Consumer credit: abusive variable-rate and unilateral modification clauses void, fees refunded, but no restitution for excess interest as court cannot rewrite price term.

Şedinţa publică din data de 18 mai 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial la 2 martie 2015 pe rolul Judecătoriei Botoşani, sub nr. x/2015, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. şi D. S.A. - Sucursala Botoşani:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la: art. 5 teza ultimă din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007 în ceea ce priveşte formula de calcul a dobânzii variabile; art. 7 paragrafele 2 şi 3 din condiţiile speciale ale contractului de credit; art. 8 lit. a) şi b), art. 9 lit. b) şi c) din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 2.10 lit. a) din condiţiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 2.11 lit. a) paragrafele 1 şi 3 din condiţiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 7.4 lit. g) şi h) din condiţiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 8.3 şi 8.4; pct. 4.1. şi 4.3. teza a II-a din condiţiile generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.10.2007; pct. 1 paragraful 1 din Actul adiţional nr. x/14.07.2010 la contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007;

- obligarea D. S.A. la revizuirea dobânzii prin aplicarea clauzei prevăzute la pct. 5 teza ultimă din condiţiile speciale ale creditului după formula "dobânda de referinţă variabilă afişată la sediile D. la care se adaugă 1,50 p.p.", prin raportare la indicele EURIBOR pentru toată perioada derulării contractului, de la data încheierii până la restituirea integrală a creditului;

- obligarea D. S.A. la eliminarea din contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007 a clauzelor constatate ca fiind abuzive (în afară de clauza prevăzută la art. 5 din contract);

- obligarea D. S.A. la emiterea unui nou grafic de rambursare în conformitate cu revizuirea dobânzii prevăzute la punctul anterior;

- obligarea D. S.A. la restituirea sumelor încasate abuziv cu titlu de dobândă în urma nerespectării cuantumului dobânzii calculate conform art. 5 din contract prin raportare la indicele EURIBOR, de la data aplicării dobânzii variabile şi până la rămânerea irevocabilă a hotărârii pronunţate în prezenta cauză;

- obligarea D. S.A. la restituirea sumei de 630 euro constituind comisionul de acordare credit prevăzut la art. 9 lit. b) din contractul de credit;

- obligarea D. S.A., în principal, la restituirea sumei de 1.540 euro percepută cu titlu de comision de administrare pentru perioada 27.11.2007-27.02.2015 şi, în continuare, până la eliminarea clauzei din contract;

În subsidiar, dacă nu se va constata clauza abuzivă, reclamanţii au solicitat obligarea D. S.A. la modificarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. c) din contractul de credit, în sensul calculării comisionului de administrare de 0,05% la soldul creditului, şi nu la suma împrumutată;

- pentru situaţia în care instanţa nu va dispune eliminarea clauzei prevăzute la art. 9 lit. c) din contract, reclamanţii au solicitat restituirea diferenţei de comision de administrare care ar rezulta din calcularea acestuia lunar la soldul creditului, şi nu la suma împrumutată, începând de la data încheierii contractului şi până la soluţionarea definitivă a cauzei.

- obligarea D. S.A. la încasarea ratelor creditului la cursul valutar din data încheierii contractului - 12.10.2007; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30 C. proc. civ., art. 1179 şi următoarele C. civ., pe dispoziţiile Legii nr. 190/1999, Legii nr. 289/2004, Legii nr. 193/2000 şi ale O.U.G. nr. 50/2010.

Pârâta a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii primului capăt de cerere, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. S.A. Sucursala Botoşani, excepţia lipsei de obiect a primului capăt de cerere, excepţia prescripţiei dreptului de a solicita anularea clauzelor şi restituirea sumelor de bani menţionate în primul şi al doilea capăt de cerere, excepţia lipsei de interes legitim al reclamanţilor la formularea capătului 10 din cererea introductivă, excepţia inadmisibilităţii cererii de modificare a contractului cu exonerarea reclamanţilor de la restituirea sumei contractate şi încasate, excepţia inadmisibilităţii cererii pentru constatarea caracterului abuziv a unor clauze contractuale. Pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a formulat totodată şi cerere reconvenţională, prin care a solicitat instanţei să adapteze contractul, în sensul reducerii valorii comisionului actual de administrare, de la 17,5 Euro lunar, la 8,75 Euro lunar.

La termenul de judecată din 30 aprilie 2015, reclamanţii, prin apărător, au precizat că valoarea pretenţiilor deduse judecăţii este de 202.802 RON, valoare faţă de care instanţa, din oficiu, a invocat excepţia necompetenţei sale materiale, reţinând cauza în pronunţare pe acest aspect.

Prin sentinţa civilă nr. 4632 din 11 mai 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Judecătoria Botoşani a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Botoşani.

Urmare a declinării, la 4 iunie 2015, litigiul a fost înregistrat sub acelaşi număr de dosar pe rolul Tribunalului Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 941 din 29 decembrie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondate, cererea reconvenţională şi excepţiile invocate de D. S.A. Bucureşti, respectiv: excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D. - Sucursala Botoşani; excepţia lipsei de interes; excepţia prescrierii dreptului la acţiune - cu referire la capetele principale de cerere nr. x şi nr. 2; excepţia nulităţii capătului 1 de cerere privitor la anularea clauzei inclusă la art. 5; excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a D. S.A. - Sucursala Botoşani, lipsei de interes a reclamanţilor în promovarea acţiunii, prescripţiei dreptului la acţiune cu referire la capetele de cerere nr. x şi nr. 2, şi a constatat că excepţiile inadmisibilităţii cererii de modificare a contractului şi de constatare a caracterului abuziv al unor clauze abuzive constituie apărări de fond.

A admis, în parte, acţiunea formulată de către reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii D. S.A. şi D. S.A. - Sucursala Botoşani.

A constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze cuprinse în contractul de credit x/12.10.2007:

- art. 5 teza ultimă - cuprinsă în condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007, referitoare la formula de calcul a dobânzii variabile;

- art. 7 paragraful 2 şi 3 - condiţiile speciale, doar în ceea ce priveşte sintagma "se stabileşte de bancă";

- art. 9, lit. b) şi c) - condiţii speciale ale contractului de credit nr. x/12.10.2007 referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de acordare credit;

- pct. 2.10 lit. a) - condiţii generale ale contractului de credit x/12.10.2007, referitoare la posibilitatea băncii de a modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia la soldul creditului existent;

- pct. 2.10 lit. a) paragraful 1 şi 3 - condiţii generale ale contractului de credit x/12.10.2007;

- pct. 4.3 - condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/2007;

- pct. 7.4 lit. g) şi lit. h) - condiţii generale ale contractului de credit x/2007;

- pct. 8.3 şi 8.4 - condiţii generale, doar în ceea ce priveşte sintagma "în perioada de timp indicată de bancă, în notificare";

- pct. 1 paragraf 1 din actul adiţional x/14.07.2010 la contractul de credit x/12.10.2007.

A constatat nulitatea absolută a clauzelor contractuale mai sus menţionate, urmare a constatării caracterului abuziv şi a dispus înlăturarea acestora din cuprinsul contractului de credit nr. x/12.10.2007, precum şi refacerea graficului de rambursare în funcţie de clauzele contractuale constatate a fi abuzive.

Totodată, a obligat pârâta D. să restituie reclamantului A.:

- suma de 630 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plăţii, încasată cu titlu de comision acordare credit;

- suma de 1820 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plăţii, încasată cu titlu de comision administrare începând cu data de 27.10.2007 şi până la data de 27.05.2016, conform Anexei IV la raportul de expertiză contabilă, anexă ce face parte din prezenta hotărâre şi, în continuare, până la eliminarea clauzei contractuale privind comisionul de administrare;

- suma de 4514,05 euro în echivalent RON la cursul oficial B.N.R. din ziua plăţii, încasată cu titlu de dobândă în plus faţă de dobânda datorată, calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă afişată la sediul D. la care se adaugă 1,5 p.p. prin raportare la indicele Euribor - suma fiind calculată conform Anexei V la raportul de expertiză contabilă, anexă ce face parte din prezenta hotărâre.

A respins, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al următoarelor clauze contractuale: art. 8 lit. a) şi lit. b) din condiţiile speciale din contractul de credit nr. x/12.10.2007; art. 4.1 din condiţiile generale din contractul de credit nr. x/12.10.2007.

A respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea D. S.A. să încaseze ratele lunare aferente împrumutului acordat conform contractului de credit x/12.10.2007 în funcţie de cursul valutar - euro - stabilit pentru data de 12.10.2007.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 2.000 RON cheltuieli de judecată (onorariu avocat şi onorariu expert.

Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel pârâta D. S.A., solicitând admiterea apelului, în sensul schimbării sentinţei civile nr. 941/29.12.2016, cu consecinţa admiterii excepţiilor invocate prin întâmpinarea depusă la prima instanţă, schimbării sentinţei civile nr. 941/29.12.2016, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv a art. 5, art. 7, art. 9 lit. b) şi c), art. 2.10., art. 4.3., art. 7.4., art. 8.3. şi 8.4. din Contractul de credit bancar nr. x/12.10.2007, respectiv, art. 1 din Actul adiţional nr. x/14.07.2010, precum şi în ceea ce priveşte obligarea sa la plata sumelor achitate cu acest titlu. De asemenea a solicitat obligarea intimaţilor A. şi E. la plata cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu (fond şi apel).

Prin decizia nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 941 din 29 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal (dosar nr. x/2015), în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A., B. şi C..

A schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că:

A respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse la pct. 1 paragraful 1 din actul adiţional nr. x/14.07.2010 la contractul de credit nr. x/12.10.2007.

A înlăturat dispoziţia de obligare a pârâtei la plata sumei de 4.514,05 euro cu titlu de dobândă încasată în plus faţă de cea datorată.

A diminuat cheltuielile de judecată acordate de prima instanţă, de la 2.000 RON la 1.000 RON, obligând intimaţii la plata sumei de 831,82 RON către apelantă cu titlu de cheltuieli de judecată din apel.

La 22 decembrie 2017, D. S.A. a formulat cerere de completare a dispozitivului deciziei pronunţate în apel (nr. 402 din 27 octombrie 2017), solicitând completarea deciziei în sensul analizării de către instanţă şi a solicitării de schimbare a soluţiei Tribunalului Botoşani referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.4 lit. g) şi h), susţinând, astfel, că, prin decizia mai sus arătată, instanţa de apel nu a analizat şi motivul de apel referitor la clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) şi h), al căror caracter abuziv a fost constatat, în mod greşit, de Tribunalul Botoşani.

Prin decizia nr. 32 din 26 ianuarie 2018, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondată, cererea formulată de pârâta D. S.A., de completare a dispozitivului deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, reţinând că solicitarea formulată nu poate face decât obiectul căilor de atac prevăzute de lege.

Împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, au declarat recurs atât reclamanţii A., B. şi C., cât şi pârâta D. S.A.

1. Prin memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În debutul cererii de recurs formulate, recurenţii-reclamanţi au expus parcursul litigiului în faţa instanţelor anterioare, după care au dezvoltat două critici, pe care, însă, nu le-au structurat motivelor de casare indicate.

Prima dintre susţinerile recurenţilor-reclamanţi vizează concluzia instanţei de apel potrivit căreia art. 1 din actul adiţional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit nu poate fi analizată din perspectiva prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Sub acest aspect, autorii au susţinut că, în speţă, nu s-a făcut dovada caracterului negociat al clauzei evocate, în contextul în care art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000 inversează sarcina probei, obligându-1 pe profesionist să facă dovada negocierii directe cu consumatorul a unei clauze standard dintr-un contract preformulat, dacă aceasta a fost defăimată ca fiind abuzivă.

De asemenea, au arătat că nu poate fi primită susţinerea instanţei de prim control judiciar potrivit căreia actul adiţional evocat ar conţine toate elementele necesare pentru informarea corectă şi deplină a împrumutaţilor, deoarece, în situaţia contractelor preformulate, aşa cum este cazul în speţă, nu există o negociere a clauzelor, iar informaţiile referitoare la conţinutul contractului nu echivalează cu negocierea acestora.

În final, au subliniat că, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, pentru ca o clauză să nu poată face obiectul verificării caracterului său abuziv, chiar atunci când vizează preţul unui serviciu prestat, aceasta trebuie să fie exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil şi să nu fie expresia dezechilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, care să permită Băncii să interpreteze acest gen de clauze în detrimentul împrumutaţilor, cu consecinţa ca, la cea mai mică atingere a garanţiilor aduse Băncii ori a veniturilor reclamanţilor, Banca să declare împrumutul scadent, fără să se impună cu adevărat luarea unei asemenea măsuri, şi fără ca împrumutaţii să poată şti de la început situaţiile concrete care ar putea conduce la astfel de decizii din partea Băncii.

Următoarea critică formulată de recurenţii-reclamanţi priveşte soluţia dată în apel capătului de cerere referitor la restituirea sumei de 4.514,05 Euro reprezentând dobândă achitată în plus faţă de dobânda datorată, sumă încasată de pârâtă în temeiul clauzei abuzive stipulate la art. 5 teza finală din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007.

Detaliind, reclamanţii au susţinut că, în mod eronat curtea a schimbat soluţia dată în primă instanţă asupra acestui capăt de cerere, în contextul în care aceeaşi instanţă de control a menţinut soluţia dată primului petit, respectiv celui având ca obiect constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii art. 5 teza finală, referitoare la dobânda variabilă din contractul de credit.

Or, în contextul în care suma a cărei restituire s-a solicitat reprezintă diferenţa dintre dobânda calculată potrivit clauzei constatate ca fiind abuzivă şi suma datorată în mod corect, iar nulitatea clauzei a fost menţinută, autorii acestui demers judiciar au susţinut că soluţia de respingere a cererii în restituire nu se justifică.

În continuare, au mai arătat că, prin constatarea caracterului abuziv al unor clauze, se atrage sancţiunea nulităţii acestora, consecinţa fiind lipsirea lor de efecte juridice în mod retroactiv, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii actului lovit de nulitate şi restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul clauzei nule.

De asemenea, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin soluţia pronunţată, prima instanţă nu a intervenit în mecanismul contractului de credit şi nu l-a schimbat, aşa cum a apreciat instanţa de apel, iar prin acţiunea introductivă precizată, potrivit principiului disponibilităţii, au cerut mai puţin decât ar fi fost îndreptăţiţi.

Cu privire la mecanismul indicat de instanţă privind ori negocierea clauzei referitoare la dobândă, ori cererea de reziliere a contractului, au arătat că nu este aplicabil în cauză, contractul şi actul adiţional nefiind susceptibile de a li se aplica o astfel de soluţie, în condiţiile în care, actualmente, derularea contractului se realizează în baza actului adiţional nr. x, clauza constatată de instanţele de fond ca fiind abuzivă producându-şi efecte doar până la data semnării actului adiţional.

De asemenea, au susţinut că Banca nu are niciun interes în modificarea clauzei privind dobânda de vreme ce a încasat sume avantajoase cu acest titlu, iar cererea reclamanţilor de încetare a contractului pentru imposibilitatea negocierii nu poate avea niciun efect de vreme ce clauza stipulată la art. 5 teza finală nu mai este valabilă din anul 2010. Totodată, au conchis în sensul că solicitarea de restituire a prestaţiilor efectuate în baza clauzelor abuzive este admisibilă.

Pentru aceste argumente au solicitat admiterea recursului propriu, casarea în parte a deciziei atacate, în sensul respingerii în tot a apelului, cu consecinţa menţinerii în tot a hotărârii primei instanţe, cu cheltuieli de judecată.

2. Prin memoriul depus la dosar, recurenta-pârâtă D. S.A. a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea/modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului propriu împotriva sentinţei primei instanţe de fond; cu cheltuieli de judecată pentru toate fazele procesuale.

Din perspectiva primului motiv de nelegalitate indicat, recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel i-a înlăturat în mod eronat susţinerile invocate în apărare, fără să expună argumentele în considerarea cărora a procedat în această manieră, nesocotind, astfel, prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care statuează expres inclusiv referitor la indicarea motivelor pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

Asupra celor prezentate, recurenta-pârâtă D. S.A. a conchis că, în concret, instanţa de apel a refuzat să analizeze detaliat situaţia de fapt dedusă judecăţii prin prisma probatoriului amplu administrat în cauză.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea demersului judiciar pendinte a arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Detaliind, şi-a argumentat susţinerea prin aceea că instanţa de apel a ignorat faptul că respectivele clauze contractuale erau exceptate expres de la verificarea eventualului lor caracter abuziv, chiar în baza normei mai sus evocate, având în vedere că, pe de o parte, acestea vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului serviciilor furnizate, iar, pe de altă parte, pentru că respectivele clauze defăimate de reclamanţi ca fiind pretins abuzive sunt clar şi neechivoc formulate.

În acelaşi sens, recurenta-pârâtă a susţinut că acele clauze contractuale privind dobânda şi comisioanele se subsumează preţului contractului, asociindu-se, totodată, şi caracterului adecvat al preţului serviciilor furnizate, în condiţiile în care comisioanele reprezintă preţul unor servicii concrete şi distincte, pe care le-a prestat în temeiul contractului de credit, sens în care a făcut o amplă analiză a acestora şi din perspectiva neîndeplinirii tezei dezechilibrului semnificativ.

O altă critică dezvoltată de pârâtă vizează pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea prevederilor art. 1 şi 4 din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, a subliniat că instanţa de prim control judiciar a reţinut în mod greşit că respectivele clauze analizate îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru calificarea lor ca fiind abuzive.

Concretizând, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile proprii formulate în faţa instanţelor anterioare, arătând că niciuna din clauzele în litigiu nu are caracterul unei clauze nenegociate, nu a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor sau că ar fi fost introduse contrar cerinţei bunei-credinţe.

Cu privire la clauza care stipulează asupra dobânzii variabile, a evocat jurisprudenţa instanţei supreme în materie, menţionând decizia nr. 608 din 23 martie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2010 şi a conchis că preţul creditului nu se poate forma niciodată prin negocierea individuală a băncii cu fiecare client al său.

Următoarea critică dezvoltată împotriva decizei recurate vizează păstrarea soluţiei primei instanţe asupra cererii de restituire a sumelor percepute în temeiul comisioanelor considerate abuzive.

Din această perspectivă, banca a invocat dispoziţiile art. 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000, susţinând că interpretarea sancţiunii ca fiind una sui-generis diferită de "nulitate", cu efecte "pentru viitor" este în acord cu dispoziţiile de forţă juridică superioară ale Directivei 93/13/CEE, art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2), interpretate în lumina considerentelor 20 şi 23 ale actului comunitar, potrivit cărora sancţiunea ce poate interveni în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze contractuale constă în încetarea producerii pentru viitor a efectelor acelor clauze.

În continuare, recurenta-pârâtă D. S.A. a evocat teoria generală a obligaţiilor contractuale şi a susţinut că, sub imperiul C. civ. care guvernează contractul de credit în discuţie, rezilierea contractului cu executare succesivă nu poate produce efecte retroactive, datorită imposibilităţii uneia dintre părţi de a returna folosinţa asigurată de cealaltă parte.

Totodată, a subliniat că excepţia mai sus arătată de la principiul restitutio in integrum ar fi pe deplin aplicabilă şi în speţă, sens în care a exemplificat că, aşa cum un chiriaş nu poate restitui folosinţa bunului, tot astfel, nici debitorul nu poate restitui Băncii folosinţa sumelor de bani puse la dispoziţia acestuia.

În finalul acestei critici, a conchis în sensul că restituirea sumelor încasate nu poate constitui consecinţa aplicării principiului "repunerii părţilor în situaţia anterioară", întrucât o astfel de repunere în situaţia anterioară ar presupune, pe de o parte, încetarea contractului, iar, pe de altă parte, restituirea prestaţiilor reciproce.

Cu privire la clauzele stipulate la art. 4.3., art. 8.3. şi art. 8.4 din Condiţiile generale la contractul de credit dedus judecăţii, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că nu reprezintă clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Detaliind, a susţinut că, prin suplimentarea garanţiilor, nu s-a procedat decât la restaurarea echilibrului agreat iniţial de părţi şi la menţinerea învoielii contractuale, iar nu la producerea unui dezechilibru între contraprestaţiile părţilor.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale anexă la contract, recurenta a susţinut că raţiunea pentru care părţile au stipulat posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului rezidă în stabilirea încă de la încheierea creditului a obligaţiilor considerate esenţiale de fiecare dintre părţi, dat fiind că, în doctrină, este unanim admis că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligaţia neexecutată a fost considerată esenţială la încheierea contractului.

Pentru toate cele arătate, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului propriu, casarea sau modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului propriu, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii introductive, cu cheltuieli de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În cauză, niciuna din părţi nu a formulat întâmpinare.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în şedinţa din 7 aprilie 2020, a fost comunicat părţilor, fără ca, ulterior, acestea să formuleze în scris punct de vedere.

Prin încheierea de şedinţă a completului de filtru din 14 iulie 2020, Înalta Curte a respins excepţia tardivităţii recursului reclamanţilor, invocată prin raport şi a admis în principiu ambele recursuri declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, stabilind termen de judecată la 6 octombrie 2020, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La 2 octombrie 2020, recurenta-pârâtă D. S.A., prin avocat, a depus la dosar o cerere de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea de către C.J.U.E. a Cauzei C-269/19, motivată de faptul că, prin recurs, a criticat intervenţia instanţei de judecată asupra clauzei privind dobânda contractuală. În subsidiar, în măsura în care instanţa nu va dispune suspendarea cauzei, recurenta-pârâtă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, fomulând, totodată, şi concluzii scrise în sensul admiterii recursului propriu, respingerea recursului reclamanţilor, cu obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual, sens în care a depus şi dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat pentru faza procesuală a recursului.

Prin încheierea de şedinţă publică din 6 octombrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. şi de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin rezoluţia din 9 februarie 2021, în cauză, s-a fixat termen la 18 mai 2021, în vederea repunerii pe rol, din oficiu, a cauzei şi pentru continuarea judecăţii recursurilor, termen la care instanţa de recurs a reţinut cauza în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia instanţei de apel susţinând, sub un prim aspect, faptul că, în ceea ce priveşte clauza de la art. 1 din Actul adiţional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit, instanţa de apel a concluzionat în sensul că respectiva clauză nu poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Art. 1 din Actul adiţional la contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. 1 din 14.07.2010 reglementează dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a actului adiţional (16.08.2010, conform art. 11 din actul adiţional). Potrivit acestui articol, dobânda curentă aplicabilă creditului în sold la data intrării în vigoare a actului adiţional este de 9,9% pe an şi este fixă primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adiţional, iar pe restul perioadei de creditare, dobânda curentă este variabilă şi se calculează în funcţie de cotaţia EURIBOR la 6 luni, la care se adaugă 7,5 puncte procentuale marjă fixă pe an.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

Sub acest aspect şi în urma jurisprudenţei Kasler, creditorul va trebui să dovedeasacă atât caracterul inteligibil al clauzei defăimate ca fiind abuzivă pe plan formal şi gramatical, dar şi faptul că, în cadrul contractului, în alte clauze sau în aceeaşi clauză, se expune în mod transparent funcţionarea concretă a obligaţiei impuse prin clauza respectivă, astfel încât acest consumator să poată evalua, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice potenţiale care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

De altfel, în concluziile sale, avocatul general a subliniat că cerinţa de "claritate" pare a viza în principal aspectul redacţional al clauzei, iar "inteligibilitatea" clauzei vizează identificarea conţinutului precis al termenilor folosiţi. De aceea, contractul trebuie să conţină, în cadrul aceleiaşi clauze sau în cadrul altor clauze subsecvente, o expunere detaliată a drepturilor şi obligaţiilor la care conţinutul unei clauze poate să dea naştere.

Instanţa supremă apreciază că, în ceea ce priveşte clauzele inserate la art. 1 din Actul adiţional nr. x din 14 iulie 2010 la contractul de credit, cu privire la dobânda curentă (fixă şi variabilă), situaţia de excludere prevăzută de textul legal mai sus arătat este operantă.

O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este asociată obiectului principal al contractului, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale pentru care se desfăşoară activitatea bancară.

Observând clauza prin care se stabileşte dobânda curentă, se constată că această dobândă este fixă (9,9%/an) pentru primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adiţional (16.08.2010), iar pentru restul perioadei de creditare, conţine o componentă variabilă (cotaţia EURIBOR la 6 luni), la care se adaugă un element fix, sigur, reprezentat de 7,5 puncte procentuale, marjă fixă pe an.

De asemenea, în cuprinsul aceleiaşi clauze, este prezentat şi algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă după finalizarea perioadei de dobândă fixă. Astfel, se prevede că se utilizează cotaţia EURIBOR la 6 luni stabilită în ultima zi lucrătoare a lunii precedente datei intrării în vigoare a actului adiţional, cu data valutei în SPOT, adică a 2-a zi lucrătoare bancară de la data stabilirii; cotaţia EURIBOR se va modifica la fiecare 6 luni, întotdeauna în ziua corespunzătoare datei intrării în vigoare a actului adiţional, fiind cea stabilită în ultima zi lucrătoare a lunii precedente datei în care se face modificarea cu data valutei în SPOT, adică a 2-a zi lucrătoare bancară de la data stabilirii. De asemenea, s-a prevăzut şi că dobânda anuală efectivă (DAE), la data semnării Actului adiţional, este de 11.14% pe an.

Aşadar, având în vedere că elementul component variabil al dobânzii este clar, algoritmul de stabilire a dobânzii de referinţă variabilă este prezentat în detaliu, putând fi cunoscut mecanismul de formare şi determinare a dobânzii curente după primii 5 ani de la data intrării în vigoare a actului adiţional, perioadă în care dobânda este fixă (9,9% pe an), toate acestea fiind elemente clare, transparente, obiective, precise, pe baza cărora poate fi înţeleasă componenta variabilă a dobânzii curente, precum şi mecanismul de determinare al acesteia, se poate considera că o atare clauză satisface exigenţa prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, aceea de a fi exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Aşa fiind, examenul caracterului abuziv al acestei clauze nu este posibil în speţă, întrucât, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, clauza respectivă întruneşte cerinţa impusă de teza finală a textului legal din cuprinsul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauza referitoare la dobânda de referinţă variabilă fiind exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Având în vedere că, pentru argumentele mai sus arătate, este operantă excluderea prevăzută de art. 4 alin. (6) din lege, în speţă, nu se mai impune verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul şi să creeze prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi, contrar cerinţei bunei credinţe, un dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Printr-o altă critică, recurenţii-reclamanţi au arătat că solicitarea de restituire a prestaţiilor efectuate în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive este admisibilă, motiv pentru care apreciază că în mod greşit instanţa de apel a schimbat soluţia dată în primă instanţă asupra cererii de restituire a sumei încasate de pârâtă în temeiul clauzei abuzive stipulate la art. 5 teza finală din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007.

Criticile recurenţilor-reclamanţi vizează, aşadar, înlăturarea obligaţiei pârâtei de restituire către reclamanţi a sumei de 4514,05 euro încasate de pârâtă în temeiul clauzei stipulate la art. 5 teza finală din Condiţiile speciale ale contractului de credit nr. x din 12 octombrie 2007, constatate ca fiind abuzivă.

Chestiunea dedusă judecăţii vizează strict soluţia instanţei prin care s-a înlăturat dispoziţia privind restituirea sumelor de bani achitate cu titlu de dobândă în contul clauzei constatate ca fiind abuzivă.

Deşi recurentul-reclamant se prevalează de dreptul său de a redobândi prestaţia executată în baza clauzelor declarate nule, în privinţa clauzei privitoare la dobândă, instanţa nu are posibilitatea de adaptare a contractului, în cauză fiind vorba despre un contract cu clauze lovite de nulitate.

Este de reţinut că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

De altfel, principiile care guvernează consecinţele juridice ale declarării caracterului abuziv al unei clauze inserate într-un contract încheiat între profesionişti şi consumatori au fost enunţate şi dezvoltate pe cale jurisprudenţială.

Aceasta este şi practica C.J.U.E.

Astfel, în Hotărârea Curţii (Camera întâi) din data de 14.06.2012 în cauza C-618/10, având ca obiect o cerere de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată în temeiul art. 267 TFUE de Audiencia Provincial de Barcelona (Spania), prin decizia din 29.11.2010 primită de Curte la 29.12.2010 în procedura Banco Espanol de Credito S.A. împotriva Joaquin Calderón Camino, Curtea a hotărât că, atunci când constată existenţa unei clauze abuzive, instanţele au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei astfel de clauze pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, contractul în care este inclusă clauza trebuie să continue să existe în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic.

Aşadar, este de reţinut că Legea nr. 193/2000 (art. 6 şi 7) nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Consecinţa este că, fie se derulează contractul în continuare, cu acordul consumatorului, dacă după eliminarea clauzei mai poate continua, fie, dacă contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Înalta Curte reţine că a înlocui clauza privitoare la dobândă înseamnă, contrar opiniei recurentului-reclamant intervenţia instanţei în contractele încheiate de părţi, intervenţie nepermisă de dispoziţiile legale menţionate.

Pe cale de consecinţă, sumele solicitate ca urmare a aplicării unei anumite formule de calcul fără temei contractual nu pot fi acordate, hotărârea fiind legală din acest punct de vedere.

Procedând în continuare la analiza recursului formulat de recurenta-pârâtă, se reţine că, în cuprinsul motivului principal de nelegalitate invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a înlăturat argumentele aduse prin apelul formulat, fără a analiza motivul înlăturării, în pofida prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) Cod procedură, care obligă inclusiv la indicarea motivelor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Răspunzând criticii formulate, instanţa de recurs reţine că motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Întrucât motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, Înalta Curte constată că instanţa de apel şi-a motivat soluţia dată în urma analizării fiecărui motiv de apel formulat de apelanta-pârâtă, astfel încât simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată ori neînsuşirea în totalitate de către instanţă a argumentelor prezentate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul exigenţelor art. 425 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, susţinând că acele clauze contractuale privind dobânda şi comisioanele erau exceptate de la analiza caracterului abuziv, întrucât acestea vizează obiectul principal al contractului sau caracterul adecvat al preţului serviciilor furnizate, iar, pe de altă parte, pentru că respectivele clauze defăimate de reclamanţi ca fiind pretins abuzive sunt clar şi neechivoc formulate.

În acelaşi sens, autoarea recursului a susţinut că acele clauze contractuale privind dobânda şi comisioanele se subsumează preţului contractului, asociindu-se, totodată, şi caracterului adecvat al preţului serviciilor furnizate, în condiţiile în care comisioanele reprezintă preţul unor servicii concrete şi distincte, pe care le-a prestat în temeiul contractului de credit.

Critica privind încălcarea, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Dispoziţiile legale suscitate transpun în dreptul naţional prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu priveşte nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Instanţa reţine, însă, că textul de lege pretins a fi fost greşit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nu este incident raportului juridic dedus judecăţii. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 12 octombrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva CEE-93/13 nu fuseseră transpuse în legislaţia naţională şi, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze, alin. (6) al articolului 4 fiind introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Aşadar, critica formulată prin cererea de recurs, privind greşita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege inaplicabil contractului de credit în litigiu, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Cu toate acestea, Legea nr. 193/2000 oferă două modalităţi de determinare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale, una principală, conturată în criteriile generale prevăzute de art. 4 alin. (1), şi una suplimentară, reprezentată prin lista indicativă (nu exhaustivă) a clauzelor abuzive din anexa la lege, revenind doctrinei şi practicii judecătoreşti sarcina de a califica ca abuzive şi alte tipuri de clauze, în măsura în care se constată îndeplinirea criteriilor de evaluare reglementate în lege.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile Legii nr. 193/2000 pentru constatarea caracterului abuziv a clauzei de la art. 5 teza finală (dobânda variabilă) şi art. 9 lit. b) şi c) (comisioanele de acordare credit şi de administrare) din contractul de credit.

Pornind de la conţinutul clauzelor supuse analizei, se constată că, potrivit art. 9 din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 12.10.2007, "pentru creditul pus la dispoziţie banca percepe următoarele comisioane variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare: b) comision de acordare credit de 1,80% flat; c) comision de adminstrare de 17,50 EUR lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului contractat prevăzută la pct. 1."

Totodată, se reţine că, potrivit art. 5 teza a doua din contract "la data încheierii prezentului contract dobânda curentă este de 7,4% pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior. Dobânda fixă se menţine constantă pe o perioadă de 12 luni, începând cu data primei trageri, cu excepţiile prevăzute la pct. 7 şi 8. După această dată, dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile D., la care se adaugă 1.50."

De asemenea, conform art. 2.10 lit. a) din Condiţiile generale de creditare Anexă la contractul de credit bancar nr. x din 12.10.2007, s-a prevăzut că, pentru creditele cu dobândă variabilă, "pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda, fără consimţământul împrumutatului, în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent. Modificarea dobânzii curente (%) conduce la recalcularea dobânzii datorate."

Totodată, Înalta Curte reţine că, potrivit pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 12.10.2007):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care: a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator prin semnarea acestuia".

Aşadar, se constată că respectivele clauze pot fi considerate ca fiind abuzive, inclusiv prin raportare la alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, întrucât, în contractul calificat în mod corect ca fiind unul de adeziune, ale cărui clauze nu au fost negociate, nu a fost specificat un motiv în baza căruia îşi arogă/rezervă dreptul de a modifica dobânda/comisioanele (de acordare credit şi de administrare).

Totodată, în considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din T.F.U.E. este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi europene, recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv specificat în contract, în clauza constatată ca fiind abuzivă nu sunt indicate, în mod transparent şi inteligibil, motivele care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută şi nici mecanismul/algoritmul de formare a acesteia.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 9 lit. b) şi c) şi art. 5 teza finală din contractul de credit şi la art. 2.10.a din Condiţiile generale de creditare, care permit creditorului să revizuiască nivelul dobânzii curente/comisioanelor (de acordare şi de administrare) ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de un motiv neindicat în contract, aşadar netransparent.

În consecinţă, prin clauzele 5 teza a doua şi 9 lit. b) şi c) din contract şi art. 2.10.a din Condiţiile generale a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, fiind încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului.

De asemenea, în Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, C.J.U.E. a reţinut că, în ceea ce priveşte aprecierea care trebuie realizată în privinţa unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanţă esenţială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, şi, pe de altă parte, dacă aceşti consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte, în primul rând, obligaţia de informare a consumatorului, este esenţial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conţinutul dispoziţiilor în cauză (par. 50), precum şi faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condiţiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii şi a celor două comisioane mai sus amintite, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul reclamanţilor.

Or, stipulându-se în favoarea Băncii dreptul de modificare a ratei dobânzii/a comisioanelor (de acordare credit şi de administrare), fără a se insera în contract vreun criteriu transparent şi obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile şi obligaţiile părţilor este evident, precum şi semnificativ.

Aşadar, posibilitatea verificării condiţiilor în care vor fi modificate costurile creditului reprezintă un aspect relevant în aprecierea existenţei/inexistenţei echilibrului contractual, transparenţa în ceea ce priveşte derularea raporturilor dintre părţi pe întreaga perioadă contractuală fiind un element deosebit de important în cadrului raportului comerciant-consumator. Poziţia de inegalitate de pe care acţionează părţile în cadrul acestor raporturi juridice reclamă inserarea în contracte a unor clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, astfel cum dispune în mod expres art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Mai mult decât atât, jurisprudenţa recentă a C.J.U.E. a hotărât în sensul că art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut, precum cea în discuţie, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în pofida cerinţei de bună credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat (pct. 3 din Hotărârea C.J.U.E. din 16 iulie 2020, în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19 CY contra Caixabank S.A. şi LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria SA). Or, recurenta-pârâtă nu a demonstrat în ce au constat serviciile şi cheltuielile efectuate, a căror contraprestaţie a pretins-o şi încasat-o.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a păstrat soluţia instanţei de fond privind restituirea sumelor percepute în temeiul comisioanelor considerate abuzive.

O atare critică nu poate fi primită deoarece s-ar nesocoti principiul repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii şi s-ar contraveni interpretării conforme, obligatorie pentru instanţele naţionale realizată de C.J.U.E. în decizia preliminară pronunţată în cauzele conexate C-154/15 Francisco Gutiérrez Naranjo împotriva Cajasur Banco SAU, C-307/15 Ana María Palacios Martínez împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (BBVA) şi C-308/15 Banco Popular Espanol, S.A. împotriva Emilio Irles López, Teresa Torres Andreu.

Prin această decizie preliminară, C.J.U.E. a statuat că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei jurisprudenţe naţionale care limitează în timp efectele restitutorii legate de constatarea pe cale judiciară a caracterului abuziv, în sensul articolului 3 alin. (1) din această directivă, al unei clauze conţinute într-un contract încheiat de un profesionist cu un consumator doar la sumele plătite în mod nejustificat în aplicarea unei astfel de clauze, ulterior pronunţării deciziei care a constatat pe cale judecătorească acest caracter abuziv".

În paragrafele 61, 62, 63 din considerentele acestei decizii s-a reţinut că "articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că este necesar să se considere, în principiu, că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce priveşte consumatorul.

Prin urmare, constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie, în principiu, să aibă drept consecinţă restabilirea în drept şi în fapt a situaţiei în care s-ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective. Astfel, obligaţia instanţei naţionale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privinţa aceloraşi sume. În fapt, lipsa unui astfel de efect restitutoriu ar fi susceptibilă să pună sub semnul întrebării efectul disuasiv pe care articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alin. (1) din această directivă intenţionează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conţinute în contractele încheiate de un profesionist cu consumatorii".

Cu privire la clauzele stipulate la art. 4.3., art. 8.3. şi art. 8.4 din Condiţiile generale la contractul de credit dedus judecăţii, recurenta-pârâtă a arătat, în esenţă, că nu reprezintă clauze abuzive pentru că nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Detaliind, a susţinut că, prin suplimentarea garanţiilor, nu s-a procedat decât la restaurarea echilibrului agreat iniţial de părţi şi la menţinerea învoielii contractuale, iar nu la producerea unui dezechilibru între contraprestaţiile părţilor.

Aspectele legate de afirmarea inexistenţei unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor nu se pot constitui în argumente de nelegalitate, care să permită încadrarea în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Instanţa de recurs reţine că aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, întrucât se referă la aspecte factuale ale cauzei. Or, controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii deciziei recurate, în considerarea dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale anexă la contract, recurenta a susţinut că raţiunea pentru care părţile au stipulat posibilitatea declarării scadenţei anticipate a creditului rezidă în stabilirea încă de la încheierea creditului a obligaţiilor considerate esenţiale de fiecare dintre părţi, dat fiind că, în doctrină, este unanim admis că rezilierea nu poate interveni decât în cazul în care obligaţia neexecutată a fost considerată esenţială la încheierea contractului.

Instanţa supremă reţine că, potrivit clauzelor prevăzute la pct. 7.4 lit. g) şi h) din Condiţiile generale de creditare - Anexa la contractul de credit bancar nr. x din 12.10.2007, dreptul pe care Banca şi l-a arogat, de declarare a scadenţei anticipate în cazul în care împrumutatul nu îşi îndeplinieşte oricare din obligaţiile asumate prin prezentul contract sau prin celelalte contracte de credit încheiate sau care se vor încheia cu banca, creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, prin aceea că aduce o atingere suficient de gravă situaţiei juridice în care este plasat consumatorul.

Aşadar, contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, din conţinutul respectivelor clauze nu reiese că scadenţa anticipată/rezilierea intervine în cazul în care obligaţia neexecutată este una esenţială la încheierea contractului. Dimpotrivă, încetarea contractului în forma stabilită de bancă urma a se produce la neîndeplinirea oricărei obligaţii asumate de împrumutat prin prezentul contract sau prin celelalte contracte, indiferent de importanţa obligaţiei neîndeplinite, contrar legislaţiei naţionale.

În acest sens, se cuvine amintit şi considerentul 75 din Hotărârea CJUE din 16 iulie 2020 pronunţată în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, în procedurile CY împotriva CaixaBank S.A. (C-224/19) şi LG, PK împotriva Banco Bilbao Vizcaya Argentaria S.A. (C-259/19), potrivit căruia "În ceea ce priveşte existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, Curtea a apreciat că acesta poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss şi CIB Bank, C-621/17, EU:C:2019:820, punctul 51)."

În considerarea argumentelor expuse, constatând că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate de recurenţii-reclamanţi şi de recurenta-pârâtă, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, atât recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă, cât şi recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Cu privire la cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, se reţine că fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul. Cum ambele cereri de recurs au fost respinse, cheltuielile de judecată antamate nu pot fi puse în sarcina părţii adverse, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Aşa fiind, va respinge cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A., B. şi C. împotriva deciziei nr. 402 din 27 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia a II-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Respinge cererile recurenţilor-reclamanţi şi ale recurentei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 mai 2021.