Construction contract: inadmissibility of new "successive performance" termination arguments raised for the first time in cassation

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 08.09.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat instanţei să constate că a intervenit rezoluţiunea contractului nr. x/10.06.2015; să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul: restituirii de către pârâtă a sumei de 281.513,51 RON, deja achitată de către reclamantă şi obligării pârâtei să demoleze lucrarea efectuată în mod necorespunzător, în termen de o lună de la pronunţarea hotărârii; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1552 şi art. 1554 C. civ.

La 31 octombrie 2016, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvenţională, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 212.146,77 RON, reprezentând contravaloarea facturii x/28.08.2015, emisă în baza contractului nr. x/10.08.2015; a sumei de 18.117,33 RON, reprezentând cuantumul clauzei penale stipulate în contractul nr. x/10.08.2015, calculată, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1523, art. 1539 şi art. 1869 C. civ., art. 209 şi art. 663 C. proc. civ.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar la 21 noiembrie 2016, reclamanta A. a precizat că, în petitul cererii de chemare în judecată, s-a strecurat o eroare materială, sens în care a menţionat că înţelege să solicite rezoluţiunea contractului nr. x/10.08.2015, şi nu rezoluţiunea contractului nr. x/10.06.2015, motiv pentru care susţine că orice referire din cuprinsul întâmpinării la contractul nr. x/10.06.2015 nu poate fi luată în considerare.

În drept, răspunsul la întâmpinare a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 1552, art. 1554 şi art. 1862 alin. (1) C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la cererea reconvenţională a pârâtei, reclamanta-pârâtă reconvenţional A. a precizat că orice referire din cuprinsul cererii reconvenţionale la contractul nr. x/10.06.2015 nu poate fi luată în considerare, având în vedere că acest contract reflectă lucrări ce au fost efectuate de pârâtă într-o altă locaţie, fiind finalizat fără obiecţiuni şi achitat în integralitate, iar factura solicitată prin intermediul cererii reconvenţionale a fost emisă în baza contractului nr. x/10.08.2015, şi nu în baza contractului nr. x/10.06.2015.

În drept, întâmpinarea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1556 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1911 din 19 iunie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea principală a reclamantei A. S.R.L.; a constatat intervenită rezoluţiunea contractului de execuţie lucrări nr. x/10.08.2015, din culpa pârâtei-reclamante B. S.R.L.; a obligat pârâta-reclamantă B. S.R.L. să restituie reclamantei-pârâte A. S.R.L. suma de 281.513,51 RON şi să desfiinţeze lucrarea efectuată în mod necorespunzător, în termen de o lună de la data pronunţării sentinţei; a obligat pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 28.927 RON; a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta-reclamantă B. S.R.L., solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei apelate în totalitate, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (2), teza a II-a C. proc. civ. şi, pe cale de consecinţă, respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în sensul constatării neintervenirii rezoluţiunii unilaterale a contractului nr. x/10.08.2015; admiterea cererii reconvenţionale formulate de pârâta-reclamantă, respectiv obligarea reclamantei-pârâte la plata sumei de 212.146,77 RON, reprezentând contravaloarea facturii x/28.08.2015, emise în baza contractului nr. x/10.08.2015; a sumei de 18.117,33 RON, reperezentând cuantumul clauzei penale stipulate în contractul nr. x/10.08.2015, sumă ce va fi calculată, în continuare, până la achitarea efectivă a debitului principal; cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâta-reclamantă B. S.R.L., a respins cererea intimatei de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca nedovedită.

Împotriva acestei decizii, pârâta-reclamantă B. S.R.L. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În dezvoltarea motivului de recurs, recurenta apreciază, sub un prim aspect, că instanţa de apel a încălcat normele de drept material când a constatat rezoluţiunea contractului şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară, deşi contractul prevedea în mod expres rezilierea numai pentru viitor. Mai mult, învederează că, fiind un contract cu executare succesivă, remediul prevăzut de lege era rezilierea cu efecte numai pentru viitor.

Mai departe, evocând dispoziţiile art. 7.3 din contractul nr. x/10.08.2015, învederează că, potrivit art. 1551 C. civ., în cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, iar nu la rezoluţiune, cum în mod greşit au stabilit atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel, iar, potrivit art. 1554 C. civ., contractul reziliat încetează doar pentru viitor, iar nu retroactiv, cum este în cazul rezoluţiunii.

Mai arată că, în sensul art. 1851 C. civ., Contractul de execuţie de lucrări de construcţii nr. 483/10.08.2015 este un contract de antrepriză, prin care antreprenorul (recurenta) s-a obligat să execute o anumită lucrare (execuţia pardoselii din beton a halei de producţie Lupeni) pentru beneficiar (intimata) în schimbul unui preţ, fiind deci un contract cu executare succesivă, calificat în acest mod de doctrină şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, susţine că, potrivit art. 1554 C. civ., contractul reziliat încetează doar pentru viitor, astfel că, între părţi, contractul va rămâne valabil pentru trecut, rezilierea urmând a produce efecte doar ex nunc, afectând doar obligaţiile neîndeplinite şi menţinându-le pe cele care au fost executate.

Mai arată că, o parte dintre prestaţiile deja executate de către recurentă au fost recepţionate fără obiecţiuni de către beneficiar, lucrările au fost conforme, intimata a beneficiat şi beneficiază în continuare de aceste lucrări, astfel că nu există un motiv pentru care sumele aferente acestor lucrări să fie returnate.

Totodată, susţine că şi lucrările contestate de către intimată i-au profitat şi îi profită în continuare. Astfel, la scurt timp după efectuarea lucrărilor de către recurentă, intimata şi-a reluat activitatea din incinta halei de producţie Lupeni, folosind în mod continuu pardoseala executată de recurentă, activitate ce se desfăşoară inclusiv în prezent, în condiţii normale. Prin urmare, consideră că orice deficienţe ale lucrării, care ar fi intervenit în timpul sau ulterior finalizării acesteia, nu au fost de natură să pericliteze activitatea beneficiarului. Or, în condiţiile în care este dovedită utilitatea lucrării, apreciază că soluţia drastică a repunerii părţilor în situaţia anterioară este nelegală şi se dovedeşte a fi chiar nejustificată.

Recurenta mai arată că adresa din 24.11.2015, prin care intimata a propus o reducere a prestaţiilor, reprezintă o altă dovadă în sprijinul tezei conform căreia lucrările executate i-au profitat intimatei. Prin urmare, dacă intimata ar fi fost de acord cu o simplă reducere a prestaţiilor, în mod cert lucrările executate i-au profitat, iar măsura repunerii părţilor în situaţia anterioară nu se justifică.

În concluzie, atât din perspectiva remediului contractual, cât şi din perspectiva remediului prevăzut de lege pentru neexecutarea contractelor cu executare succesivă, dar şi din perspectiva practică a tuturor consecinţelor disproporţionate pe care le poate avea remediul dispus de instanţă, în speţă, recurenta consideră că instanţa de apel a încălcat normele de drept material când a constatat rezoluţiunea contractului şi a dispus repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Printr-o altă critică, susţine că intimata a apelat deja la un remediu contractual alternativ, ce exclude rezilierea, remediu faţă de care recurenta s-a conformat, fapt consemnat prin corespondenţa electronică purtată în perioada octombrie 2015- noiembrie 2015 şi prin procesul-verbal nr. x/11.11.2015, în care se arată ultimele activităţi întreprinse de recurentă, şi anume: colmatare rosturi, tratare fisuri pe pardoseală realizată în secţiile de producţie, îndepărtare corpuri străine de pe suprafaţă şi tratare cu material specific. Astfel, recurenta apreciază ca fiind profund injustă solicitarea de către intimată şi dispunerea de către instanţă a remediului repunerii părţilor în situaţia anterioară, în condiţiile în care intimata a solicitat, în prealabil, iar autoarea recursului a fost de acord cu efectuarea de reparaţii pentru remedierea deficienţelor lucrărilor executate.

Sub un alt aspect, recurenta învederează că, în cazul rezilierii pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, nu este admisibilă din punct de vedere legal soluţia repunerii de plano a părţilor în situaţia anterioară, ci trebuie analizat dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile, consecinţă ce decurge din dispoziţiile art. 1554 C. civ.

Totodată, arată că diferenţa de consecinţe este semnificativă, în sensul că, în determinarea răspunderii civile ca urmare a rezilierii pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, nu se dispune în mod automat restituirea prestaţiilor, ci se impun a fi analizate condiţiile specifice răspunderii civile: fapta ilicită, legătura de cauzalitate şi prejudiciul. Mai mult, apreciază că, în contextul răspunderii civile, determinarea existenţei şi a întinderii prejudiciului presupune analiza raportului dintre prestaţiile care au profitat părţii reclamante, şi pe care aceasta le exploatează, şi neconformităţile ce o prejudiciază, astfel că reparaţia să fie justă, proporţională şi echitabilă. Altfel spus, analiza condiţiilor răspunderii civile poate duce la consecinţe diferite faţă de cele produse în cazul unei repuneri în situaţia anterioară, în funcţie de întinderea efectivă a pagubei.

De asemenea, mai susţine că nici prima instanţă, şi nici instanţa de apel nu au verificat dacă aceste condiţii ale angajării răspunderii civile a recurentei sunt întrunite şi, mai ales, care este întinderea pagubei suferite în mod efectiv de către intimată, dispunând în mod automat repunerea în situaţia anterioară, ceea ce, în opinia recurentei, este nelegal.

Prin urmare, consideră că se impune, pe cale de consecinţă, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând a se pune în vedere instanţei de apel să administreze probele necesare (inclusiv prin intermediul unei noi expertize) şi să analizeze dacă, în speţă, între altele, sunt sau nu întrunite condiţiile rezilierii pentru viitor a contractului şi a răspunderii civile a recurentei, inclusiv, dar, fără a se limita la: stabilirea împrejurării dacă intimata a suferit un prejudiciu şi dacă da, care este întinderea acestuia (luând totodată în considerare faptul că intimata a acceptat şi, deci, beneficiază de cel puţin o parte semnificativă a prestaţiilor executate de către recurentă în baza contractului dintre părţi).

Apreciază că stabilirea acestui aspect este relevant inclusiv din perspectiva verificării împrejurării dacă eventualele neconformităţi, ce au fost imputate, justifică prin gravitate şi efecte soluţia rezilierii contractului, recurenta menţinându-şi în acest sens toate cererile şi apărările formulate în prima instanţă şi în apel, în sensul că şi-a executat obligaţiile contractuale şi că lucrarea nu prezintă neconformităţi majore care să justifice rezilierea contractului şi angajarea răspunderii recurentei şi că intimata îi datorează sumele de bani solicitate prin cererea reconvenţională.

Totodată, apreciază că analizarea condiţiilor de angajare a răspunderii civile presupune inclusiv determinarea efectelor pe care măsura desfiinţării platformei executate, dispusă de prima instanţă şi menţinută de către instanţa de apel, le produce asupra halei de producţie a intimatei, aspect care a fost complet ignorat în fazele procesuale anterioare. În acest sens, din analiza pe care recurenta a făcut-o, a rezultat că desfiinţarea lucrărilor efectuate este mult mai prejudiciabilă pentru intimată în raport de consecinţele pe care le poate avea această măsură asupra structurii de rezistenţă a halei de producţie.

Astfel, în opinia recurentei, desfiinţarea lucrărilor efectuate (practic spargerea şi evacuarea unei suprabetonări pe un planşeu vechi), prin vibraţiile şi şocurile mecanice provocate, este susceptibilă să conducă la avarierea serioasă a structurii de rezistenţă a clădirii.

O ultimă critică invocată de recurentă priveşte nerespectarea de către prima instanţă şi instanţa de apel a obligaţiei de a califica actele şi faptele deduse judecăţii în conformitate cu legea şi de a stabili în mod corespunzător efectele legale ce decurg din această calificare.

Astfel, după ce evocă dispoziţiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta susţine că această obligaţie se justifică prin aceea că, o calificare corectă a actului supus judecăţii şi determinarea corespunzătoare a efectelor sale constituie operaţiuni ce se circumscriu unor norme de ordine publică, nefiind admisibil, din punct de vedere legal, ca judecătorul să rămână cantonat într-o calificare vădit eronată şi să dea curs unor efecte incompatibile cu actele deduse judecăţii, doar pentru că reclamantul a formulat această calificare şi a cerut validarea unor astfel de efecte nelegale. Or, a valida abordarea pe care prima instanţă şi instanţa de apel au urmat-o în prezentul dosar ar însemna să se accepte că principiul disponibilităţii ar putea înfrânge principiul legalităţii, ceea ce, în opinia recurentei, nu este admisibil.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 9 aprilie 2020, intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate, cu obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Potrivit intimatei-reclamante, criteriul în funcţie de care contractele sunt clasificate în contracte cu executare dintr-o dată şi contracte cu executare succesivă este reprezentat de modul de executare a prestaţiilor la care sunt obligate părţile contractului, respectiv, în cazul contractului cu executare dintr-o dată, prestaţia caracteristică se execută printr-o singură acţiune, iar în cazul contractului cu executare succesivă, prestaţia se execută, de către cel puţin una dintre părţi, prin mai multe acţiuni desfăşurate pe o perioadă de timp.

Or, în prezenta cauză, arată intimata că obiectul contractului este reprezentat de execuţia unei pardoseli din beton, contra unui preţ total stabilit la încheierea contractului, având un termen de execuţie de 15 zile.

Mai arată intimata că susţinerile recurentei, potrivit cărora împrejurarea constând în aceea că au fost emise facturi parţiale ar conduce la concluzia prestării succesive, denaturează realitatea şi intenţia părţilor, care au stabilit un preţ unitar pentru efectuarea lucrării, însă au stabilit ca modalitate de plată emiterea unei facturi de avans şi a unei facturi finale, situaţie posibilă inclusiv în cazul unui contract de vânzare, contract esenţialmente cu exectare dintr-o dată, fără a se considera că plata în această modalitate ar califica contractul ca fiind unul cu executare succesivă.

Totodată, învederează că susţinerile recurentei, potrivit cărora contractul de antrepriză fiind un contract cu executare succesivă, remediul legal aplicabil fiind cel al rezilierii, sunt contrazise chiar de prevederile C. civ. în materia antreprizei, respectiv art. 1872 şi 1873, prevederi ce reglementează rezoluţiunea/rezilierea contractului imputabilă antreprenorului, respectiv beneficiarului.

Intimata susţine că atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au verificat minuţios întrunirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi au dat o corectă calificare juridică raporturilor dintre părţi, actelor şi faptelor deduse judecăţii, respectând întrutotul dispoziţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

La 10 iunie 2020, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a apărărilor formulate prin întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 6 octombrie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, doar intimata-reclamantă A., prin avocat, a depus punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanţei de recurs să constate că motivele de recurs nu pot fi primite, având în vedere că au fost invocate omisso medio, sens în care solicită şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8.598,35 RON, conform dovezilor aflate la dosar.

La 19 martie 2021, recurenta, prin avocat, a depus la dosar note de şedinţă, prin care a solicitat admiterea în principiu a recursului formulat, cu soluţionarea acestuia în şedinţă publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din 23 martie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, stabilind termen de judecată la 18 mai 2021, ora 10, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine menţionat că, prin apelul formulat, cu referire la cererea de chemare în judecată, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a solicitat respingerea acesteia, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, constatarea neintervenirii rezoluţiunii unilaterale a Contractului nr. x/10.08.2015, susţinând că în mod greşit instanţa a constatat intervenirea rezoluţiunii unilaterale a contractului mai sus amintit, întrucât, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii contractuale.

În susţinerea criticii formulate, apelanta-pârâtă (recurenta din litigiul pendinte) a dezvoltat critica formulată în sensul neîndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii contractuale, arătând în primul rând că nu există o faptă culpabilă stabilită în sarcina sa.

În acest sens, a arătat că: instanţa a reţinut în mod greşit faptul că lucrările pe care le-a efectuat nu au fost executate în mod corespunzător din punct de vedere calitativ, susţinând că aceste aspecte sunt contrazise de Raportul de expertiză tehnică în construcţii efectuat în cauză; a mai arătat şi că instanţa a reţinut în mod greşit faptul că grosimea pardoselii executate se situează sub grosimea medie de 15 cm prevăzută de Oferta tehnico-economică nr. 406/09.07.2015; raportat la existenţa fisurilor asupra betonului pe care l-a turnat, a susţinut că existenţa fisurilor asupra platformei de beton a imobilului a fost determinată exclusiv de activitatea necorespunzătoare a reclamantei, dar şi de existenţa unui subsol degradat peste care s-a realizat platforma de beton; referitor la existenţa rosturilor de dilataţie cu profil metalic, precum şi existenţa tăierilor privind rosturile de contracţie asupra betonului pe care pârâta l-a turnat, apelanta-pârâtă a susţinut că instanţa trebuia să analizeze răspunsul la obiectivul nr. 4 sub aspectul Ghidului privind proiectarea, execuţia şi asigurarea calităţii pardoselilor la construcţii - x.

De asemenea, subsumat criticii privind neîndeplinirea condiţiilor rezoluţiunii contractuale, formulate în apel, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a susţinut că prima instanţă de fond a reţinut în mod eronat faptul că (pârâta) nu a remediat deficienţele semnalate de beneficiar, sens în care a solicitat primei instanţe de control judiciar să constate că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel cum acestea au fost asumate prin Contractul de execuţie lucrări nr. x/10.08.2015.

În ceea ce priveşte soluţia de repunere a părţilor în situaţia anterioară, prin obligarea pârâtei apelante (recurente) la desfiinţarea lucrării şi restituirea sumelor primite cu titlu de preţ al lucrării, autoarea apelului (recurenta din litigiul pendinte) a susţinut că mijloacele de probă administrate pe parcursul cercetării judecătoreşti demonstrează faptul că şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale, astfel că, în opinia sa, nu este obligată să restituie sumele de bani solicitate şi nici să demoleze lucrarea.

Totodată, subsidiar constatării lipsei culpei sale în executarea lucrării, pârâta a solicitat instanţei de apel să constate faptul că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile rezoluţiunii unilaterale a contractului, respectiv aplicarea măsurii privind repunerea părţilor în situaţia anterioară. Totodată, a învederat că eventualele deficienţe ale lucrării nu sunt suficient de însemnate încât să atragă măsura desfiinţării lucrării efectuate, sens în care a invocat prevederile art. 1551 alin. (1) din C. civ.:

"Creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate."

De asemenea, a arătat că lucrarea fiind executată, nu se poate vorbi despre o neexecutare a contractului, ci, eventual, de o executare necorespunzătoare a lucrărilor efectuate, care, în opinia aplantei-pârâte (recurente) nu poate atrage rezoluţiunea contractului, ci doar posibilitatea remedierii deficienţelor constatate/reducerea prestaţiilor.

Aşadar, cu referire la cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, prin apelul formulat, pârâta (recurenta din litigiul pendinte) a criticat soluţia primei instanţe de fond exclusiv din perspectiva neîndeplinirii condiţiilor rezoluţiunii contractuale.

Mai mult decât atât, fiind declarat un apel motivat, potrivit regulii înscrise în art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., instanţa de apel era ţinută să procedeze la evaluarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei apelate prin prisma argumentelor critice pe care partea apelantă a înţeles să le susţină în motivarea căii de atac.

Altfel spus, instanţa de apel şi-a exercitat atribuţiile de instanţă de prim control judiciar, apreciind asupra caracterului fondat sau nefondat al criticilor pe care partea apelantă le-a adus unei judecăţi anterior realizate, demers analitic ce este în deplin acord cu exigenţele ce se impun judecăţii în apel potrivit art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Or, în recurs, criticând decizia instanţei de apel, pârâta, pentru prima dată susţine că, de fapt, contractul este unul cu executare succesivă prin aceea că, în contract, se prevede rezilierea cu efecte numai pentru viitor, iar în cazul rezilierii cu efecte pentru viitor a unui contract cu executare succesivă, soluţia repunerii de plano a părţilor în situaţia anterioară, nu este admisibilă din punct de vedere legal.

Având în vedere că această critică a fost invocată omisso medio, pentru prima dată în recurs, Înalta Curte reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.:

"Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor", astfel încât nu o va putea reţine în analiză.

Printr-o altă critică, autoarea recursului susţine că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., prin aceea că judecătorii fondului nu au calificat corect actul dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, în raport de calificarea corectă care ar fi trebuit dată contractului, nu au calificat corect sancţiunea care trebuia să fie incidentă în cauză.

Întrucât se invocă încălcarea unor norme de procedură, critica poate fi analizată din perspectiva pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., şi nu a pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., aşa cum a fost încadrată de recurentă.

Astfel, referitor la calificarea obiectului acţiunii, Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 30 alin. (1) C. proc. civ., obiectul cererii de chemare în judecată constă în pretenţia concretă dedusă judecăţii.

Aşadar, obiectul este pretenţia concretă formulată, dar şi dreptul subiectiv invocat, în vreme ce cauza este situaţia de fapt pe care se întemeiază pretenţia titularului cererii, calificată juridic, la nevoie de către instanţă, în temeiul prerogativelor conferite expres de art. 22 C. proc. civ., dacă această calificare juridică exactă lipseşte sau este eronată.

În temeiul dreptului de dispoziţie al părţilor, astfel cum este acesta reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, deoarece obligaţia instanţei de a se pronunţa numai cu privire la ceea ce s-a cerut constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii. Soluţia rezultă nu numai din art. 9 alin. (2), ci şi din art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

Numai dacă formulările reclamantului sunt improprii şi nu se poate determina exact obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa este datoare, în baza rolului activ al judecătorului, să solicite precizarea necesară, asigurându-se şi în acest mod de respectarea principiului disponibilităţii.

În jurisprudenţă, s-a statuat în mod constant că obiectul acţiunii (cererii) nu poate fi nici schimbat, nici depăşit, doar temeiul juridic invocat de reclamant nu leagă instanţa. În temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii (cauza juridică), instanţa fiind datoare să determine cadrul procesual exact.

Pornind de la aceste consideraţii de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că instanţele anterioare au constatat că reclamanta A. S.R.L. a învestit instanţa de judecată cu o acţiune în constatare, prin care aceasta a solicitat instanţei să constate că a intervenit rezoluţiunea Contractului de execuţie lucrări de construcţie nr. 483/10.08.2015, urmărind repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În motivarea acţiunii, reclamanta a expus situaţia de fapt pe care şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii susţinând, în esenţă, că pârâta nu şi-a îndeplinit anumite obligaţii din contract, neexecutarea fiindu-i imputabilă pârâtei.

Faţă de pretenţia concret formulată în acest sens, susţinută de motivarea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că formulările reclamantei nu sunt improprii/incorecte, astfel încât să nu se poată determina obiectul acţiunii, caz în care instanţa era datoare, în baza rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, să solicite părţii precizările necesare.

Având în vedere considerentele reţinute, se constată că niciuna dintre criticile formulate de recurenta-pârâtă nu relevă incidenţa motivelor de casare invocate.

Prin urmare, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., urmează a dispune respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În ce priveşte solicitarea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului pendinte, Înalta Curte, ţinând seama de soluţia de respingere a căii de atac promovate de partea adversă şi de prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constată că, în sarcina recurentei-pârâte, ca parte care a pierdut procesul, a luat naştere obligaţia de a suporta cheltuielile aferente procedurii judiciare. Cu acest titlu, recurenta-pârâtă B. S.R.L. va fi obligată să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 8.598,35 RON reprezentând onorariul asistenţei juridice de care a beneficiat, conform facturii nr. x/11.03.2020 şi a extrasului de cont depuse la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1635 din 16 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 8.598,35 RON.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.