Appeal annulled as void; compensation award under commercial mandate upheld in full.

Şedinţa publică din data de 17 mai 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20.08.2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat stabilirea cuantumului remuneraţiei cuvenite reclamantului, în calitate de mandatar al B. S.R.L., potrivit mandatului comercial cu titlu oneros, acordat în baza procurii autentificate sub nr. x şi apostilate sub nr. x/16.06.2010; obligarea pârâtei la plata remuneraţiei cuvenite mandatarului începând cu martie 2016 şi până la data de 15.04.2019, data comunicării procurii de revocare a mandatului din 11.04.2019; obligarea pârâtei la plata remuneraţiei actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare aferentă, începând cu data prezentei acţiuni şi până la data plăţii efective; obligarea pârâtei la plata tuturor obligaţiilor fiscale şi a oricăror altor obligaţii imperative faţă de bugetul statului aferente remuneraţiei solicitate la punctul 1, începând cu luna martie 2016 şi până la plata efectivă; obligarea pârâtei la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului proces, inclusiv a taxei judiciare de timbru.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 374 alin. (2) şi art. 386 Codul comercial, art. 1233 şi art. 2010 din noul C. civ. coroborate cu art. 32 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2113/10.11.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. A stabilit onorariul cuvenit reclamantului la suma de 9.481 RON/lună. A obligat pârâta la plata sumei de 308.728 RON, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânda legală penalizatoare începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri şi până la data plăţii, şi a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.642,28 RON. A respins capătul unu de cerere şi capătul doi de cerere pentru perioada martie 2016-12.08.2016, ca prescrise.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta B. S.R.L. prin care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul pârâtei şi s-a dispus obligarea apelantei B. S.R.L. la plata către intimatul A. a sumei de 2.905 RON reprezentând cheltuieli judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta a formulat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate şi, în temeiul art. 500-502 C. proc. civ. procedând la rejudecarea cauzei, să se dispună admiterea apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 2113/10.11.2020 a Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, cu cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea istoricului litigiului şi a relaţiei contractuale dintre părţi, recurenta susţine, sub un prim aspect, că soluţia instanţei de apel privind respingerea raportului de expertiză este netemeinică şi nelegală.

În acest sens, recurenta evocă dispoziţiile art. 9 şi art. 22 C. proc. civ. şi face apel la jurisprudenţa instanţei supreme. Arată că, în faţa instanţei de apel a solicitat atât constatarea nulităţii raportului de expertiză, dar şi refacerea şi completarea raportului de expertiză (în baza art. 338 C. proc. civ.), în esenţă, pe baza aceloraşi argumente invocate şi în faţa primei instanţe la termenul de judecată din 15.09.2020, când, prin încheierea de şedinţă, prima instanţă a constatat întemeiate obiecţiunile formulate şi a solicitat expertei să lămurească anumite aspecte, dar, deşi nu au fost lămurite acele aspecte, tribunalul a renunţat la propriile dispoziţii şi a acceptat raportul inform.

În continuare, recurenta a reluat criticile asupra raportului de expertiză, pe care susţine că le-a relevat şi în faţa instanţei de apel, însă instanţa de prim control judiciar nu ar fi analizat toate argumentele privind admisibilitatea acestui motiv de apel şi, în mod greşit şi nelegal, ar fi considerat că aceste apărări nu sunt de natură să influenţeze soluţionarea cauzei.

Arată punctual că, deşi instanţa de apel a reţinut că apelanta nu a arătat criteriile obiective ce ar fi trebuit să fundamenteze raportul de expertiză, recurenta ar fi arătat motive concrete pentru care expertiza trebuia să fie refăcută: experta nu a avut în vedere evoluţia în timp a salariilor/remuneraţiilor cuvenite persoanelor ce ocupau funcţia de Director de vânzări sau/şi Director general, experta s-a raportat doar la valorile existente la momentul întocmirii raportului de expertiză, experta nu a avut în vedere situaţia particulară a C., a aplicat aceleaşi reguli cu cele pe care le-a aplicat recurenta şi a făcut comparaţie între rezultatele financiare înregistrate de către C. S.R.L. şi reclamant, concluzionând că "dacă în cadrul C. S.R.L. reclamantul a avut creşteri de salarii, dar nu a avut target, se impune ca în cadrul apelantei concluzia să fie aceeaşi".

Se mai arată că, deşi conform dispoziţiilor legale, instanţa nu poate stabili o remuneraţie corectă şi justă fără a face o analiză în concret, pe fiecare societate în parte, pe fiecare interval de timp aferent solicitărilor făcute de către reclamant, instanţa de apel a reţinut în mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor legale, faptul că susţinerea recurentei este atât inexactă cât şi lipsită de relevanţă în condiţiile în care nu s-a dovedit o fluctuaţie a indemnizaţiilor medii în anii 2016-2020, cu toate că prin expertiză nu s-a făcut o analiză comparativă a acestor drepturi băneşti pe perioada aflată în discuţie.

Susţine recurenta-pârâtă că a dovedit faptul că remuneraţiile intimatului-reclamant au fost stabilite în cuantum diferit, pe perioada supusă analizei au apărut diferite modificări pe care le prezintă, însă instanţa de apel nu a analizat aceste susţineri şi nu s-a pronunţat pe toate capetele de cerere cu care a fost învestită.

Apreciază autoarea căii de atac că, în cauză, este incident motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., decizia fiind dată cu încălcarea dispoziţiilor legale, soluţia de respingere a cererii de refacere a expertizei fiind urmarea greşitei şi incorectei analize a situaţiei de fapt, a motivelor de apel, precum şi a probelor aflate la dosar, impunându-se casarea şi reţinerea cauzei spre rejudecare.

În rejudecare, fiind necesar ca instanţa de casare să stabilească dezlegarea problemelor de drept mai sus enunţate, potrivit art. 501 alin. (3) coroborat cu art. 501 alin. (4) C. proc. civ., recurenta solicită instanţei de recurs să constate că se impune refacerea expertizei în specialitatea contabilitate (aşa cum a arătat prin prezentul recurs), fiind necesar ca expertul să răspundă la obiectivele şi obiecţiunile deja admise de instanţa de fond, sau/şi la altele suplimentare, în condiţiile în care instanţa consideră că trebuiesc suplimentate sau înlocuite.

O altă critică a recurentei priveşte soluţia instanţei de apel de respingere a motivelor de apel ce vizau greşita soluţie privind natura juridică a contractului dedus judecăţii.

Din acest punct de vedere se solicită ca instanţa de recurs să constate atât greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii (act intitulat "procură"), primele instanţe stabilind (în mod total greşit) că acesta este un contract de mandat de administrare societate, dar şi modul greşit şi nefondat în care a fost admisă cererea de chemare în judecată, în lipsa unui minim de probe care să susţină pretenţiile reclamantului; mai mult, solicită să se constate că soluţiile primelor două instanţe sunt consecinţa stabilirii greşite a situaţiei de fapt, precum şi a greşitei analize a naturii şi rolului/scopului pentru care a fost acordat mandatul în cauză.

După ce menţionează că, în baza procurii ce face obiectul prezentei judecăţi, intimatul-reclamant îl reprezenta pe dl. D., asociatul unic şi administratorul societăţii recurente, societatea la care intimatul era angajat, recurenta prezintă pe larg raporturile juridice dintre părţi, precum şi procedura de lucru a societăţii recurente.

Concluzionează că mandatul dedus judecăţii nu reprezintă un real contract de mandat comercial pentru administrarea societăţii recurente-pârâte, acesta nefiind un contract independent, de sine-stătător; acest act ar reprezenta o împuternicire dată de către dl. D., managerului E., directorului general al unei societăţi din grup pentru a realiza unele operaţiuni necesare unei bune desfăşurări a aprovizionării C. România. Prin urmare, susţine că, din probatoriul administrat, rezultă că ambele instanţe au dat o greşită interpretare a actului juridic intitulat procură, în realitate această împuternicire fiind o extindere a atribuţiilor stabilite în baza contractului individual de muncă nr. x/12.12.2008.

Susţine că raţionamentul instanţelor este greşit şi contrar legii, întrucât niciun text de lege nu prevede, în mod imperativ că administratorul societăţii trebuie să fie prezent fizic la sediul social sau ca recurenta să aibă mai mulţi salariaţi pentru a realiza o activitate comercială productivă.

Autoarea căii de atac arată că a dovedit, cu probele administrate în cauză (martori) că toţi angajaţii C. S.R.L. prestau activităţi pentru recurentă/în cadrul recurentei.

Învederează recurenta că sediul social al recurentei a fost mereu stabilit (contract de comodat) ca o cotă parte din imobilul ce fusese închiriat de către C. S.R.L. În fapt, apreciază că se poate susţine că sediul recurentei coincidea cu sediul C. S.R.L. În acest context, susţine că toate apărările intimatului, conform cărora el se afla mereu la sediul recurentei în vederea exercitării atribuţiilor de administrator sunt neadevărate şi trebuiau să fie amendate de către instanţe.

De asemenea, recurenta a făcut precizări cu privire la statuarea greşită a celor două instanţe conform căreia, prin activitatea de "administrare", intimatul este cel care a generat o cifră de afaceri cuprinsă între 5.414.609 ron şi 17.328.946 ron, menţionând, în esenţă, că acest rezultat nu este meritul reclamantului ci al top managementului E.. Mai arată recurenta că instanţa de apel nu a avut în vedere probatoriul depus la dosar, respectiv înscrisurile ce probau creşterea cifrei de afaceri pentru recurentă după ce intimatul-reclamant nu a mai colaborat cu grupul.

Ultima critică priveşte soluţia asupra remuneraţiei reclamantului, recurenta apreciind că instanţele anterioare au considerat în mod nelegal că reclamantul este îndreptăţit a fi remunerat de două ori pentru activitatea sa realizată în calitate de director general al unei societăţi din E., ajungând ca acesta să încaseze o remuneraţie de 7.500 euro pe lună, dar fără să aibă răspunderea pe care ar fi avut-o în condiţiile în care s-ar fi încheiat un contract de management.

Susţine recurenta că instanţa de apel, cu încălcarea dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., nu a coroborat înscrisurile şi raportul de expertiză din dosarul de fond cu înscrisurile depuse în faza de judecată a apelului, deşi aceste mijloace de dovadă administrate în calea de atac dovedeau că societatea era gestionată şi condusă de dl. D., cel care se ocupa de administrarea tuturor societăţilor din Europa aparţinătoare E. (deci şi a recurentei).

În subsidiar, în condiţiile în care instanţa supremă va considera că intimatul-reclamant este îndreptăţit să primească remuneraţie pentru activităţile pe care le-a realizat în temeiul mandatului ce face obiectul judecăţii, procurii, recurenta solicită instanţei de recurs să dispună diminuarea remuneraţiei având în vedere: pe de o parte, faptul că, timpul afectat acestor activităţi nu putea să fie la o normă normală de 8 ore/zi, acesta fiind deja în executarea unui contract individual de muncă cu program normal, iar pe de altă parte, mandatul nu prevede niciun fel de target de performanţă, deci, nu se poate plăti o remuneraţie de manager, iar pe de altă parte, activităţile realizate erau şi în beneficiul societăţii angajatoare, la care acesta avea o remuneraţie atingând o cotă de 47% din totalul cheltuielilor.

Recursul a fost comunicat intimatului-reclamant, care a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului raportat la dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 C. proc. civ., a luat în examinare cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare, pe care o apreciază ca întemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Criticile recurentei privind soluţia instanţei de apel asupra motivelor de apel ce vizează raportul de expertiză nu relevă motive de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât recurenta urmăreşte, în realitate, readministrarea şi reaprecierea probei cu expertiza contabilă, în vederea stabilirii unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută de instanţele anterioare cu privire la valoarea remuneraţiei pentru activităţile desfăşurate de intimatul-reclamant în temeiul mandatului încredinţat.

De asemenea, prin reluarea criticilor din întâmpinare şi memoriul de apel, relative la modalitatea de întocmire a raportului de expertiză şi la concluziile acestui raport, recurenta tinde spre o nouă analiză a susţinerilor sale factuale, deşi legea recunoaşte doar două căi devolutive, de care recurenta a beneficiat deja.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Instanţa supremă reţine că nu este suficient a susţine că decizia recurată încalcă dispoziţiile legale, fără a indica despre ce dispoziţii legale este vorba şi în ce mod au fost încălcate sau aplicate greşit de către instanţa de apel.

Tot aspecte de netemeinicie sunt expuse şi prin criticile privind statuările instanţei de apel asupra naturii juridice a actului juridic dedus judecăţii întrucât recurenta îşi manifestă, în concret, nemulţumirea faţă de modul de administrare a materialului probator pe baza căruia instanţa de apel a reţinut ca fiind executate obligaţiile tipice mandatului comercial.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar nereţinerea de către instanţa de apel a unei stări de fapt astfel cum a fost relevată de recurentă prin probele administrate în cursul procesului.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., care dispun în sensul că instanţa supremă examinează conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, nu pot fi primite spre analiză criticile recurentei privind stabilirea de către instanţa de apel a raţiunilor pentru care a fost întocmit actul juridic intitulat "procură", modalitatea de colaborare dintre societăţile ce fac parte din E. sau privind legătura de cauzalitate dintre activităţile întreprinse de intimatul-reclamant şi creşterea cifrei de afaceri a societăţii recurente.

Toate aceste aspecte ce vizează aprecierea şi interpretarea probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt de către instanţele devolutive sunt incompatibile cu cercetarea pe care o poate face instanţa de recurs.

Deşi şi-a subsumat criticile privind soluţia instanţei de apel asupra remuneraţiei intimatului-reclamant motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta nu a indicat niciun text legal pretins încălcat sau aplicat greşit de instanţa de prim control judiciar ci s-a cantonat a expune argumente privind activitatea desfăşurată efectiv de intimatul-reclamant şi cuantumul remuneraţiei pe care o primea în calitate de angajat, aspecte care ar rezulta, în opinia acesteia, din probatoriul administrat şi pe care instanţa de apel nu le-ar fi avut în vedere.

Or aceste aspecte vizează aprecierea probatoriului, respectiv aspecte ce exced controlului instanţei de recurs.

Nu în ultimul rând, deşi a invocat faptul că instanţa de apel nu a analizat toate argumentele recurentei privind admisibilitatea motivului de apel privind refacerea raportului de expertiză, întrucât analiza lor nu se regăseşte în decizia atacată, instanţa supremă constată că nu poate fi primită nici această critică întrucât, ceea ce urmăreşte recurenta, în fapt, este reanalizarea concluziilor raportului de expertiză în funcţie de obiecţiunile la raport pe care recurenta le-a făcut în faţa primei instanţe şi le-a reiterat în faţa instanţei de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează să admită excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare şi să anuleze recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civilă nr. 1098 din 11 iunie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 mai 2022.