Railway operator liable for 439,505 RON late-payment penalties under contract term; appeals dismissed

Şedinţa publică din data de 18 mai 2022

Asupra recursurilor deduse judecăţii, din examinarea actelor şi lucrărilor, dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2018, reclamanta COMPANIA NAŢIONALĂ DE CĂI FERATE "C.F.R." S.A. a chemat în judecată pe pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR -CĂLĂTORI" S.A., solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 484.492,36 RON, sumă compusă din: 479.133,86 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/25.01.2018, emisă conform contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017; 5.358,50 RON, reprezentând contravaloarea facturii fiscale nr. x/25.01.2018, emisă conform contractului de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10.09.2018, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" - S.A. a depus cerere de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reforma Feroviară (denumită în continuare A.R.F.), solicitând obligarea acestei instituţii la plata către pârâtă a pretenţiilor şi cheltuielilor de judecată ce vor fi admise reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 1219 din 7 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata sumei de 484.492,36 RON, reprezentând contravaloarea facturilor fiscale nr. x/25.01.2018 şi nr. x/25.01.2018. A obligat pârâta la plata sumei de 8.450 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă. A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă în contradictoriu cu Autoritatea pentru Reformă Feroviară, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI "CFR -CĂLĂTORI" S.A., care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, respectiv cu privire la cuantumul penalităţilor de întârziere şi cu privire la cererea de chemare în garanţie, a cărei admitere a solicitat-o.

Prin decizia civilă nr. 13 A din 8 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul numărul x/2018, a fost admis apelul formulat de apelanta - pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI C.F.R. CĂLĂTORI S.A. şi a fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligată pârâta la plata sumei de 439.505,35 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, şi la plata sumei de 4.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Au fost menţinute, în rest, dispoziţiile sentinţei apelate. Intimata a fost obligată la plata către apelantă a sumei de 977,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile anterior menţionate au formulat recurs reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., cererile fiind înregistrate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub numărul de dosar x/2018

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. SA

a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare in judecată, astfel cum a fost formulată, să se dispună obligarea intimatei-pârâte şi la plata sumei de 44981,97 RON, reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere la plata facturilor, actualizată cu rata inflaţiei, cu acordarea deferenţei de cheltuieli de judecată în sumă de 4450 RON.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta a arătat că hotărârea a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 1268, art. 1267, art. 1272 alin. (1), art. 1530, art. 1548, art. 2553 alin. (1) şi art. 2544 C. civ., precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată de la fond, apel şi cele efectuate în recurs.

Recurenta a susţinut că decizia a fost dată cu aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 2553 alin. (1) C. civ., instanţa de apel neţinând seama de faptul că este vorba despre un contract încheiat intre profesionişti, contractul de acces pe infrastructura feroviara nr. 7/2017, care are putere de lege între părţile contractante, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ. (principiul pacta sunt servanda).

A susţinut recurenta că argumentele prezentate în cuprinsul hotărârii atacate sunt contradictorii şi demonstrează faptul că instanţa de apel a făcut o cercetare sumară a pretenţiilor cu care a fost învestită, aprobând fără o minimă verificare calculul penalităţilor prezentat de intimata-pârâtă.

Instanţa nu a analizat prevederile contractuale, care stabilesc la art. 1 pct. 1.10 că termenul de «zi» este interpretat ca fiind zi calendaristică. Validarea, în aceste condiţii, a calculului SNTFC "CFR CĂLĂTORI" S.A. constituie atât o încălcare a voinţei părţilor, exprimată liber şi neviciat prin contractul de acces încheiat, care constituie legea părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 1270 C. civ., cât mai ales o aplicare greşită în speţă a dispoziţiilor art. 2553 si art. 2554 C. civ.

A mai arătat recurenta că părţile, prin acordul lor de voinţă, prin art. 5.5.4 nu au stabilit termene pe "zile", ci pe zile "calendaristice"., astfel că, nefiind stabilit în contract un termen pe zile simple, în cauză nu este incident art. 2553 C. civ., s-a mai arătat.

Aşadar, părţile au derogat de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea VI-a a C. civ., respectiv de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) si art. 2554.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut încălcarea de către instanţa de apel prin soluţia pronunţata a dispoziţiilor art. 1268, art. 1270 alin. (1) şi art. 1272 C. civ.

Astfel, s-a arătat că între părţi a fost încheiat în mod valabil contractul nr. x/2017, care are putere de lege, potrivit dispoziţiilor art. 1270 alin. (1) C. civ., iar din conţinutul clauzei contractuale detaliate la art. 5.6, rezulta că părţile contractante au înţeles să stipuleze o clauză penală, reglementată prin art. 1538 C. civ., potrivit căreia în cazul în care nu se execută obligaţiile financiare asumate prin contract, partea responsabilă va plăti penalităţi de întârziere pentru depăşirea termenului de plata al facturilor. Recurenta a susţinut că acest termen este prevăzut în mod expres în contract ca fiind "prima zi după expirarea termenului de plata", iar motivarea instanţei, în sensul că nu este prevăzut in contract un mod de calcul al termenului este total eronată.

Recurenta-reclamantă a susţinut şi că art. 1268 C. civ. reglementează maniera de interpretare a clauzelor contractuale, prevedere care a fost însă nesocotită de Curtea de Apel Bucureşti. Astfel, sintagma "prima zi după expirarea termenului de plata" coroborata cu sintagma "termen de scadenţă 30 zile calendaristice de la data primiri/emiterii" se interpretează în sensul că ultima zi de plata se împlineşte in a 30 a zi, şi nu în ziua următoare sau în prima zi lucrătoare. Instanţa de apel, prin validarea calculului prezentat de intimata, fără a efectua o minima verificare a numărului de zile de întârziere care se stabileşte pe zile calendaristice si nu pe zile lucrătoare, a creat o premisă de nerespectare, atât a contractului valabil încheiat, cât şi a prevederilor legale care stabilesc interpretarea clauzelor în vederea producerii de efecte juridice, şi nu în scopul anulării lor.

S-a mai arătat că prin soluţia pronunţată se încalcă şi dispoziţiile art. 1272 C. civ., subliniindu-se că, raportat la natura contractului şi la conduita părţilor, nu se poate denatura intenţia lor reală, astfel încât să dobândească alte drepturi si obligaţii, în speţa alte termene de scadenţă, la care nu au consimţit în mod efectiv. Mai mult, în raporturile contractuale desfăşurate cu SNTFC Calatori termenul de împlinire a scadenţei facturilor fiscale a fost calculat pe zile calendaristice, şi nu pe zile libere/lucrătoare, fiind un mod de lucru acceptat şi recunoscut de pârâtă.

Concluzionând, recurenta-reclamantă învederează că instanţa de apel a interpretat în mod eronat dispoziţiile contractului nr. x/09.12.2017, încălcând astfel voinţa părţilor liber exprimata şi neviciata, cu privire la modul de calcul al penalităţilor de întârziere.

Recurenta-pârâtă SOCIETATEA NAŢIONALĂ DE TRANSPORT FEROVIAR DE CĂLĂTORI CF.R. - CĂLĂTORI S.A. a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, rejudecarea în tot a cauzei, cu cheltuieli de judecată; în subsidiar, a solicitat admiterea cererii de chemare în garanţie şi obligarea chematei în garanţie la cheltuieli de judecată. Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să critice hotărârea instanţei de apel atât în ceea ce priveşte considerentele cuprinse la pct. 7 şi 8 din decizie, cât şi soluţia de respingere a apelului pârâtei în ceea ce priveşte existenţa cazului fortuit, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motivat de următoarele:

Soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1351 alin. (1) şi (3) din C. civ., iar în condiţiile în care pârâta a probat existenţa cazului fortuit, care are în vedere îndeplinirea cumulativă a două condiţii, respectiv imprevizibilitatea şi imposibilitatea împiedicării acelui eveniment, instanţa de apel, în mod neîntemeiat, a înlăturat apărările formulate.

În ceea ce priveşte considerentul instanţei de apel, conform căruia "modul în care Ministerul Transporturilor (ori ARF) alocă fondurile nu o priveşte pe reclamantă", recurenta-pârâtă a susţinut că este, de asemenea, rezultatul aplicării greşite a normelor de drept material.

Astfel, raportat la prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, recurenta-pârâtă a susţinut că lipsa sau prezenţa lichidităţilor din conturile sale nu are nicio înrâurire asupra raportului obligaţional, motivat de faptul că legiuitorul a stabilit expressis verbis sursa compensaţiei, destinaţia acesteia şi ordinea de prioritate.

Achitarea sumelor datorate în baza contractului de acces pe infrastructură, către intimata-reclamantă, nu putea fi făcută din orice sursă financiară a pârâtei ci, exclusiv, din compensaţia de la bugetul de stat, conform legii.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 62/2016, coroborate cu prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, rezultă în mod evident că alocarea sumelor bugetare în termenele legale priveşte în mod direct pe intimata-reclamantă, întrucât, conform prevederilor legale, achitarea obligaţiilor curente către administratorul infrastructurii feroviare publice se face din compensaţiile alocate din ARF.

Faţă de cele mai sus arătate şi având în vedere demersurile realizate de pârâtă către ARF pentru alocarea compensaţiei, demersuri concretizate prin actele menţionate şi refuzul ARF de a plăti, prin raportare la prevederile art. 23 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 103/2013, rezultă fără drept de tăgadă faptul că executarea obligaţiilor pecuniare de către pârâtă către intimata-reclamantă, pentru perioada septembrie 2017- noiembrie 2017, a devenit imposibil de executat din cauze neimputabile societăţii pârâte şi imputabile intimatei-chemate în garanţie, care nu şi-a îndeplinit obligaţiile legale, a susţinut recurenta-pârâtă.

În continuare, recurenta-pârâtă a arătat că înţelege să critice decizia recurata, atât în ceea ce priveşte considerentele cuprinse la pct. 9 din decizie, cât şi soluţia instanţei de respingere a apelului pârâtei în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., având în vedere următoarele:

Fără a analiza cererea de chemare în garanţie depusă la dosarul de fond al cauzei, instanţa de apel a reţinut că "nu poate fi vorba despre nevirarea subvenţiei" respectiv că "pentru a avea în vedere o astfel de teză ar fî fost necesar ca apelanta să probeze, ori, cel puţin, să argumenteze faptul că Autoritatea pentru Reformă Feroviară avea obligaţia de a vira sumele la o anumită dată".

Recurenta-pârâtă susţine că, raportat la cererea de apel pe care a formulat-o, instanţa avea obligaţia legală de a se pronunţa asupra cererii de chemare în garanţie atât cu privire la motivele arătate în cuprinsul cererii de apel, fiind limita stabilită expres, cât şi cu privire la temeiurile de drept în baza cărora a formulat cererea de chemare în garanţie, aceasta fiind o limită explicită, întrucât a formulat expres cererea în cuprinsul apelului, dar şi limita implicită, deoarece, pentru ca instanţa să constate temeinicia cererii, cu respectarea obligaţiei privind aflarea adevărului în cauză, avea obligaţia de a analiza inclusiv cererea introductivă.

Fără a analiza cererea introductivă şi reiterând motivarea de Ia pct. 7 din decizie, instanţa de apel a concluzionat la pct. 9 din decizie, că pârâta "nu a adus niciun argument cu privire la data la care acestea ar fi trebuit virate".

Un alt motiv contradictoriu rezultă din considerentele instanţei de apel care, pe de o parte, reţine că sunt parţial întemeiate criticile cu privire la soluţia dată de prima instanţă referitor la cererea de chemare în garanţie, iar pe de alta parte reţine că sunt neîntemeiate.

Totodată, recurenta-pârâtă a susţinut că simpla analiză a cererii de chemare în garanţie releva instanţei de apel obligaţia chematei in garanţie de a aloca lunar compensaţia de la buget şi, implicit, temeinicia cererii de chemare în garanţie.

Prin întâmpinarea faţă de recursul pârâtei, reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând, în esenţă, că, deşi recurenta invocă prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în susţinerea acestui motiv de casare nu se critică o aplicare greşită a normelor de drept material, ci se reiau criticile formulate în cererea de apel. În subsidiar, recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei, ca nefondat.

Prin întâmpinarea faţă de recursul reclamantei, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinarea faţă de recursul pârâtei, intimata-chemată în garanţie Autoritatea pentru Reforma Feroviară a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. - Călători S.A., prin care a solicitat, înlăturarea ca neîntemeiate a tuturor apărărilor formulate de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cu consecinţa admiterii recursului, astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 16 martie 2022, Înalta Curte a admis în principiu recursurile şi a fixat termen pentru judecarea acestora în şedinţă publică.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând, în cadrul controlului de legalitate, decizia atacată, în raport cu criticile formulate de către recurente şi temeiurile de drept invocate, constată următoarele:

Recursul formulat de reclamanta Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv de nelegalitate care poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat acestui motiv de casare, reclamanta a susţinut că instanţa de apel a reţinut în mod greşit modalitatea de calcul a penalităţilor de întârziere pe zile libere, în conformitate cu art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ., contrar voinţei părţilor care au derogat de la aceste dispoziţii şi au stabilit în contractele încheiate că termenele sunt calendaristice, cu încălcarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 1266, art. 1268, art. 1267, art. 1270 alin. (1), art. 1272, art. 1530, art. 1535 şi art. 1548 C. civ.

Analizând critica recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) din C. civ., dispoziţiile C. civ. se aplică şi raporturilor dintre profesionişti.

În conformitate cu prevederile art. 2551 C. civ. "durata termenelor, fără deosebire de natura şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu".

Aşadar, pentru modalitatea de calcul a oricăror termene în materie civilă, fără deosebire de natura şi izvorul lor, fie că sunt legale sau convenţionale, se aplică regulile stabilite de Titlul III "Calculul termenelor", din Cartea a VI - a C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că părţile, prin contractul de acces pe infrastructura rutieră, au derogat de la modalitatea de calcul al termenelor reglementată de Titlul III din Cartea a VI-a a C. civ., respectiv de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) şi art. 2554 C. civ., stabilind în mod liber şi neviciat că termenele sunt calendaristice, intenţia acestora fiind clară, de a se lua în calcul atât ziua în care începe să curgă termenul, cât şi ziua când acesta se împlineşte.

Însă instanţa de apel în mod corect a ţinut seama de prevederile art. 2551 din C. civ., şi a determinat scadenţa obligaţiei de plată în raport de modul de calcul al termenelor reglementat de dispoziţiile art. 2553 alin. (1) din C. civ.

Stabilirea unor termene pe zile calendaristice nu reprezintă o derogare de la dispoziţia de drept comun, consacrată legal de legiuitor, ci doar indicarea termenului cu luarea în considerare a zilelor din calendar, iar nu doar a zilelor lucrătoare.

Termenul de plată a fost calculat corect în modalitatea reglementată art. 2553 alin. (1) din C. civ., fără a se lua în calcul prima şi ultima zi a termenului, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legale şi convenţionale.

Aşa cum s-a arătat, prevederile art. 2551 - 2556 din C. civ. nu reglementează numai modalitatea de calcul al termenelor de prescripţie şi de decădere.

Dimpotrivă, art. 2551 din C. civ. exclude, aşa cum s-a menţionat mai sus, orice deosebire privind modalitatea de calcul al termenelor în funcţie de natura şi izvorul acestora, ceea ce înseamnă că prevederile Titlului III se aplică şi termenelor de scadenţă convenite printr-un contract civil.

Împrejurarea că modalitatea concretă de calcul a penalităţilor pentru anii anterior a fost diferită nu poate fi primită, întrucât uzanţa, în enumerarea art. 1 din C. civ., este izvor subsidiar de drept, şi se aplică numai în condiţiile inexistenţei unor dispoziţii legale sau convenţionale.

De asemenea, invocarea prevederilor art. 1535 din C. civ. nu prezintă relevanţă pentru modalitatea de calcul a termenelor, întrucât acestea nu derogă de la dispoziţiile art. 2553 alin. (1) din C. civ., ci stabilesc că daunele moratorii sunt datorate de la scadenţă, data scadenţei urmând a se determina prin aplicarea termenelor stabilite de contract sau de lege, calculate conform Titlului III din Cartea a VI-a a C. civ.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A.

Trecând la examinarea recursului declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., se constată că aceasta critică, în esenţă, faptul că instanţa de apel nu a reţinut cazul fortuit, drept cauză exoneratoare de răspundere (aplicarea greşită a prevederilor art. 1351 alin. (1) şi (3) din C. civ.), şi, în subsidiar, respingerea în mod greşit a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Transporturilor.

Astfel, o primă categorie de critici, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., priveşte înlăturarea în mod neîntemeiat a apărării referitoare la lipsa culpei pârâtei în întârziere, pârâta susţinând că a probat existenţa cazului fortuit, respectiv îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii, imprevizibilitatea şi imposibilitatea împiedicării evenimentului (întârzierea virării în anul 2017 a compensaţiei de la bugetul de stat).

Însă, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că prin considerentele de la punctele 7 şi 8, la care recurenta face referire, instanţa de apel a argumentat care sunt motivele pentru care raţionamentul pârâtei nu poate fi primit, critica din recurs constituindu-se, în realitate, într-o critică de temeinicie a acestei argumentaţii,fiind reiterate susţinerile referitoare la existenţa cazului fortuit.

Aşadar, nu este adusă în discuţie o aplicarea greşită a prevederilor art. 1351 alin. (1) şi (3) din C. civ., care reglementează această cauză exoneratoare de răspundere, ci se solicită instanţei de recurs reaprecierea probatoriului şi o nouă judecata pe fond a cauzei sub acest aspect, ceea ce face ca aceste critici să se situeze în afara temeiului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cât priveşte criticile vizând greşita respingere a cererii de chemare în garanţie a Autorităţii pentru Reforma Feroviară, critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a primit parte dintre criticile invocate calea apelului de către pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A., sub acest aspect, însă a apreciat că soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie se impune a fi menţinută, în condiţiile în care, deşi obligaţia de plată a penalităţilor era deja născută la data emiterii facturilor de penalităţi de către reclamantă, obligaţia decurgând direct din contractul de acces pe infrastructura feroviară nr. 7/2017, apelanta-pârâtă nu a dovedit legătura dintre executarea cu întârziere a obligaţiilor sale şi virarea subvenţiei la datele de 11.12.2017, respectiv 21.12.2017.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, această motivare a instanţei de apel nu este contradictorie, reţinerea caracterului întemeiat al unora dintre motivele de apel nefiind incompatibilă cu menţinerea soluţiei din sentinţa primei instanţe, în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie, atâta vreme cât această opţiune a instanţei a fost argumentată.

În acest sens, în hotărârea instanţei de apel se arată că ar fi fost necesar ca pârâta să probeze ori, cel puţin, să motiveze faptul că Autoritatea pentru Reformă Feroviară avea obligaţia de a vira sumele la o anumită dată şi, pentru că nu şi-a îndeplinit obligaţia la termen, ci mai târziu, efectul inevitabil a fost acela al imposibilităţii plăţii la timp a sumelor datorate reclamantei, probă care în concret nu s-a realizat. S-a mai reţinut că apelanta-pârâtă a arătat şi a dovedit doar datele la care subvenţiile au fost virate, însă nu a adus niciun argument cu privire la datele la care acestea ar fi trebuit virate, iar această chestiune nu reprezintă una de ordine publică, ce să necesite verificări din oficiu din partea instanţei de apel.

Nu se poate susţine că simpla indicare în cererea de apel a actului normativ care reglementează alocarea subvenţiilor, respectiv a O.U.G. nr. 62/2016, şi evocarea la modul general a sursei fondurilor pârâtei, a obligaţiilor Ministerului Transporturilor, respectiv ale Autorităţii pentru Reformă Feroviară, fără a particulariza situaţia subvenţiei aferente perioadei pentru care au fost solicitate penalităţi de întârziere în cauză, erau suficiente pentru ca instanţa de apel să considere realizate condiţiile prescrise de lege pentru angajarea răspunderii chematei în garanţie, respectiv a legăturii de cauzalitate dintre admiterea în parte cererii de chemare în judecată şi conduita culpabilă a chematei în garanţie.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că recurenta-pârâtă nu poate imputa instanţei de apel lipsa verificării din oficiu a unor aspecte determinante în soluţionarea cererii de chemare în garanţie, pe care partea avea interesul şi îndatorirea de a le afirma şi proba, potrivit dispoziţiilor art. 249 şi 254 alin. (6) C. proc. civ.

Pentru considerentele mai sus arătate, constatând că prin recursul dedus judecăţii de recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" S.A. nu se relevă o încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea deciziei recurate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Căi Ferate C.F.R. S.A. şi de recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători C.F.R. CĂLĂTORI S.A. împotriva deciziei civile nr. 13 A din 8 ianuarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 mai 2022.