Bank loan unfair terms and interest clauses: appeal partially allowed and remanded for re-examination of abusive clauses

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 8 mai 2017 sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. şi B. S.A. - Sucursala Iaşi, solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 1.3 lit. a), b), c) din contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, referitoare la perceperea mai multor comisioane, inclusiv a comisionului de restructurare prevăzut în actele adiţionale la contract;

- să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei de 2.600 CHF, reprezentând comision de acordare credit achitat în temeiul clauzei abuzive indicate la primul petit, precum şi a sumelor plătite cu titlu de comisioane de administrare şi de restructurare, plus dobânda legală aferentă acestor sume, de la data încasării de către pârâte şi până la data rambursării, precum şi la restituirea către reclamant a sumelor reprezentând comisioane aplicate la soldul creditului, calculate în continuare, de la data introducerii acţiunii şi până la data pronunţării hotărârii;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei 5.1 din acelaşi contract de credit, privind modalitatea de stabilire a dobânzii curente, în ceea ce priveşte sintagmele "Dobânda se poate modifică în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii", "În cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestora, după caz, banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale", precum şi a clauzei 5.3 din contract în ceea ce priveşte prevederea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi (…) considerată acceptată automat de către împrumutat";

- să oblige pârâtele la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţa de dobândă percepută de acestea conform clauzei abuzive 5.1 din contract şi dobânda stabilită potrivit art. 1.2 din contract, respectiv şi la plata către reclamant a dobânzii legale aferente debitului;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 5.4 din contract, privind dobânda penalizatoare şi a clauzei contractuale privind penalităţile şi dobânda penalizatoare, prevăzute în condiţiile generale ale contractului de credit şi să le oblige pe pârâte la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu acest titlu;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 6.3 din contract şi să stabilească cursul de schimb CHF/RON în vederea calculării fiecărei rate de credit la valoarea din momentul încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integrală a creditului şi, în consecinţă, să oblige pârâtele la plata către reclamant a diferenţei achitate în plus cu acest titlu, prin raportare la cursul de schimb valutar stabilit de instanţă;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 7.1 lit. a), m), n) şi o), prin raportare la art. 7.2 din contract, a art. 7.3, a art. 8.2, a art. 9.8, a art. 9.12, în ceea ce priveşte expresia "fără a ridica obiecţiuni şi fără a fi necesară îndeplinirea vreunei formalităţi" şi a art. 9.14 din contract.

În subsidiar, a solicitat să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. 8.2 din contract, conform căruia competenţa de soluţionare a oricărui litigiu în legătură cu prezentul contract aparţine instanţelor din Bucureşti.

La 10 august 2017 reclamantul a depus cerere adiţională la acţiunea introductivă, solicitând introducerea în cauză, în calitate de pârâte, a B. S.A - Filiala Londra, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzelor din actul adiţional nr. x din 19 martie 2010 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008 şi a B. S.A. - Agenţia Iaşi Sf. Lazăr, pentru capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv a clauzelor din actele adiţionale nr. x - nr. 6 la contract.

În completarea acţiunii iniţiale, reclamantul a mai solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. II din actele adiţionale nr. x - 6 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, referitoare la perceperea comisioanelor de restructurare şi de conversie credit; să le oblige pe pârâte la rambursarea către reclamant a sumei percepute în temeiul acestor clauze; să le oblige pe acestea la plata către reclamant a dobânzii legale penalizatoare aferente acestui debit, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011; să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a art. I privind marja majorată a băncii de 6,5%, a art. IV referitor la dobândă, a art. VI şi a art. VII din actul adiţional nr. x din 19 martie 2010 la contract; să le oblige pe pârâte la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţa dintre dobânda încasată şi dobânda constituită din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja băncii din momentul încheierii contractului, precum şi la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, începând cu data încasării şi până la data restiturii sumei.

Totodată, a menţionat că dobânda pretinsă prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea adiţională reprezintă dobânda penalizatoare, calculată potrivit art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data încasării sumelor şi până la data restituirii acestora.

La 16 ianuarie 2018, reclamantul a depus o nouă cerere adiţională la acţiunea introductivă, prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate şi caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din actul adiţional nr. x încheiat la 21 iunie 2013 la contractul de credit nr. x din 20 martie 2008: art. I, în ceea ce priveşte marja majorată a băncii de 6,5 puncte procentuale pe an; art. II referitor la perceperea de către pârâte a comisionului lunar de administrare credit, a comisionului unic pentru servicii prestate în valoare de 30 euro şi a comisionului pentru prestarea serviciului suplimentar solicitat, în valoare de 1.000 euro; art. VI privind art. 6.3 din contract; art. VII privind art. 7.1 lit. a), g), l), n), art. 7.2, pct. 7.3 din contract şi art. IX referitor la art. 9.18 şi art. 9.20 din contract.

A mai solicitat să fie obligate pârâtele la restituirea către reclamant a diferenţei dintre dobânda încasată în temeiul clauzei nule şi dobânda formată din indicele de referinţă LIBOR la 3 luni şi marja iniţială a băncii; la plata către reclamant a dobânzii penalizatoare aferente acestei sume, calculată conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, de la data perceperii şi până la data plăţii; la rambursarea sumelor plătite cu titlu de comisioane potrivit art. II din actul adiţional nr. x din 21 iunie 2013 şi la plata către reclamant a dobânzii legale aferente acestora; să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON pentru calculul fiecărei rate succesive datorate, la cursul de schimb CHF/RON valabil la data încheierii contractului, începând cu data scadenţei primei rate şi până la rambursarea integral a creditului şi la restituirea către reclamant a sumei reprezentând diferenţă achitată în plus.

Pârâta B. S.A., prin notele scrise depuse la 30 ianuarie 2018, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a filialei Londra din cadrul B. S.A.

Prin încheierea din 20 februarie 2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. - Filiala Londra, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a B. S.A. - sucursala Iaşi, invocată din oficiu şi a constatat că Agenţia Iaşi Sf. Lazăr nu are capacitate procesuală de folosinţă pentru a sta în judecată în nume propriu sau ca reprezentant al B. S.A.

La termenul de judecată din 09 septembrie 2019, faţă de preluarea pârâtei B. S.A de către C. S.A., s-a dispus rectificarea citativului, prima pârâtă fiind înlocuită cu C. S.A.

Prin sentinţa nr. 418/2019/civ din 5 noiembrie 2019, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea, aşa cum a fost precizată şi:

- a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute în contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, în cuprinsul art. 1.3. a), b) şi c) cu privire la comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul pentru rambursarea anticipată, art. 5.1. referitor la menţiunea:

"Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia (…) marjei, conform deciziei băncii", art. 5.3. privind menţiunea:

"În cazul în care banca modifică marja, conform deciziei sale, noua rată a dobânzii va fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat", art. 7.1. lit. m), n), o) şi art. 9.14 din contract;

- a obligat pârâta C. S.A. să restituie reclamantului suma de 2.600 CHF, reprezentând comisionul de acordare a creditului şi să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă acestui debit, calculată de la data introducerii acţiunii (08 mai 2017) şi până la data restituirii sumei;

- a obligat pârâtele C. S.A. şi C. S.A. - Filiala Londra să restituie reclamantului suma reţinută cu titlu de comision de administrare încasat în baza contractului de credit nr. x din 20 martie 2008 şi să achite reclamantului dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată de la data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective a debitului principal.

- a respins ca nefondate celelalte capete ale acţiunii;

- a respins pentru lipsa calităţii procesuale pasive acţiunea în contradictoriu cu B. S.A. - Sucursala Iaşi.

Împotriva sentinţei nr. 418/2019/civ din 5 noiembrie 2019, pârâta C. S.A. a declarat apel principal, iar reclamantul A. apel incident.

Prin decizia civilă nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul principal, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a respins petitul cererii privind constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute de art. 1.3.a. din contractul de credit nr. x din 20 martie 2008, restituirea către reclamant a comisionului de acordare de 2.600 CHF şi plata dobânzii aferente acestuia, a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate şi a respins apelul incident.

Împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, intimatul-reclamant A. a declarat recurs.

În motivare, autorul căii de atac a susţinut incidenţa motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând schimbarea hotărârii recurate în sensul admiterii apelului incident şi a acţiunii introductive de instanţă în întregime, precum şi în sensul respingerii apelului principal.

O primă critică invocată a vizat considerentele instanţei de prim control judiciar cu privire la respingerea capătului de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare credit.

Sub acest aspect, a arătat că cererea sa a fost formulată din perspectiva lipsei vreunei prestaţii din partea băncii care să fi justificat perceperea comisionului, iar nu pentru motivul că nu ar fi fost cunoscut modul de calcul al acestuia, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

A menţionat că instanţa de prim control judiciar în mod nelegal a apreciat că, în cauză, clauzele privind comisioanele au fost exprimate în mod clar şi inteligibil şi că nu a existat vreun dezechilibru între prestaţii.

În acest context, a afirmat că analiza caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare nu se putea realiza doar prin raportare la denumirea sa.

Totodată, contrar opiniei instanţei de apel, a susţinut că acordarea creditului era condiţionată de achitarea comisionului pentru aceeaşi prestaţie, punându-se la dispoziţie un anumit tip de produs bancar pentru care s-a achitat şi dobândă, subliniind că perceperea comisionului s-a efectuat fără nicio justificare şi explicaţie din partea intimatelor-pârâte şi fără a exista o contraprestaţie pentru comisionul încasat.

În ceea ce priveşte condiţia inexistenţei negocierii clauzelor privind comisioanele, a subliniat că aplicabilitatea dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 este strâns legată de posibilitatea acordată consumatorului de a negocia şi de a influenţa cuantumul comisioanelor; astfel, deşi simpla existenţă a unui contract de adeziune nu determină în mod automat caracterul abuziv sau ilegal al anumitor clauze din cuprinsul acestuia, aderarea la un astfel de contract nu poate înlătura acordul de voinţă al părţilor şi buna-credinţă.

În argumentare, a evocat Minuta întâlnirii reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii cu preşedinţii secţiilor specializate de la nivelul curţilor de apel, în materia litigiilor cu profesionişti şi insolvenţei (Curtea de Apel Craiova, 27-28 aprilie 2015), potrivit căreia comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit nu sunt de plano abuzive, aprecierea caracterului abuziv al clauzei realizându-se prin raportare la criteriile prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010, la întreg pachetul contractual şi la comportamentul părţii pe parcursul executării prestaţiilor contractuale.

Prin urmare, a arătat că, faţă de valoarea mare a comisioanelor şi de faptul că, urmare a includerii comisionului de acordare credit în suma acordată cu titlu de credit, recurentul-reclamant a plătit dobândă şi pentru acest cost, instanţa de prim control judiciar a aplicat greşit normele de drept material.

În continuare, a susţinut că motivarea instanţei de apel potrivit căreia în cauză nu a existat vreun dezechilibru între prestaţii, iar natura serviciilor aferente comisionului de acordare putea fi dedusă din denumire chiar şi în lipsa negocierii clauzei, este nelegală, întrucât, raportat la dispoziţiile legale ale legii aplicabile şi ale O.U.G. nr. 50/2010, poziţia intimatei-pârâte în raportul juridic dintre aceasta şi recurentul-reclamant este dominantă şi agresivă.

Prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, recurentul-reclamant a criticat şi soluţia instanţei de apel de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al penultimei teze din art. 5.1 din contract, referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii.

Sub acest aspect, a arătat că, prin stabilirea caracterului constant al marjei intimatei-pârâte de către instanţa de prim control judiciar, fără a se observa că dobânda era variabilă şi se calcula prin raportare la indicele LIBOR, instanţa de apel a dat o altă interpretare clauzelor contractuale referitoare la modul de stabilire a dobânzii curente, încălcând voinţa părţilor din momentul încheierii contractului.

Mai mult, a subliniat că soluţionarea apelului s-a realizat în lipsa unei expertize contabile, în baza susţinerilor intimatei-pârâte şi a înscrisurilor depuse de aceasta, care conţineau calcule inexplicabile, pe care recurentul-reclamant nu a avut posibilitatea să le verifice.

În continuare, tot referitor la marja băncii, a arătat că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii. Astfel, a menţionat că în decizia atacată pe de o parte s-a reţinut că aceasta a fost de 4,5% pe tot parcursul derulării contractului de credit, iar pe de altă parte s-a stabilit că această valoare a fost valabilă pe perioada 21 martie 2008 - 21 decembrie 2009.

Autorul căii de atac a mai susţinut că stabilirea modului de calcul al dobânzii după constatarea caracterului abuziv al clauzei aferente ar fi trebuit să se realizeze în funcţie de LIBOR, în condiţiile în care dobânda de 7,313% a fost valabilă doar la momentul încheierii contractului de credit, iar stabilirea unui astfel de indice obiectiv nu ar fi reprezentat o intervenţie a instanţei în contract şi nici o modificare a acestuia contrar voinţei părţilor, în acelaşi sens fiind şi practica Tribunalului Iaşi.

Tot în privinţa clauzelor contractuale privind modificarea unilaterală a dobânzii de către intimata-pârâtă, recurentul a afirmat că soluţionarea acestui capăt de cerere s-a realizat cu încălcarea Legii nr. 193/2000.

În susţinerea acestei critici, autorul căii extraordinare de atac a afirmat că hotărârea instanţei de apel încalcă normele de drept material, întrucât clauza vizează modificarea unilaterală şi nejustificată a dobânzii şi a marjei băncii.

În opinia recurentului-reclamant, formularea clauzei este neclară şi este realizată cu intenţia de a induce în eroare consumatorul, din interpretarea acesteia rezultând că intimata-pârâtă, în caz de fluctuaţie a indicelui LIBOR, poate modifica unilateral şi marja.

În ceea ce priveşte clauza privind dobânda penalizatoare, recurentul-reclamant a arătat că în mod nelegal s-a reţinut de către instanţa de prim control judiciar că argumentele sale din apel cu privire la acest capăt de cerere au fost invocate pentru prima dată în această etapă procesuală, întrucât au fost invocate şi în faţa primei instanţe, iar încălcarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 era un aspect care ar fi trebuit să fie constatat din oficiu de către instanţa de prim control judiciar.

Totodată, a arătat că argumentele instanţei de apel, potrivit cărora încălcarea dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 se analizează numai pe calea unei contestaţii la executare, nu pot echivala cu o soluţionare a problemei deduse judecăţii, fiind incident cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte respingerea cererii recurentului-reclamant de stabilizare a cursului de schimb CHF - RON la valoarea de la data încheierii contractului, pentru calcularea ratelor, a susţinut că hotărârea este nelegală prin raportare la susţinerile sale din cererea de chemare în judecată şi din cererea de apel incident, precum şi în considerarea faptului că refinanţarea creditului nu a acoperit obligaţia băncii de a informa consumatorul cu privire la evoluţia cursului de schimb pentru moneda în care a fost acordat creditul.

În continuare, a menţionat că soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte art. 7.3 din contractul de credit încalcă prevederile art. 38 alin. (6) din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât banca a arătat că a menţinut dobânda penalizatoare de 4%, adiţional dobânzii curente şi în situaţia în care sumele au devenit exigibile.

Referitor la art. 7.1. lit. a) din contractul de credit, recurentul-reclamant a subliniat că această clauză acordă un drept discreţionar băncii de a aprecia asupra noţiunii de "oricare alte datorii sau costuri", aceasta nefiind definită prin contract, astfel că nu poate reprezenta caz de încălcare a contractului de credit.

În privinţa caracterului abuziv al clauzelor 9.8, 9.12 şi 9.14 din contract, a susţinut că, din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, acestea sunt abuzive, întrucât conferă intimatei-pârâte un drept exclusiv de interpretare a clauzelor.

În susţinerea acestei critici, a arătat că intimata-pârâtă le-a atribuit garanţilor D. şi E. calitatea de codebitori solidari, în condiţiile în care calitatea de împrumutat aparţine doar recurentului-reclamant, iar garantul nu are calitate de "codebitor solidar".

O altă critică invocată de către recurentul-reclamant a vizat soluţia instanţei de apel cu privire la cele 7 acte adiţionale încheiate de părţile în litigiu la contractul de credit.

Sub acest aspect, a arătat că instanţa de prim control judiciar, reţinând în mod greşit că recurentul-reclamant a contestat doar comisioanele de restructurare, nu a soluţionat cauza în raport de criticile care se refereau la dobânzile percepute de bancă după declararea scadenţei anticipate a creditului. Prin urmare, aspectele deduse judecăţii nu au primit o dezlegare din partea instanţei de apel.

Faţă de data începerii procesului, în temeiul art. 493 din C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; părţile nu au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 martie 2022, recursul a fost admis în principiu şi a fost fixat un termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în ceea ce priveşte criticile prin care se invocă lipsa motivării sub aspectul soluţiei vizând clauzele contractuale care prevăd comisionul de acordare, instanţa supremă apreciază că nu sunt întemeiate, deoarece din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a motivat soluţia pronunţată, în raport de exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., arătând că, întrucât aceste clauze sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil şi că ele pot fi înţelese de un consumator diligent, nu pot forma obiect de analiză sub aspectul caracterului abuziv.

Totodată, recurentul-reclamant invocă şi aplicarea greşită a normelor de drept material de către curtea de apel în cadrul verificării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisionul de acordare, critici pe care le subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la analiza caracterului abuziv al art. 1.3. lit. a), b) şi c) din contractul de credit bancar, Înalta Curte apreciază că, într-adevăr, termenul de "acordare" este suficient de clar pentru a demonstra natura serviciului prestat de bancă în contraponderea comisionului luat în discuţie. Claritatea clauzei nu constă doar în claritatea formulei matematice în baza căreia a fost calculat comisionul, ci şi în claritatea obligaţiei. Aşadar, atâta timp cât clauza este clară în sensul că impune reclamantului o anume obligaţie de plată a unei anumite sume de bani la anumite termene (claritatea reţinându-se sub aspectul existenţei obligaţiei, cuantumului acesteia, scadenţei şi debitorului obligaţiei respective) nu se poate aprecia abuzivitatea acesteia pentru lipsa unei definiţii detaliate a comisionului astfel perceput, respectiv a serviciilor pretins efectuate în contrapondere. Titulatura comisionului demonstrează scopul perceperii lui. De asemenea, caracterul inteligibil al acestor creanţe rezultă şi din faptul că ele au fost prevăzute expres în contract ca procent cu indicarea bazei de calcul.

Astfel spus, fiind vorba de o clauză clară ce ilustrează costul contractual devine aplicabil art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecinţa excluderii de la analiză sub aspectul caracterului abuziv, motiv pentru care pârâta nu a fost în mod just obligată la restituirea vreunei sume percepute cu acest titlu.

De asemenea, invocarea încălcării O.U.G. nr. 50/2010 nu poate fi primită faţă de data încheierii contractului în discuţie.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunţată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Or, în speţă, valoarea comisionului de acordare, precum şi modalitatea de calcul sunt detaliat exprimate, iar recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de aceste aspecte la încheierea contractelor, nefiind obligatorie descrierea amănunţită a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuţie, referitoare la comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." În concluzie, criticile de nelegalitate invocate şi analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate sub acest aspect.

Referitor la clauza privind riscul valutar şi cererea de stabilizare a cursului CHF/RON la cursul de schimb al CHF din momentul încheierii contractului de credit, Înalta Curte constată că, într-adevăr, în speţă este incident principiul nominalismului monetar, plata ratelor lunare făcându-se în valuta în care a fost acordat creditul în raport cu prevederile art. 1578 alin. (1) din C. civ. de la 1864; or, în aceste condiţii, în mod just s-a apreciat că respectiva clauză nu poate fi considerată abuzivă, reprezentând o aplicare convenţională a acestui principiu.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la clauzele menţionate în art. 7.1 lit. a), 7.3, 9.8., 9.12 şi 9.14 din contract, precum şi cele referitoare la cele 7 acte adiţionale, Înalta Curte constată că recurentul face trimitere la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel, tinzând la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o rejudecare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor factuale ale cauzei.

Subsumat aceloraşi motive de nelegalitate, anume art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat soluţia instanţei de apel de respingere a cererii privind constatarea caracterului abuziv al penultimei teze din art. 5.1. din contract, referitoare la modificarea unilaterală a dobânzii, al art. 5.3. care vizează modificarea unilaterală şi nejustificată a dobânzii şi a marjei băncii şi al art. 5.4. privind dobânda penalizatoare, susţinând, în esenţă, că prevederile contractuale nu reprezintă clauze clare, neechivoce şi inteligibile, hotărârea recurată fiind nelegală din perspectiva Legii nr. 193/2000 şi a O.U.G. nr. 50/2010.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate".

Textul de lege anterior evocat stabileşte cerinţa ca în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori să fie stipulate clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Pornind de la aceste texte de lege, instanţa supremă reţine că dobânda remuneratorie este de esenţa contractului de credit, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Astfel, o clauză referitoare la dobânda remuneratorie, inserată într-un contract de credit, este asociată obiectului principal al contractului, acest tip de contract fiind unul cu titlu oneros.

Pentru a fi însă exclusă de la evaluarea caracterului abuziv, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, este necesară îndeplinirea condiţiei ca respectiva clauză să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Această cerinţă a fost explicată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13, în sensul că o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu doar din punct de vedere gramatical, ci şi din punct de vedere patrimonial, fiind necesară expunerea transparentă a modului de funcţionare a acesteia.

Astfel, modul de redactare a clauzei trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine că în sintagma din art. 5.1. al contractului "în cazul în care indicele de referinţă variază cu minim 0,25 puncte procentuale (în plus/minus) faţă de valoarea iniţială a acestuia/la cea mai recentă modificare, după caz, Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale" nu se poate decela criteriul în funcţie de care banca calculează partea variabilă din dobândă, care se adaugă părţii fixe, anume marja, care, de asemenea, poate fi modificată, conform deciziei exclusive a băncii (art. 5.3 din acelaşi contract dosar Tribunal Iaşi).

Aşadar, această sintagmă nu îndeplineşte cerinţa de a fi exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât criteriul de variabilitate a dobânzii este stabilit exclusiv de bancă, noua rată a dobânzii urmând a fi comunicată împrumutatului prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, împreună cu noul grafic de rambursare aferent considerat acceptat automat de către împrumutat.

Or, aceste argumente sunt în conflict cu textul legal invocat de recurentul-reclamant; modul de formulare a frazelor este vădit neclar, fiind, astfel, încălcate prevederile Legii nr. 193/2000, din conţinutul clauzelor contestate nerezultând criteriile avute în vedere de bancă la modificarea marjei şi, implicit, a dobânzii creditului, respectiv împrejurarea dacă modificarea are ca fundament o motivaţie reflectată de indicii pieţei financiare.

Astfel, sunt nesocotite dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, în conformitate cu care o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă prin ea însăşi, sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Cerinţa echilibrului contractual este consacrată prin art. 970 din C. civ., obligând cumulativ atât la respectarea unei îndatoriri substanţiale de bună credinţă în executarea contractelor, dar şi la toate urmările pe care legea, echitatea sau obiceiul le dau obligaţiei după natura sa.

În ceea ce priveşte limbajul inteligibil, Înalta Curte apreciază că acest caracter înseamnă în esenţă posibilitatea pentru consumatori de a prevedea consecinţele ce decurg din cuprinsul clauzelor contractului, mai ales sub aspectul celor de natură economică. În acest sens, sunt relevante concluziile la care a ajuns C.J.U.E. în cauza C-26/13 (Arpad Kasler împotriva O.T.P. Jelzalogbank Zrt), expuse în paragrafele 67, 72, 73, 74 şi mai ales 75.

Contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoarele unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor nu este egală. Nefiind negociate şi nefiind echilibrate, aceste contracte pot degenera în aservirea sau menţinerea în stare de captivitate contractuală a consumatorilor care, atunci când contractează cu comercianţii, se găsesc într-o situaţie juridică de cvadruplă inferioritate - economică, tehnică, juridică şi temporală - în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie determinată de nevoia de a consuma. De aici rezultă o relaţie juridică esenţialmente inegală, construită pe temeiul unei forţe economice a comerciantului disproporţionat de mare în raport cu consumatorul care, la data încheierii contractului, are o libertate redusă de a contracta sau, în orice caz, o voinţă alterată de imperativul psihologic sau economic al încheierii contractului. Comerciantul îşi impune voinţa printr-un contract de adeziune, nenegociabil, exploatând această stare de nevoie, în timp ce consumatorul este determinat să adere la condiţiile contractuale redactate în prealabil de comerciant, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora.

Jurisprudenţa C.J.U.E. instituie o prezumţie de dezechilibru al prestaţiilor, pe care profesionistul o poate răsturna probând că a dat consumatorului posibilitatea să influenţeze natura clauzelor şi, în plus, că şi-a respectat obligaţia de informare în faza pre-contractuală.

În speţă, lipsa de negociere este certă, rezultând şi din dezechilibrul cauzat drepturilor consumatorului prin stipularea clauzelor abuzive.

Or, aplicând prevederile legale evocate în speţa dedusă judecăţii, prin raportare la importanţa protecţiei oferite în cuprinsul Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, transpusă în legislaţia română prin Legea nr. 193/2000, se constată că instanţa de apel nu a dat eficienţă jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi nu a intervenit în contractul de credit încheiat între părţi, pentru a înlătura consecinţele situaţiei de inegalitate în care s-a găsit consumatorul la momentul încheierii contractului.

Faţă de aceste motive, instanţa supremă reţine că sintagmele de la art. 5.1. şi 5.3. din contract permit băncii să îşi aroge dreptul discreţionar de a stabili criteriile după care variază marja şi dobânda, cu luarea în considerare doar a acelor indici financiari care să îi procure profit în orice situaţie de fluctuaţie a pieţei financiare, din modul de redactare neputându-se deduce, în mod clar şi inteligibil, care va fi evoluţia în timp a părţii fixe şi a celei variabile aleg dobânzii pe care împrumutatul trebuie să o plătească Băncii.

Împrejurarea că, de esenţa activităţii bancare este obţinerea de profit, iar acesta este obţinut prin perceperea de dobânzi la capitalul împrumutat, nu poate conduce la concluzia că Banca poate stipula clauze care să-i permită majorarea dobânzii în funcţie de voinţa sa exclusivă.

Având în vedere acest aspect, rezultă cu evidenţă faptul că s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, exclusiv în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.

De asemenea, criticile recurentului-reclamant cu privire caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.4. din contractul de credit ce vizează dobânda penalizatoare sunt întemeiate.

Potrivit acestui articol, pentru orice sume datorate şi neplătite la scadenţele prevăzute în contract, împrumutatul, coplătitorul şi garantul va plăti băncii penalităţi stabilite sub forma unor dobânzi penalizatoare de 4% anual peste dobânda curentă pentru creditul restant şi alte sume restante şi de 4% anual pentru dobânda restantă, sume care se vor calcula zilnic, pro rata temporis, începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale şi se vor adăuga la suma ratelor lunare, cuantumul dobânzilor putând depăşi sumele asupra cărora sunt calculate.

Înalta Curte reţine, în primul rând, caracterul lacunar al deciziei de apel în cadrul căreia nu se regăsesc considerentele avute în vedere, care să răspundă efectiv criticilor formulate de reclamant prin calea de atac devolutivă, cu privire la clauza privind dobânda penalizatoare pe care ar datora-o consumatorul în cazul în care acesta înregistrează deja restanţe la plata aceluiaşi credit.

Astfel, se observă că instanţa de apel a reţinut că limitele prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 în ceea ce priveşte rata dobânzii penalizatoare sunt aspecte noi, invocate pentru prima dată în apel, iar suma la care se aplică procentul de 4% se va putea verifica în faza de executare şi nu în prezentul cadru procesual.

Raţionamentul instanţei de apel este eronat, constatarea caracterului abuziv al acestei clauze fiind cerută prin însăşi cererea de chemare în judecată, astfel încât se impune cercetarea fondului sub acest aspect; dobânda menţionată la pct. 5.4. din contractul de credit are o existenţă independentă, aplicându-se suplimentar la dobânda contractuală în cazul în care împrumutatul încalcă obligaţia de plată la scadenţă a ratelor de credit.

Astfel, în cazul înregistrării restanţelor la plata creditului, dobânda contractuală (indiferent de valoarea acesteia) va fi majorată cu dobânda penalizatoare, în funcţie de durata întârzierii la plată.

La momentul semnării contractului reclamantul a acceptat propria obligaţie de a achita în termen ratele, precum şi dreptul corelativ al Băncii de a percepe penalităţi în caz de nerespectare a acestei obligaţii.

În raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, Înalta Curte constată că acest tip de dobândă este datorat în caz de întârziere la plată, în acord cu dreptul instituţiei de credit de a prevedea în contract o clauză penală, prin care să fie acoperit prejudiciul în caz de neîndeplinire a obligaţiei principale asumate de împrumutat, adică aceea de restituire a împrumutului la scadenţa convenită.

Instanţa de apel ar fi trebuit să verifice dacă, la data încheierii contractului, părţile au agreat dobânzi penalizatoare stabilite în mod clar, procentual, în situaţia neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor stabilite şi dacă se creează un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Instanţa naţională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative dacă şi, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situaţie juridică mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de legislaţia în materie.

Din acest punct de vedere, elementele ce se impun a fi analizate, în cadrul controlului caracterului abuziv, sunt variate, fiind legate de particularităţile raportului juridic litigios, de dispoziţiile legale efectiv aplicabile, de ansamblul circumstanţelor speţei, nefiind suficient criteriul unui prag valoric.

În concordanţă cu legislaţia şi jurisprudenţa specifice, instanţa naţională trebuia să încerce să stabilească nivelul daunelor moratorii care ar putea fi acceptat în mod rezonabil de un consumator "tratat în mod loial şi echitabil".

Or, în speţă, se constată că instanţa de apel a analizat superficial criticile invocate de către reclamant, rezumându-se la a constata că acesta are deschisă o altă cale, fără a efectua o analiză a tuturor condiţiilor ce trebuie îndeplinite, din perspectiva art. 4 alin. (1) şi alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în vederea constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

O analiză completă a acestor condiţii impunea examinarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei menţionate la art. 5.4. din contract, din perspectiva producerii unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, cu consecinţe asupra stabilirii bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului.

Faţă de cele ce preced, cu privire la clauzele menţionate la art. 5.1., 5.3 şi 5.4 din contractul de credit, instanţa de apel urmează a verifica dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, sub aspectul caracterului abuziv al clauzei contestate, respectiv dacă aceasta creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, precum şi dacă avea posibilitatea consumatorul să cunoască ipoteza în care se va aplica această clauză, mecanismul de aplicare şi consecinţele economice ale acesteia, statuându-se finalmente dacă dreptul băncii este sau nu unul discreţionar.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza I şi alin. (2) şi al art. 497 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 148/2019/civ pronunţată în 5 noiembrie 2019 de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal, cu menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.

În rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea tuturor garanţiilor procesuale şi în limitele efectului devolutiv al apelului, urmează să analizeze clauzele cuprinse în art. 5.1., 5.3 şi 5.4 din contractul de credit prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, faţă de criticile formulate de către reclamant sub acest aspect prin apelul incident.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 29/2021 din 21 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului incident declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 148/2019/civ pronunţată în 5 noiembrie 2019 de Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2022.