentru că aceasta nu dispune ori distinge, fie pentru că nu depun un efort suficient pentru clarificarea situaţiilor lor juridice, de natură să ducă în mod tranşant la soluţionarea unei dispute litigioase.

În aceste scop, normele C. proc. civ. instituie principii adecvate pentru garantarea finalităţii procesului, între care, în art. 22 din C. proc. civ., se regăseşte regula rolului activ al instanţei de judecată în aflarea adevărului.

Astfel, obligaţia instanţei este aceea de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale; în egală măsură, legea obligă judecătorul cauzei ca, ori de câte ori legea îi rezervă puterea de apreciere, să ţină seama de toate circumstanţele cauzei şi să asigure respectarea cumulată a principiilor procesului civil, echităţii şi bunei-credinţe.

Deşi nu este mai puţin adevărat că procesul civil este un proces care dispută interese particulare, ceea ce se repercutează în abilitatea şi posibilitatea părţilor de a aduce în proces probele pe care le consideră necesare şi utile pentru demonstrarea drepturilor lor, rolul instanţei rămâne constant subordonat obligaţiei de statuare a adevărului judiciar, prin aplicarea legii la o stare de fapt deplin stabilită; în acest sens, art. 394 C. proc. civ. impune instanţei ca închiderea dezbaterilor unui proces să fie făcută numai atunci când instanţa se consideră deplin lămurită asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept ale cauzei.

Recurenta arată că deciziei îi lipseşte calitatea esenţială de a stabili adevărul, în măsura în care a subliniat în mod repetat că fapta ilicită a constat în faptul că intimata - pârâtă a refuzat în mod nejustificat să execute o hotărâre judecătorească definitivă şi nu ocuparea spaţiului.

Examenul hotărârii recurate permite instanţei supreme observaţia că instanţa de apel a subliniat, în mod decisiv, că reclamanta nu a dovedit că pârâta a avut posesia imobilelor după rămânerea definitivă a sentinţei nr. 234/F72015 de la 16 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Alba, secţia de Contencios Admisnistrativ, Fiscal şi de Insolvenţă.

Or, în contextul arătat, instanţa de apel nu a lămurit deplin starea de fapt şi, deşi a considerat probele suficiente, vaste şi îndestulătoare, a soluţionat procesul menţinând o stare de echivoc şi încălcând, în esenţă, rolul său activ în funcţia concretă de realizare a justiţiei. Astfel, instanţa de apel a stabilit că pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii delictuale, reclamanta nu a dovedit posesia intimatei care ar duce la analiza folosului de tras, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, iar nu de negarea stabilirii lor.

De aceea, stabilind că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanţa de apel şi-a încălcat rolul principal şi a nesocotit obligaţia de principiu a organului judiciar, de a lămuri deplin cauza în scopul unei corecte aplicări a legii, Înalta Curte constată că şi pe acest temei se impune admiterea recursului şi casarea hotărârii, revenind instanţei de apel, în rejudecare, rolul reexaminării depline a cauzei.

Astfel, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recursul va fi admis şi, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., decizia atacată va fi casată, iar cauza trimisă aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. Alba Iulia, prin lichidator judiciar B., împotriva deciziei nr. 364/2020 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.