Abusiveness of unilateral interest revision and processing fee clauses in foreign-currency credits; inherent currency risk and exclusion of imprevision doctrine

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 28 iunie 2018 (prin declinare de la Judecătoria Iaşi - dosar x/2017) pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. solicitând să se dispună:

- adaptarea pentru viitor a contractului de credit nr. x/27.02.2008, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a acestuia, în sensul conversiei soldului şi a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării + maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,775 RON;

- recalcularea sumelor de plată, ca efect al conversiei în RON, precum şi restituirea sumelor achitate în plus

- stabilirea unei dobânzi fixe de 3,5% sau a unei dobânzi variabile calculată după formula Robor la 6 luni plus o marjă de 2,5%, dobândă ce se va aplica până la data scadenţei finale a Contractului de credit;

- constatarea nulităţii absolute a clauzei contractuale privind comisionul de procesare (art. 3.5 din contractul de credit), cu obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 3020,2 CHF achitată cu titlu de comision de procesare şi a dobânzii legale calculată de la data plăţii până la data restituirii efective;

- constatarea nulităţii absolute parţiale a clauzei de la art. 3.3 din contractul de credit, în privinţa modalităţii de modificare a ratei dobânzii, potrivit căreia Banca poate modifica valoarea ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, în forma în vigoare până la data semnării primului Act adiţional (12.08.2010), cu obligarea Băncii la restituirea către reclamanţi a sumelor încasate cu titlu de diferenţă de dobândă percepută peste procentul iniţial de dobândă de 4,9%, instituită cu ocazia semnării contractului de credit, pentru perioada 27.02.2008 - 12.08.2010 (data semnării primului act adiţional), perioadă în care Banca a majorat unilateral dobânda contractuală, fără a exista un motiv întemeiat, sume la care urmează a se adăuga şi dobânda legală, calculată de la data efectuării fiecărei plăţi până la data restituirii efective; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 970 C. civ. (de la 1864), Decizia CCR nr. 62/2017 (pct. 45-49), art. 1, art. 2, art. 4, art. 14 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi pct. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 (republicată).

Prin sentinţa nr. 644/civ din 3 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă-contencios administrativ şi fiscal a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzută de art. 3 pct. 3.5 din contractul de credit bancar nr. x/27.02.2008, privind comisionul de procesare şi a obligat pârâta la restituirea acestui comision în cuantum de 3020,2 CHF şi la dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării şi până la restituirea efectivă.

Totodată, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzei prevăzută de art. 3 pct. 3.3 teza a doua din contractul de credit bancar nr. x/27.02.2008, în ce priveşte posibilitatea Băncii de a modifica valoarea ratei dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii şi a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre sumele efectiv încasate cu titlu de dobândă curentă peste procentul de 4,90% pe an, începând cu al doilea an de creditare şi până la intrarea în vigoare a actului adiţional din 12.08.2010, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării şi până la restituirea efectivă.

Totodată, a respins restul pretenţiilor şi a luat act de precizarea reclamanţilor privind solicitarea cheltuielilor pe cale separată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A., apeluri înregistrate la 5 februarie 2019 pe rolul Curţii de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Prin decizia nr. 704/2019 din 2 decembrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 644/civ din 03 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia II civilă, de contencios administrativ şi fiscal. Totodată, a fost respinsă cererea de obligare a apelantei-pârâte C. S.A. să plătească apelanţilor-reclamanţi D. cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii reclamanţii, prin avocat, au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, în ceea ce priveşte respingerea apelului reclamanţilor (prin care, astfel, a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere capetelor de cerere privind adaptarea pentru viitor a contractului de credit bancar, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a acestuia şi de recalculare a sumelor de plată ca efect al conversiei în RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată cu restituirea sumelor achitate în plus reprezentând diferenţa între cursul din data plăţii şi cursul conversiei, de la data introducerii cererii şi până la implementarea efectivă a conversiei de către bancă; cu cheltuieli de judecată ocazionate de prezenta cale de atac şi a cheltuielilor efectuate în apel, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenţii au susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 969, art. 970 şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Cu titlu preliminar, recurenţii-reclamanţi au făcut precizări privind temeiul de drept în baza căruia şi-au formulat petitele, respectiv prevederile art. 970 din C. civ. de la 1864 şi decizia nr. 62/2017 a Curţii Constituţionale a României, pentru că aceasta conţine, în considerente, elemente de interpretare a instituţiei impreviziunii, în contextul economic şi social actual, considerente care au putere de lucru judecat.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. au fost invocate următoarele critici:

1. Instanţa a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864, condiţionând aplicarea acestora de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

În acest sens, recurenţii arată că instanţa de apel ar fi fost în eroare cu privire la obiectul cererii şi reglementările legale aplicabile, făcând o analiză a acestuia prin raportare la Legea nr. 193/2000 şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie, apreciind că nu poate constata intervenita impreviziunea în contractul de credit şi nu poate interveni în raportul contractual pentru reechilibrarea acestuia, atât timp cât clauza din contract care prevede rambursarea împrumutului în moneda în care a fost contractat creditul nu are caracter abuziv, raportat la Legea nr. 193/2000, şi, chiar dacă ar constata caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, instanţa tot nu ar fi putea interveni în contractul de credit, raportat la art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 şi la interpretarea acestuia dată prin jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Contrar acestor reţineri ale instanţei de apel, recurenţii învederează că, în speţă, sunt aplicabile exclusiv prevederile naţionale cuprinse în art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864, care trebuie aplicate în sensul stabilit de jurisprudenţa naţională în materie, anterioară intrării în vigoare a C. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, şi interpretată conform doctrinei, raportat la data încheierii contractului de credit.

Recurenţii arată că este edificatoare pentru incidenţa impreviziunii decizia nr. 731/2019 a CCR, care, în opinia lor, clarifică modalitatea în care trebuie interpretate şi aplicate art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, confirmând susţinerile făcute de reclamanţi prin cererea de apel, precizările şi concluziile scrise depuse în faţa instanţei de apel.

În continuare, aceştia redau paragrafele 39-46 din decizia CCR nr. 731/2019, susţinând că, din cuprinsul respectivelor paragrafe, rezultă faptul că reţinerea impreviziunii contractuale şi reechilibrarea contractului nu sunt condiţionate sau în conexiune cu caracterul abuziv al clauzelor contractuale, astfel cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, şi se analizează în concordanţă doar cu normele de drept material naţionale, respectiv cu art. 969 şi art. 970 C. civ. 1864.

Mai susţin că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, care a statuat că nu poate interveni în contractul de credit, constatarea intervenirii impreviziunii în temeiul art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 naşte obligaţia instanţei de a interveni în contract pentru restabilirea echilibrului prestaţiilor şi readucerea acestuia în parametri care să asigure utilitatea socială a contractului, în orice mod consideră just şi echitabil (inclusiv prin modificarea costurilor contractului).

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut că:

2. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi art. 970 din C. civ. din 1864, reţinând imposibilitatea aplicării acestora în raport de reţinerea incidenţei art. 1578 din acelaşi cod.

Detaliind, recurenţii arată că principiul nominalismului monetar este prevăzut de o normă supletivă, de la care părţile pot deroga. În acest sens, susţin că s-a pronunţat şi Curtea Constituţională a României, care, în considerentele deciziei nr. 62/2017 pct. 37 a arătat că:

"Textul legal are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens". Astfel, nu se poate concluziona în mod corect că obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF este o transpunere automată a principiului nominalismului în contractul de credit dedus judecăţii.

Recurenţii au mai susţinut că, dacă se pleacă de la premisa că părţile au avut în vedere transpunerea în contract a normei cuprinse în art. 1578 din C. civ. de la 1864, normă supletivă, prin inserarea unei clauze care să exprime această înţelegere şi să devină obligatorie între părţi, în temeiul principiului forţei obligatorii a contractelor (art. 969 din C. civ. de la 1864), acest lucru tot nu face inadmisibilă aplicarea teoriei impreviziunii, aceasta fiind o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului.

Totodată, mai arată că, în contractul de credit, există o clauză care reglementează restituirea împrumutului în moneda în care acesta a fost contractat, rezultând astfel că această clauză stă la baza modalităţii de plată a ratelor, şi nu legea, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte caracterul de excepţie şi posibilitatea reţinerii impreviziunii în contractele de credit încheiate în monedă străină, recurenţii arată că aceste aspecte sunt conturate foarte clar de Curtea Constituţională a României în decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, care este parte a ordinii juridice normative, precum şi în decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 59 din 29.01.2020, ceea ce exclude varianta instanţei de apel care a statuat că reţinerea art. 1578 din C. civ. de la 1864 exclude de la aplicare teoria impreviziunii.

Totodată, recurenţii afirmă că, în cuprinsul considerentelor acestor decizii, nu se regăseşte nicio trimitere la o astfel de restricţie, exprimându-se foarte clar ideea că impreviziunea poate afecta un contract de credit încheiat în monedă străină şi că diferenţa de curs valutar poate reprezenta un factor generator de impreviziune în anumite condiţii. În acest sens, indică Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019 a Curţii Constituţionale a României, paragrafele 59-66.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii susţin că:

3. Instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, excluzând de plano reţinerea incidenţei impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină.

În dezvoltarea acestei critici, recurenţii susţin că decizia nr. 704/2019, pronunţată în cauză de Curtea de Apel Iaşi, conturează convingerea instanţei de judecată conform căreia, impreviziunea nu poate fi reţinută într-un contract de credit încheiat în monedă străină.

Din acest motiv, recurenţii apreciază că instanţa nu realizează o judecată efectivă a tuturor aspectelor invocate prin cererea din apel, nu analizează dacă variaţia cursului valutar îndeplineşte condiţiile pentru a fi catalogată ca un risc supraadăugat materializat în contract, rezumându-se la a expune, ca şi regulă generală, faptul că riscul valutar este un risc inerent contractului de credit încheiat într-o monedă străină, care nu poate reprezenta în nicio circumstanţă un factor generator de impreviziune.

Prin urmare, în opinia recurenţilor, nu s-a realizat o judecată efectivă a condiţiilor şi a oportunităţii aplicării art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864.

În continuare, arată că impreviziunea, în interpretarea dată acestei instituţii în contextul C. civ. de la 1864, presupune un dezechilibru contractual prin raportare strict la obligaţiile contractuale, sau, astfel cum a statuat Curtea Constituţională a României în decizia nr. 731/2019, "implică o abatere majoră de la situaţia avută în vedere la încheierea contractului de credit, ea reflectă o situaţie continuă, cu o amploare deosebită, ce afectează utilitatea socială a contractului şi care se exprimă în ideea de ruină contractuală".

Totodată, consideră că, până în momentul în care legiuitorul va stabili criterii clare la care instanţa de judecată să se raporteze în momentul în care va analiza o cerere prin care i se solicită constatarea intervenirii impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină, aceasta trebuie să stabilească singură aceste criterii, judecând în echitate şi raportându-se la doctrina şi jurisprudenţa în materie. De asemenea, apreciază că aceste criterii trebuie stabilite pornind de la premisa posibilităţii aplicării teoriei impreviziunii (art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864 şi a art. 1271 din actualul C. civ.) în contractele de credit încheiate în monedă străină, care presupun un risc inerent legat de asumarea unor fluctuaţii ale monedei străine în raport de moneda naţională, şi nu de la premisa incorectă, a excluderii acestor contracte de la aplicarea teoriei impreviziunii.

Mai arată că, potrivit doctrinei şi deciziei Curţii Constituţionale, pentru a reţine incidenţa impreviziunii, trebuie să se constate întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) a intervenit o schimbare a împrejurărilor legate de executarea contractului; b) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului; c) executarea contractului, din cauza noilor împrejurări, a devenit excesiv de oneroasă pentru debitorul obligaţiei; d) cauza schimbărilor are caracter exterior, obiectiv, independent de atitudinea părţilor; e) consecinţele schimbării împrejurărilor afectează însăşi prestaţiile părţilor şi nu au aspecte străine de acestea; f) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor; g) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună credinţă, negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel nu a analizat aceste condiţii şi a ignorat fără justificare caracterul de risc supraadăugat al riscului valutar materializat în contractul de credit dedus judecăţii, care îndeplineşte toate condiţiile enunţate mai sus: o apreciere majoră faţă de momentul încheierii contractului de credit (de 100% în primii 8 ani contractuali), care a produs efecte în mod continuu începând cu anul 2015 şi care urmează să producă efecte negative şi pe viitor, cauzând un dezechilibru major între prestaţiile părţilor, cu consecinţa antrenării unei obligaţii mult prea oneroase în sarcina uneia dintre părţile contractante (soldul creditului la data introducerii acţiunii era de 113.294,85 CHF, care reprezentau 452.046,45 RON, cu 175.454 RON mai mult faţă de momentul contractării, după ce au efectuat plăţi de 95.338,84 CHF, reprezentând 341.083 RON).

Mai arată că obligaţia debitorului, care trebuie să facă subiectul analizei, din perspectiva intervenirii impreviziunii şi a gradului de onerozitate, este aceea care vizează restituirea unei sume de bani, iar acest aspect rezultă din paragrafele deciziei 623/2016 a Curţii Constituţionale a României.

4. Pe fondul cauzei, recurenţii solicită ca, atunci când se analizează posibilitatea în care consumatorii creditaţi în CHF puteau să prevadă evenimente macro-economice precum evoluţia atipică a unei monede străine, deciziile unei bănci naţionale străine şi o criză economică mondială, să se ia în considerare situaţia particulară a debitorului prin raportare la: informaţiile la care acesta a avut acces la nivelul anului 2008, contextul social de la acel moment, politica de marketing a acestor produse, gradul de pregătire şi experienţa de viaţă a debitorului, cunoştinţele economico-financiare, posibilitatea efectivă a acestuia de a face aprecieri asupra evoluţiei pieţei valutare.

Mai susţin că lipsa informării din partea băncii este o dovadă că debitorii nu au avut în vedere şi nu şi-au asumat conştient nici riscul inerent al unui contract de credit în valută şi nici riscul supraadăugat produs în cazul contractului de credit analizat în cauză.

5. În ceea ce priveşte readaptarea contractului de credit, recurenţii consideră că instanţa de judecată nu este ţinută exclusiv de soluţia propusă prin cererea de chemare în judecată, aceasta reprezentând viziunea debitorului de echilibru al obligaţiilor contractuale, aceasta fiind liberă să judece după propriile criterii şi să dispună o soluţie de reechilibrare, care să exprime restabilirea echilibrului contractual şi menţinerea utilităţii sociale a contractului de credit.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26 martie 2020, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Faţă de întâmpinarea ce le-a fost comunicată, recurenţii-reclamanţi nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Împotriva aceleiaşi decizii, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate, în ce priveşte respingerea apelului pârâtei şi, în rejudecare, admiterea apelului pârâtei, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii clauzelor privind comisionul de procesare (art. 3.5. contract de credit) şi posibilitatea băncii de a modifica valoarea ratei dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii (art. 3.3 contract de credit), restituirea către împrumutaţi a sumelor percepute în temeiul acestor clauze, respectiv suma percepută cu titlu de comision de procesare şi sumele efectiv încasate cu titlu de dobândă curentă peste procentul iniţial de dobândă de 4.9%, începând cu al doilea an de creditare şi până la actul adiţional din 12.08.2010, cu dobânda legală aferentă, calculată de la data încasării şi până la restituirea efectivă. Totodată, ca efect al casării, în temeiul dispoziţiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., a solicitat să se constate ca fiind desfiinţate de drept eventualele acte de executare ce vor fi efectuate împotriva băncii, în baza deciziei recurate, precum şi dispunerea restituirii sumelor de bani încasate de reclamanţi în urma unei asemenea cereri, solicitând, totodată, şi obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cerere de recurs.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969, 970 şi 1088 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte comisionul de procesare, recurenta-pârâtă, evocând prevederile clauzei 3.5. şi ale clauzei 1.1. lit. d) din contractul de credit, apreciază că prevederile din contractul de credit sunt clare şi redactate fără echivoc, astfel că, la momentul întrunirii acordului de voinţă, consumatorilor nu le-a fost ascunsă inserarea acestora în cuprinsul convenţiei, iar termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari, accesibili şi apţi de a fi înţeleşi cu ajutorul gândirii logice.

Totodată, arată că instanţa de apel ar fi apreciat, în mod greşit, ca fiind îndeplinite condiţiile caracterului abuziv - de introducere a clauzei de comision, contrar cerinţei de bună credinţă şi de creare a unui dezechilibru semnificativ - prin faptul că "Banca nu a detaliat care sunt activităţile ce au determinat impunerea acestui comision, neputând fi ignorată nici împrejurarea că are un cuantum consistent - 3020 CHF", întrucât nu era necesar ca Banca să indice în mod concret toate operaţiunile tehnice pe care analiza cererii de acordare a creditului le presupune, fiind suficient că raţiunea perceperii comisionului a fost individualizată, întinderea acestui comision este determinabilă pe baza criteriilor conţinute de clauză, fiind indicată cota procentuală şi baza la care aceasta se raportează.

Mai susţine că nu există nicio dispoziţie legală care să oblige Banca să detalieze, în raporturile cu clienţii săi, motivele pentru care percepe comisionul de procesare, iar lipsa unei enumerări sau prezentări exhaustive, în cuprinsul clauzei, a operaţiunilor subsumate activităţii de analiză acordare credit, nu afectează întinderea obligaţiei de plată a împrumutatului şi nu contribuie la generarea sau amplificarea dezechilibrului dintre drepturile şi obligaţiile părţilor din contractul de credit.

Mai mult, raportat la acest aspect, recurenta-pârâtă arată concluzia la care a ajuns C.J.U.E. în Cauza C-627/17, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt s.a, respectiv aceea că art. 4 alin. (2) şi art. 5 din Directiva nr. 93//3/CEE trebuie interpretate în sensul că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune ca acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatorii, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză" (pct. 45 decizie), iar la punctul nr. 54 din aceeaşi decizie, CJUE statuează astfel: "faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la art. 4 alin. (2) si la art. 5 din Directiva 93/13".

De asemenea, arată că, prin Minuta din 16.04.2018, întocmită cu ocazia întâlnirii trimestriale de unificare a practicii judiciare în materie comercială, s-a reţinut că "în principiu, clauza privind comisionul de acordare a creditului nu este abuzivă, dar capătă acest caracter atunci când este dublată de clauza privind comisionul de analiză".

Faţă de aceste reţineri, recurenta-pârâtă subliniază faptul că, în contractul de credit supus analizei, nu s-a prevăzut decât un comision de procesare, care reprezintă, de fapt, comisionul de acordare, a cărui legalitate este confirmată şi de art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010.

Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, din analiza clauzei prevăzute la art. 3.5 din contractul de credit dedus judecăţii, care stabileşte comisionul de procesare datorat de reclamanţi, rezultă că sunt îndeplinite toate cerinţele care se desprind din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 (respectiv art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/C.E.E.), pentru a nu permite examinarea acestora din perspectiva caracterului abuziv.

Mai arată că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel cu privire la consistenţa comisionului, în temeiul Legii nr. 193/2000 nu poate fi pusă în discuţie valoarea reală a serviciilor astfel comisionate, pentru că, a verifica în ce măsură analizarea cererii de credit a reclamantului s-a făcut în mod just şi proporţional cu suma de 3020 CHF excede analizei instanţei în cauza dedusă judecăţii.

Totodată, în accepţiunea recurentei-pârâte, o clauză care priveşte obiectul principal al contractului sau remuneraţia ori preţul unui serviciu nu ar putea fi considerată ca inducând un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor dacă este clar exprimată în contract, cu bună credinţă, iar aceasta indiferent dacă între cuantumul acestui preţ şi valoarea reală a serviciului sau produsului ar fi vreo discrepanţă. Într-o atare ipoteză, consideră că, în măsura în care se pune în discuţie numai disproporţia prestaţiilor, analiza nu se poartă pe tărâmul caracterului abuziv, existând alte mecanisme de restabilire a echilibrului contractual; în acest sens, arată că, instituind aceste derogări, legiuitorul a apreciat că preţul unui bun, convenit de părţi (în sens larg), dacă este clar exprimat, nu mai poate face obiectul reaprecierii.

În ceea ce priveşte clauza referitoare la dobândă, recurenta-pârâtă susţine că dobânda face parte din obiectul principal al contractului de împrumut, iar în măsura în care clauzele ce reglementează dobânda sunt exprimate într-un limbaj clar, uşor inteligibil, ele sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, recurenta susţine că nu se poate reţine caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma Legii nr. 193/2000, existenţa în contractul de credit a clauzei care prevede o variaţie a dobânzii, fără a se detalia şi o formulă de calcul a acesteia, fiind şi în acord cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului, reglementări în raport de care se apreciază şi valabilitatea clauzelor acestuia.

Totodată, apreciază că nu se poate reţine caracterul abuziv al naturii dobânzii (variabilă/revizuibilă) în sine, în condiţiile în care: criticile incluse în acţiunea introductivă conduc la concluzia ca reclamanţii au avut reprezentarea încheierii unui contract de credit cu o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, aceştia contestând doar criteriul de variabilitate ales (pretinzând lipsa de transparenţă a acestuia).

Recurenta-pârâtă susţine că reclamanţii nu au pretins şi nici nu au dovedit întrunirea condiţiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 în legătură cu natura dobânzii de a fi revizuibilă/variabilă. Pe de altă parte, clauzele contractuale trimit în repetate rânduri la dobânda curentă revizuibilă, astfel încât nu există nicio neclaritate în privinţa împrejurării că, în speţă, părţile au convenit o dobândă variabilă din al doilea an de creditare, iar nu fixă.

Aşadar, în opinia recurentei-pârâte, reclamanţii şi-au asumat expres, prin semnătură, caracterul variabil al acesteia.

Pornind de la aceste premise, învederează instanţei că sintagma "evoluţia pieţei financiare" reprezintă un element cu caracter obiectiv, independent de voinţa băncii, care, în situaţia punerii în discuţie a aplicării, poate fi demonstrat prin raportare la criterii distincte, clare, precum costul de finanţare al băncii pe piaţa internaţională. În acest sens, menţionează că, prin sintagma "evoluţia pieţei financiare" se au în vedere toate circumstanţele de ordin obiectiv, exterioare voinţei Băncii, constând în costurile de creditare pe piaţa interbancară (care condiţionează, permit şi influenţează politica de creditare ulterioară către consumatori) care puteau să determine modificarea ratei dobânzii curente.

Mai arată că inaccesibilitatea aparentă a factorilor care determinau variaţia dobânzii nu poate atrage concluzia că această variaţie a operat aleatoriu.

Faţă de faptul că, în chiar contractul de credit s-au prevăzut natura dobânzii (revizuibilă), cât şi criteriul obiectiv în baza căruia rata dobânzii curente putea fi revizuită, rezultă cu evidenţă că recurenta-pârâtă şi-a îndeplinit, în mod adecvat, obligaţia de informare, iar clauzele în discuţie, cât şi contractul de credit în ansamblul său, corespund exigenţelor de transparenţă prevăzute de lege.

Mai susţine şi că trecerea de la procentul de dobândă de 4,9% (dobândă pentru primul an de creditare, în temeiul art. 3.1 lit. a) la dobânda revizuibilă de creditare, de 5,9% (dobânda aplicată în al doilea an de creditare, practicată de Bancă la acea dată pentru acest produs bancar, în temeiul art. 3.1 lit. b), nu reprezintă o modificare unilaterală a dobânzii de către bancă, cum în mod greşit susţine că a reţinut instanţa de apel, ci reprezintă trecerea de la dobânda fixă la dobânda revizuibilă, astfel cum este structura creditului convenită de părţile contractante.

Pe cale de consecinţă, consideră că în mod nelegal şi netemeinic instanţa de apel a menţinut dispoziţia instanţei de fond de restituire către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa de dobândă percepută în plus faţă de procentul de dobândă iniţial, achitate până la primul act adiţional de restructurare.

Prin această dispoziţie arată că instanţa a stabilit, practic, o dobândă fixă pentru perioada 27.02.2009-12.08.2010, în condiţiile în care părţile contractante au convenit o dobândă variabilă. În opinia recurentei-pârâte, o atare dispoziţie este nelegală, fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 969 din C. civ. de la 1864.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că instanţa judecătorească nu poate interveni în convenţia părţilor pentru a modifica preţul contractului de credit prin eliminarea comisionului de procesare şi prin stabilirea procentului de dobândă, aşa cum a procedat în cauză.

De asemenea, referitor la dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, recurenta-pârâtă învederează că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, iar nu de la momentul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, arată că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1088 alin. (2) din C. civ. de la 1864 potrivit cărora, daunele-interese pentru neexecutarea obligaţiilor având ca obiect o sumă oarecare nu sunt debite decât din ziua cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 şi art. 500 C. proc. civ.

La 26 mai 2020, recurenţii-intimaţi-reclamanţi au depus întâmpinare, solicitând, în principal, anularea recursului formulat, întrucât motivele de casare nu se încadrează în limitele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. iar, în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat, cu menţinerea hotărârii atacate în ce priveşte respingerea apelului recurentei-pârâte; cu cheltuieli de judecată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

După analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 6 octombrie 2020, raportul a fost comunicat părţilor, care nu au uzat de dreptul de a formula în scris punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 2 februarie 2021, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 704/2019 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, pe care le-a admis în principiu, stabilind, totodată, termen de judecată la 18 mai 2021, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recursul recurenţilor-reclamanţi vizează acea parte a deciziei instanţei de apel, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe de fond, de respingere a capetelor de cerere privind adaptarea pentru viitor a contractului de credit bancar, în sensul conversiei soldului şi a tuturor accesoriilor sale în RON, la cursul din momentul contractării + maxim 20%, respectiv un curs indexat maxim de 2,775 RON şi de recalculare a sumelor de plată ca efect al conversiei în RON, de la data introducerii cererii de chemare în judecată, cu restituirea sumelor achitate în plus, reprezentând diferenţa între cursul din data plăţii şi cursul conversiei, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la scadenţa finală a contractului.

În motivarea recursului, recurenţii au susţinut, în esenţă, că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 970 şi art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., printr-o primă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, condiţionând aplicarea acestora de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

De asemenea, au apreciat ca fiind edificatoare pentru incidenţa impreviziunii Decizia nr. 731/2019 a Curţii Constituţionale care, în opinia acestora, clarifică modalitatea în care trebuie interpretate şi aplicate dispoziţiile art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, sens în care au redat paragrafele 39-46 din decizia mai sus amintită, din care rezultă faptul că reţinerea impreviziunii contractuale şi reechilibrarea contractului nu sunt condiţionate sau în conexiune cu caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat soluţia dată cererii de reechilibrare a contractului de credit din ambele perspective, fără a condiţiona aplicarea normelor de drept material invocate de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar.

De altfel, chiar recurenţii, în apelul formulat (a se vedea în acest sens pagina 28 din cererea de apel/dosar apel) au făcut trimitere la jurisprudenţa C.J.U.E. (evocând unele considerente din Cauza Andriciuc C-186/16 sau din Cauza C-119/17 Lupean şi Lupean vs OTP), făcând vorbire de cerinţa bunei-credinţe, exprimarea clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil pentru consumator, încălcarea obligaţiei de informare, folosind, practic, un limbaj specific acţiunilor în constatarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale încheiate între profesionişti şi consumatori.

Abordând cauza şi din această perspectivă, aşa se explică şi de ce instanţa de apel a simţit nevoia să se raporteze la o jurisprudenţă C.J.U.E., însă, nicidecum pentru a condiţiona aplicabilitatea normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 de un eventual caracter abuziv al respectivei clauze de risc valutar.

Prin urmare, criticile recurenţilor ce vizează o presupusă condiţionare a aplicării normelor de drept material cuprinse în art. 969 şi 970 din C. civ. de la 1864 de constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar nu pot fi reţinute.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în accepţiunea instanţei de apel, incidenţa art. 1578 din C. civ. de la 1864 exclude de la aplicare teoria impreviziunii.

Critica nu poate fi primită întrucât, din considerentele deciziei recurate nu reiese că instanţa de apel ar fi statuat în sensul celor mai sus arătate.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut (la pagina 37 a deciziei) că reclamanţilor le incumbă obligaţia restituirii creditului în moneda în care acesta le-a fost acordat, în virtutea principiului nominalismului monetar din cuprinsul art. 1578 din C. civ. de la 1864 şi că atâta timp cât legislaţia română consacră principiul nominalismului monetar, a menţiona faptul că ratele se achită la cursul CHF-LEU de la momentul plăţii este superfluu, fiind o consecinţă firească ce decurge din principiul sus-menţionat.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a argumentat şi de ce nu sunt îndeplinite condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii, chiar dacă s-ar admite posibilitatea aplicării acestei teorii, făcând trimitere, în acest sens, la doctrina şi jurisprudenţa creată sub imperiul vechiul C. civ., astfel cum au fost precizate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016.

Printr-o altă critică subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material cuprinse la art. 969 şi art. 970 din C. civ. de la 1864, excluzând de plano incidenţa impreviziunii într-un contract de credit încheiat în monedă străină.

Nici această critică nu poate fi primită întrucât instanţa de apel a reţinut că, prin încheierea contractului de credit în monedă străină, recurenţii şi-au asumat riscul creşterii cursului valutar, cunoscând faptul că, nefiind fix, acesta poate creşte sau poate scădea.

Mai mult decât atât, în contextul în care a făcut vorbire de condiţiile de aplicare a teoriei impreviziunii (astfel cum au fost precizate prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016), instanţa de apel a reţinut că teoria impreviziunii rămâne o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului reglementat de art. 969 din C. civ. de la 1864, necesitând a fi folosită cu moderaţie. A mai reţinut că, în cauză, reclamanţii au invocat un singur eveniment pe care îl consideră caz de impreviziune, şi anume fluctuaţiile cursului de schimb valutar CHF-RON, însă, în accepţiunea instanţei de apel, simpla creştere a valorii CHF nu poate fi considerată un element imprevizibil, respectiv, devalorizarea unei monede nu ar putea fi considerată o clauză de impreviziune impredictibilă (eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului).

Totodată, instanţa de apel a reţinut că legislaţia autohtonă permite efectuarea de operaţiuni bancare în moneda naţională sau în valută, dar şi că respectiva clauză care prevede rambursarea ratelor în moneda în care s-a acordat creditul exprimă principiul nominalismului consacrat de art. 1578 din C. civ. de la 1864, ceea ce, în lipsa unei clauze din care să rezulte că părţile înţeleg să înlăture efectele aplicării acestui principiu, presupune obligaţia restituirii creditului în moneda în care acesta le-a fost acordat.

Cât priveşte celelalte susţineri ale recurenţilor-reclamanţi, relative la întrunirea condiţiilor necesare pentru a se dispune reechilibrarea contractului, sub aspectul existenţei riscului supraadăugat, constată că nu pot fi primite. O atare analiză presupune evaluarea unor împrejurări de fapt, incompatibile cu scopul căii de atac extraordinare a recursului, limitat la legalitatea hotărârii atacate.

Procedând în continuare la analiza recursului recurentei-pârâte din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, în ceea ce priveşte soluţia referitoare la comisionul de procesare şi posibilitatea Băncii de a modifica valoarea ratei dobânzii curente în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, recurenta-pârâtă a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969, 970 şi 1088 din C. civ. de la 1864.

Cu referire la comisionul de procesare, recurenta-pârâtă susţine că prevederile din contractul de credit sunt clare şi redactate fără echivoc, iar termenii utilizaţi pentru stipularea comisionului sunt pe deplin inteligibili, clari şi apţi de a fi înţeleşi.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub acest aspect şi în urma jurisprudenţei Kasler, creditorul va trebui să dovedească atât caracterul inteligibil al clauzei defăimate ca fiind abuzivă pe plan formal şi gramatical, dar şi faptul că, în cadrul contractului, în alte clauze sau în aceeaşi clauză, se expune în mod transparent funcţionarea concretă a obligaţiei impuse prin clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice potenţiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

De altfel, în concluziile sale, avocatul general a subliniat că cerinţa de "claritate" pare a viza în principal aspectul redacţional al clauzei, iar "inteligibilitatea" clauzei vizează identificarea conţinutului precis al termenilor folosiţi. De aceea, contractul trebuie să conţină, în cadrul aceleiaşi clauze sau în cadrul altor clauze subsecvente, o expunere detaliată a drepturilor şi obligaţiilor la care conţinutul unei clauze poate să dea naştere.

De asemenea, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor."

Clauza contractuală prevăzută la art. 3 intitulat "Costuri" pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008, constatată de ambele instanţe de fond ca fiind abuzivă, prevede că:

"Pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, Împrumutatul autorizând Banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare."

Pe de altă parte, la art. 1 din acelaşi contract se prevede faptul că Banca acordă Împrumutatului un credit în valoare de 140302,24 CHF, din care; d) 3020,2 CHF va fi utilizat pentru achitarea comisionului de procesare datorat în baza prezentului Contract.

Totodată, din cuprinsul art. 2 din Contract intitulat "Acordarea creditului", reiese că Împrumutatului îi va fi pus la dispoziţie creditul prin două trageri (utilizări): 2.1.1 Prima tragere va fi făcută în vederea achitării facilităţii(lor) menţionate la art. 1 lit. (a), (b), (c), (d) din prezentul contract ……..; 2.1.2. Cea de-a doua tragere va fi utilizată conform prevederilor menţionate la art. 1.1 (d) din prezentul contract şi se va efectua numai după îndeplinirea de către Împrumutat/Co-debitor a obligaţiei menţionate la art. 2.5 din prezentul contract."

Procedând la analiza coroborată a tuturor acestor clauze, se constată că, deşi clauza contractuală prevăzută la art. 3 intitulat "Costuri" pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008 are un caracter clar şi inteligibil, cu toate acestea, în considerarea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, mai sus reprodus, raportat la celelalte clauze contractuale mai sus reproduse, îşi pierde această calitate.

Astfel, cu toate că art. 3 pct. 3.5 din Contractul de credit nr. x din 27.02.2008 prevede că, pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e), acesta urmând a fi plătit integral, la data tragerii creditului, cu toate acestea, din cuprinsul dispoziţiilor art. 2 al aceluiaşi Contract, se constată că acordarea creditului se face în două etape/trageri, detaliate la pct. 2.1.1. şi la 2.1.2., etape în care nu se regăseşte creditul de nevoi personale (menţionat la lit. e) de la art. 1.1) la care s-ar fi aplicat respectivul procent, cu toate că, potrivit art. 3.5 din Contract, comisionul de procesare de 2,2%, urma a fi calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e).

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, dată fiind modalitatea de acordare a creditului (format din facilităţi/refinanţări şi un credit de nevoi personale), în pofida apărărilor recurentei-pârâte, clauza creează confuzie, nefiind suficient de clar cum acest comision de procesare se va putea plăti integral la valoarea creditului menţionată la art. 1.1. lit. (a+b+c+e), la data tragerii creditului, din moment ce, potrivit art. 2 din Contract, acordarea/tragerea creditului se face în două etape, iar creditul de nevoi personale (la a cărui valoare, însumată şi cu cele de la lit. a), b) şi c), s)-ar fi aplicat respectivul procent) nu figurează în niciuna din cele două tranşe.

Reţinând, aşadar, lipsa caracterului clar şi inteligibil al respectivei clauze contractuale, suficient pentru a valida soluţia instanţei de apel cu privire la comisionul de procesare, Înalta Curte nu va mai proceda la analiza celorlalte critici formulate de recurenta-pârâtă în combaterea argumentelor aduse de instanţa de apel în susţinerea soluţiei adoptate cu privire la clauza referitoare la comisionul de procesare, aceasta fiind de prisos.

De altfel, dincolo de lipsa de transparenţă a clauzei în discuţie, în mod evident, o jurisprudenţă constantă a C.J.U.E. a statuat că nu se subscriu noţiunii de obiect principal al contractului decât acele clauze care stabilesc prestaţii esenţiale. Clauzele cu caracter accesoriu, cum sunt cele relative la comisioane, nu intră în această noţiune, fiind lipsită de relevanţă împrejurarea că un astfel de comision intră în costul total al creditului. Aşadar, chiar şi în ipoteza unei redactări transparente a clauzei în discuţie, aceasta nu era exclusă de la controlul caracterului abuziv, în temeiul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, ce transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

Mai mult decât atât, jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuţie, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea Curţii CY contra Caixa Bank, din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19). Or, recurenta pârâtă s-a limitat la a arăta că nu era obligată să detalieze, în cuprinsul clauzei, toate serviciile furnizate, fără a demonstra însă în ce au constat serviciile şi cheltuielile efectuate, a căror contraprestaţie a pretins-o şi încasat-o.

Referitor la soluţia pronunţată de instanţa de apel cu privire la clauza prevăzută la art. 3 pct. 3.3 teza a II-a din contractul de credit nr. x din 27.02.2008, recurenta-pârâtă apreciază că soluţia instanţei de apel de a constata caracterul abuziv şi nulitatea parţială a clauzei cuprinse la art. 3.3 teza a II-a, doar în partea privitoare la criteriul în funcţie de care variază dobânda începând cu cel de-al doilea an de creditare, respectiv - în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii - este greşită, susţinând, în esenţă, că nu se poate reţine caracterul abuziv al acestei clauze prin prisma Legii nr. 193/2000, existenţa clauzei care prevede o variaţie a dobânzii, fără a se detalia şi o formulă de calcul a acesteia fiind în acord şi cu legislaţia în vigoare la momentul încheierii contractului.

Critica este nefondată, urmând a fi respinsă.

În acest context, se reţine că împrumutul a fost acordat în condiţiile art. 3 din contractul de credit, cu o dobânda fixă pentru primul an de creditare (art. 3.3) de 4,9% pe an, urmând ca, începând cu cel de-al doilea an de creditare, Rata dobânzii curente să devină revizuibilă, Banca putând modifica valoarea acesteia în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a Băncii, urmând ca noua rată a dobânzii să fie adusă la cunoştinţa Împrumutatului în modalităţile menţionate în Condiţiile Generale de Derulare a Operaţiunilor Bancare.

Astfel conceput de bancă, mecanismul de determinare a modificării ratei dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de creditare a băncii prevăzut de art. 3.3 teza a doua din contract nu oferă Împrumutatului/Codebitorului posibilitatea de a prefigura condiţiile în care variază cuantumul ratei dobânzii, nefiind prevăzută în contract vreo formulă de calcul pentru determinarea dobânzii, noţiunile utilizate nefiind apte a satisface exigenţele de previzibilitate şi claritate stabilite de art. 1 din Legea nr. 193/2000, întrucât lasă la exclusiva apreciere a pârâtei condiţiile în care se va modifica cuantumul ratei dobânzii.

Aşadar, în baza clauzelor în discuţie, Banca are posibilitatea de a revizui cuantumul dobânzii în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor să fie neîndoielnic, iar pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca Banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât şi mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

De asemenea, cât priveşte caracterul abuziv al clauzei privind modificarea unilaterală a dobânzii, Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 27.02.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract".

Aşadar, "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului/furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din T.F.U.E. este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în cauza Bogdan Matei şi E. împotriva F. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent şi inteligibil, motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3.3 teza a doua din contractul de credit, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un motiv neindicat în contract, aşadar netransparent.

În consecinţă, prin clauza 3.3 teza a doua referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului.

De asemenea, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Or, stipulându-se în favoarea Băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ, pentru că se referă la un element principal al contractului încheiat între părţi.

Aşadar, posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Nu poate fi reţinută nici apărarea pârâtei întemeiată pe dispoziţiile pct. 1 lit. a) alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000, deoarece în baza acestei prevederi legale, chiar dacă ar exista o motivaţie întemeiată pentru modificarea ratei dobânzii, motivaţie legată de variaţia indicilor bancari ori de creşterea costurilor de creditare şi în general de evoluţii ale pieţei financiar-bancare, aceasta nu prezintă relevanţă, cât timp respectivele motive nu au fost prevăzute în contract.

Criticile formulate de către recurenta - pârâtă în privinţa acestor clauze, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite.

Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunţat în mod constant C.J.U.E. în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE şi implicit nici în categoriile menţionate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza C-472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23, C.J.U.E. a reţinut că: "În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispoziţiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variaţia ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voinţa furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi în contract.

Caracterul conştient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă şi determinată a consecinţelor contractului pe care îl semnează.

Plecând de la premisele cerinţei de previzibilitate a actelor normative şi de la regula de drept civil potrivit căreia actul juridic se impune părţilor întocmai ca şi legea, având forţa obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că şi actul juridic trebuie caracterizat prin previzibilitate, clauzele contractuale fiind necesar a fi formulate astfel încât consumatorul să poată anticipa producerea consecinţei în situaţia expresă din contract.

Astfel, nu se poate aprecia că prevederile contractuale privind dobânda, deduse judecăţii, sunt excluse de la controlul caracterului abuziv în raport de dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului nici cu calitatea de a satisface cerinţa de preţ şi plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Prin aceste dispoziţii legale s-a prevăzut ca obiectul principal al contractului să nu poată face obiectul controlului caracterului abuziv, cu condiţia ca prevederile contractuale care reglementează aceste elemente să fie redate într-un limbaj clar, inteligibil.

Recurenta-pârâtă conchide în sensul că instanţa judecătorească nu poate interveni în convenţia părţilor pentru a modifica preţul contractului de credit prin eliminarea comisionului de procesare şi prin stabilirea procentului de dobândă, aşa cum a procedat în cauză.

Susţinerea recurentei-pârâte în sensul că s-ar încălca principiul libertăţii contractuale este nefondată.

Eliminând clauzele abuzive, instanţa nu se substituie părţilor, care sunt suverane în a stabili conţinutul contractului, ci prin restituirea acestor sume încasate în temeiul unor clauze constatate ca fiind abuzive se realizează repunerea părţilor în situaţia anterioară, ca efect principal al constatării nulităţii absolute.

Principiul restabilirii situaţiei anterioare este acea regulă de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia în care acel act juridic nu s-ar fi încheiat.

Nu poate fi exclusă aplicarea dreptului comun în materia litigiilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000, respectiv pentru acele situaţii în care legiuitorul nu a înţeles să instituie norme derogatorii. De altfel, potrivit art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într-un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislaţia internă, nu creează obligaţii pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părţile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Astfel, chiar din conţinutului directivei rezultă că pentru consumator nu sunt create obligaţii prin clauzele abuzive utilizate în contract, iar în ipoteza constatării existenţei clauzelor abuzive directiva nu limitează modalităţile prin care legislaţia naţională trebuie să asigure restabilirea egalităţii între părţile contractante. Repunerea părţilor în situaţia anterioară asigură realizarea scopului directivei, respectiv acela ca prin clauzele abuzive utilizate într-un contract să nu se creeze obligaţii pentru consumator, astfel că soluţia instanţei de restituire a sumelor plătite în baza clauzelor anulate este legală.

Printr-o ultimă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că, în ceea ce priveşte dobânda legală aferentă sumelor de restituit în temeiul clauzelor constatate nule, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal acordarea ei de la momentul achitării sumelor, şi nu de la momentul cererii de chemare în judecată, apreciind că, în speţă, sunt aplicabile dispoziţiile art. 1088 alin. (2) din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte dobânda legală, instanţa supremă reţine că noţiunea de dobândă legală are valenţe multiple, una dintre ele fiind cea de reparare a unui prejudiciu. Astfel, este cunoscut principiul potrivit căruia repararea integrală a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans).

În speţă, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut reclamanţii prin folosirea sumelor de bani reprezentând comisionul de procesare şi sumele sumele efectiv încasate cu titlu de dobândă curentă peste procentul de 4,90% pe an, începând cu al doilea an de creditare şi până la intrarea în vigoare a actului adiţional din 12.08.2010, pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei.

Or, după cum s-a arătat şi în doctrină, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale, astfel că se justifică obligarea pârâtei la plata dobânzii legale începând cu data producerii prejudiciului, care este data achitării sumelor în discuţie, şi până la data când acestea vor fi restituite reclamanţilor.

Prin urmare, câtă vreme, în speţă, dobânda legală apare ca o componentă a reparării integrale a prejudiciului, nu se pune problema punerii în întârziere, astfel că, în mod temeinic, ambele instanţe de fond au procedat la obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data la care reclamanţii au procedat la plata sumelor nedatorate, dobânda fiind calculată potrivit O.G. nr. 9/2000 până la data de 1.09.2011, iar ulterior acestei date potrivit O.G. nr. 13/2011.

Constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 704/2019 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă, cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Cu privire la cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reţine că, în temeiul art. 453 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat obligarea intimatei-pârâte (recurente) la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cale de atac şi a cheltuielilor efectuate în apel, iar recurenta-pârâtă a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în taxă judiciară de timbru.

Cum fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, este evident că, în condiţiile în care ambele cereri de recurs au fost respinse, cheltuielile de judecată antamate nu pot fi puse în sarcina părţii adverse, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Aşa fiind, va respinge cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 704/2019 din 2 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.