Contractual resolution and relativity of obligations: interpretation of non-litigation clauses involving third-party spouses and corporate acts

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 3 septembrie 2018 sub dosar nr. x/2018, reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B., în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L., D. şi E., au solicitat instanţei să dispună rezoluţiunea acordului încheiat între părţi la data de 30 martie 2016, în temeiul art. 1516 alin. (2) pct. 2 C. civ. şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în ceea ce priveşte obligaţia de a transfera 49% din părţile sociale la S.C. A. S.R.L., ca urmare a neîndeplinirii culpabile a obligaţiilor asumate de pârâţi; să se dispună anularea hotărârii asociatului unic privind transferul părţilor sociale, a actului de cesiune asupra a 49% din părţile sociale şi a statutului încheiat ca urmare a acelui act; să se dispună efectuarea modificărilor la registrul comerţului, în sensul radierii din registrul comerţului a calităţii de asociat a pârâtei E. la S.C. A. S.R.L., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1329/2019 din 4 iulie 2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj s-a respins cererea formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. în contradictoriu cu pârâţii D., S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L. şi E., având ca obiect rezoluţiunea acordului din data de 30 martie 2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară în ce priveşte obligaţia de a transfera 49% din părţile sociale ale reclamantei S.C. A. S.R.L..

Au fost respinse, ca inadmisibile, cererile formulate de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii având ca obiect anularea Hotărârii nr. 2/2016 adoptată de adunarea generală a asociaţilor societăţii reclamante A. S.R.L., a actului de cesiune şi a statutului precum şi cererea de efectuarea modificărilor la registrul comerţului în sensul radierii calităţii de asociat a pârâtei E. în cadrul S.C. A. S.R.L..

A fost respinsă cererea formulată de reclamantă având ca obiect obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligaţi reclamanţii, în solidar, să-i achite pârâtei E. suma de 12.005 RON cheltuieli de judecată.

Au fost respinse ca nefondate cererile formulate de pârâţii D. şi S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L. având ca obiect obligarea reclamaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

S-a luat act de faptul că pârâta S.C. C. S.R.L. nu a solicitat obligarea reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii B. şi S.C. A. S.R.L., iar E. a formulat apel incident.

Prin decizia civilă nr. 78/2020 din 13 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 1329/2019 din 4 iulie 2019, din dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj pe care o schimbă în sensul că:

Admite cererea formulată de reclamanţii S.C. A. S.R.L. şi B. împotriva pârâţilor D., S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L. şi E. şi în consecinţă:

Dispune rezoluţiunea acordului încheiat între părţi la data de 30 martie 2016 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în ceea ce priveşte obligaţia de a transfera 49% din părţile sociale ale A. S.R.L..

Dispune anularea hotărârii asociatului unic a A. S.R.L. nr. 2/2016 şi a actului constitutiv actualizat a A. S.R.L. având dată certă nr. 1/30.03.2016.

Dispune efectuarea modificărilor la registrul comerţului, în sensul radierii din registrul comerţului a calităţii de asociat a pârâtei E. în cadrul S.C. A. S.R.L., la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Obligă pârâţii să achite reclamanţilor suma de 22.825 RON, cu titlu de cu cheltuieli de judecată la fond şi în apel.

Respinge apelul incident declarat de pârâta E. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L., D., E. şi F..

Motive de casare

Prin recursul, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L., D., E. şi F. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În argumentarea motivului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea recurată este nelegală, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv încălcarea şi aplicarea greşită a principiului relativităţii efectelor contractului, prevăzut de art. 1280 C. civ., a dispoziţiilor art. 218 şi art. 1296 C. civ.

Astfel, prin Acordul încheiat, recurentul D. şi-a asumat următoarele obligaţii: (i) să renunţe la acţiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca prin depunerea la primul termen a unei declaraţii notariale de renunţare la dreptul pretins; (ii) să renunţe Ia judecata dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Cluj şi (iii) să nu mai demareze în viitor nicio acţiune având acelaşi obiect.

In acest context, arată că instanţa de apel a reţinut că recurentul D. nu şi-a îndeplinit obligaţia de a nu mai formula în viitor o acţiune care să aibă acelaşi obiect ca cele la judecarea cărora a renunţat, din perspectiva faptului că nu el însuşi, ci soţia acestuia, F., a promovat o acţiune de simulaţie identică, motivată în fapt şi în drept, înregistrată în dosarul nr. x/2017 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca.

In ceea ce priveşte încălcarea şi aplicarea greşită a principiului relativităţii efectelor contractului, prevăzut de art. 1280 C. civ., recurenţii susţin că raţiunea relativităţii efectelor contractului are la bază însăşi natura voliţională a actului juridic civil, în sensul că, dacă este firesc ca o persoană să devină debitor sau creditor pentru că şi-a manifestat voinţa în acest sens, la fel de firesc este ca o altă persoană să nu devină debitor sau creditor fără voia sa, o interpretare contrară aducând atingere libertăţii persoanei. De aceea, efectele contractului se produc, în principiu, numai faţă de părţile contractante, care şi-au dat consimţământul la încheierea contractului, personal sau prin reprezentare. Excepţiile de la această regulă sunt prevăzute expres de legiuitor.

În speţă, recurenta F. nu a participat personal la încheierea contractului, ci în calitate de reprezentant al C.. Practic, recurenta F. se află faţă de Acord în poziţia mandatarului care semnează în numele şi pe seama mandantului său, fără a dobândi prin semnătură calitatea personală de parte contractantă. Aceasta nu are nici măcar calitatea de având-cauză în raport de contractul de tranzacţie, adică nu este o persoană care, deşi nu şi-a dat consimţământul la încheierea contractului, este totuşi îndrituită sau obligată să suporte aceste efecte, datorită sau din cauza legăturii sau raportului în care se află cu părţile.

Astfel, reprezentantul sau legăturile de rudenie/calitatea de soţ nu se încadrează în niciuna din aceste categorii, ceea ce înseamnă că F. nu este ţinută în nume propriu să respecte efectele obligatorii ale contractului de tranzacţie, nici în calitate de având-cauză. Aşadar, nefiind nici parte contractantă şi nici având-cauză în raport cu contractul de tranzacţie, concluzia care se desprinde este aceea că F. este terţ faţă de contractul de tranzacţie, ceea ce înseamnă că prin Acordul încheiat nu s-au născut drepturi sau obligaţii în sarcina acesteia.

Chiar dacă recurenta F. este soţia uneia dintre părţi, mama altei părţi, titulara unui drept asupra unor bunuri aduse în garanţie şi reprezentant al unei societăţi semnatare, respectiv administratorul C., niciuna din aceste calităţi nu reprezintă o excepţie de la principiul relativităţii contractelor, cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel. Excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, ceea ce înseamnă că sunt incidente doar în cazurile expres prevăzute de lege. Dacă instanţa ar fi identificat o excepţie de la principiul relativităţii contractului, ar fi trebuit să indice temeiul legal care justifică interpretarea sa.

In ceea ce priveşte încălcarea art. 218 alin. (1) şi (2) raportat la art. 209 C. civ. privind actele juridice încheiate de organele de administrare a societăţii, se arată că literatura de specialitate este unanimă în sensul că reprezentarea nu este o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii efectelor contractului, ci doar o excepţie aparentă, în sensul că efectele se produc direct faţă de reprezentat, deşi actul a fost încheiat (fizic) de către reprezentant. În esenţă, efectele forţei obligatorii a contractului se vor produce între terţ şi reprezentat, iar reprezentantul va avea simpla calitate de participant la încheierea contractului. Pentru a înlătura orice dubiu, se precizează că F. şi-a exhibat calitatea de reprezentant legal al societăţii C., la încheierea contractului de tranzacţie, fapt consemnat în preambulul Acordului.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 218 raportat la art. 209 C. civ., se desprinde ideea că actele încheiate de organele de administrare ale unei societăţi o angajează pe aceasta nu doar în temeiul unui simplu raport de reprezentare, ci mai mult decât atât, chiar în nume propriu, dat fiind că organele de administrare a societăţii exprimă însăşi voinţa acesteia. Altfel spus, participarea la încheierea unui act juridic prin organele de administrare echivalează cu participarea în nume propriu a societăţii, iar nu prin reprezentant. In acest sens, literatura de specialitate a explicat că:

"distincţia dintre persoana juridică şi organele sale există doar când privim în interiorul ei, în raporturile dintre organele sale. Când ne referim la organele persoanei juridice, nu avem în vedere un subiect distinct, ci o parte componentă a însăşi persoanei juridice a cărei calitate de subiect de drept se exprimă direct prin activitatea organelor".

Aşadar, încheierea actelor juridice prin administratorul societăţii nu îl angajează pe acesta din urmă. Manifestarea de voinţă exprimată de acesta la încheierea unui act juridic echivalează cu consimţământul dat de către societate, drepturile şi obligaţiile născându-se exclusiv în favoarea acesteia din urmă. Faţă de administrator (reprezentantul legal), contractul nu produce niciun efect, câtă vreme acţionează în limitele împuternicirii acordate, deoarece el este parte numai în raportul de reprezentare. Puterea de reprezentare a administratorului izvorăşte din actul constitutiv, de această calitate legea legând o serie de efecte, conform art. 13 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În concluzie, încheierea contractului de tranzacţie în calitate de administrator al C. echivalează cu încheierea contractului de către societatea însăşi, întrucât organul de administrare nu este un subiect independent în raport cu persoana juridică. Administratorul acţionează practic ca un reprezentant legal al societăţii, pe seama şi în numele societăţii pe care o reprezintă, toate efectele producându-se direct în favoarea acesteia din urmă.

În ceea ce priveşte încălcarea art. 1295 şi 1296 C. civ. privind efectele reprezentării directe, recurenţii susţin că soluţia instanţei de apel este în dezacord cu dispoziţiile legale din materia reprezentării. In acord cu dispoziţiile art. 1296 C. civ., contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului produce efecte direct între reprezentat şi cealaltă parte. Dispoziţiile art. 1295 C. civ. stabilesc că puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre judecătorească. Din interpretarea acestor dispoziţii legale, în doctrină s-a stabilit că cerinţa esenţială a reprezentării o reprezintă existenţa puterii de a reprezenta concretizată prin împuternicirea acordată reprezentantului de către reprezentat.

Pentru ca reprezentarea să îşi producă efectele juridice specifice, raportul de reprezentare trebuie să fie unul cunoscut şi acceptat atât de către terţul contractant, cât şi de către reprezentant. In acest sens, reprezentantul trebuie să aducă la cunoştinţa contractantului intenţia sa de reprezentare a unei alte persoane la încheierea contractului. Dacă sunt îndeplinite condiţiile reprezentării directe, contractul încheiat de reprezentant produce aceleaşi efecte faţă de reprezentat ca şi când acesta din urmă l-ar fi încheiat personal. Reprezentatul devine, astfel, parte în contractul încheiat prin reprezentare şi răspunde pentru executarea obligaţiilor, după cum poate valorifica şi personal drepturile ce derivă din acesta.

În fapt, la încheierea Acordului, nici recurentul D., nici recurenta E. nu au declarat că acţionează în calitate de reprezentant al recurentei F. după cum, pe de altă parte, aceasta din urmă a declarat în mod expres că semnează exclusiv în calitate de reprezentant legal al C.. Aşadar, nu sunt îndeplinite condiţiile reprezentării directe, pentru ca efectele să se producă direct în favoarea recurentei F.. Drepturile şi obligaţiile stipulate de către părţile Acordului nu sunt opozabile recurentei F., aceasta fiind cu desăvârşire terţ faţă de contractul de tranzacţie.

În acest sens, recurenţii apreciază că aceste aspecte demonstrează că recurenta F. nu a acţionat în nume propriu sau prin reprezentant la încheierea Acordului, aceasta fiind un simplu terţ faţă de contract.

În acest context, recurenţii consideră că hotărârea recurată încalcă în mod flagrant principiul relativităţii efectelor contractului, edictat de legiuitor în art. 1280 C. civ.. În plus, hotărârea a fost pronunţată şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2), art. 1295 şi art. 1296 C. civ., întrucât instanţa de apel a reţinut în mod eronat că efectele juridice obligatorii se produc şi faţă de recurenta F., cu toate că aceasta a acţionat la încheierea contractului de tranzacţie, doar în calitate de administrator al societăţii C., fără a fi reprezentată ea însăşi la încheierea Acordului de către una dintre părţile contractante.

Mai susţin recurenţii, că decizia atacată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a principiului forţei obligatorii a contractului, prevăzut de art. 1270 C. civ., precum şi a regulilor de interpretare a contractului.

Astfel, se susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit întinderea obligaţiei asumate de recurentul D. de a nu mai formula în viitor o acţiune similară celor la care s-a obligat să renunţe.

În ceea ce priveşte încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, se arată că stabilirea de obligaţii în sarcina unei persoane care nu a fost parte la încheierea unui contract constituie şi o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractului. In esenţă, instanţa de apel a reţinut că recurentul D. şi-a nesocotit obligaţia de a nu mai iniţia un litigiu împotriva intimaţilor-reclamanţi, din perspectiva faptului că nu acesta, ci soţia acestuia, a intentat un astfel de litigiu. O astfel de soluţie încalcă principiul forţei obligatorii a contractului sub două aspecte: (i) pe de o parte, instanţa completează contractul în ceea ce priveşte obligaţia pe care şi-a asumat-o D. în nume personal la pct. 1 din Acord; (ii) pe de altă parte, instanţa reţine că şi F. şi-a asumat obligaţia de a nu mai intenta un litigiu având ca obiect o acţiune în simulaţie împotriva intimaţilor-reclamanţi, cu toate că aceasta nu a fost parte în contract. Cu alte cuvinte, instanţa de apel a intervenit în contract, extinzând atât întinderea obligaţiei asumate de D., cât si sfera persoanelor contractante. Procedând astfel, instanţa de apel a intervenit în mod flagrant în relaţia contractuală dintre părţi, completând şi modificând contractul, peste voinţa părţilor, aducând astfel atingere forţei obligatorii a contractului.

Aşadar, un contract obligă părţile numai la ceea ce s-au înţeles, acesta putând fi modificat, completat numai prin acordul părţilor sau din alte cauze autorizate de lege. Având în vedere că, în speţă, nu se justifică existenţa niciunei situaţii de excepţie care să deroge de la forţa obligatorie a contractului, este limpede că intervenţia instanţei de apel asupra conţinutului contractului este în mod vădit nelegală.

În acest context, se susţine că actul juridic civil încheiat are forţă obligatorie nu numai pentru părţile acestuia, ci şi pentru organul de jurisdicţie învestit cu soluţionarea unui litigiu, decurgând dintr-un astfel de contract, deci instanţa este obligată să asigure executarea actului juridic legal încheiat, ţintind seama, în interpretarea clauzelor lui, de voinţa părţilor. Altfel spus, forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, care au sarcina de a asigura executarea lui şi care nu au dreptul să intervină în sensul modificării contractului, ci sunt chemate să procedeze la interpretarea lui în spiritul voinţei părţilor.

In esenţă, principiul pacta sunt servanda presupune respectarea întocmai a obligaţiilor contractuale, atât de către părţile contractante, cât şi de către instanţa de judecată chemată să analizeze modul în care părţile şi-au executat obligaţiile. Atunci când o parte contractantă îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale, în conformitate cu contractul, instanţa nu poate nega o astfel de executare, prin adăugarea unor condiţii suplimentare, întrucât ar interveni în mod neautorizat asupra înţelegerii părţilor. Potrivit art. 1270 alin. (2) C. civ., instanţa poate interveni în relaţia contractuală doar în cazuri excepţionale, expres prevăzute de lege, cum este impreviziunea, însă nici atunci oficiul judecătorul nu este unul "creator" de contract, pentru că judecătorul nu inventează noi clauze, ci restrânge obiectul vechilor clauze.

În speţă, instanţa de apel a statuat că soluţia primei instanţe de a considera că D. şi-a îndeplinit obligaţia de a nu mai formula pe viitor nicio acţiune având obiectul dosarelor menţionate se bazează pe o interpretare literală a contractului. Curtea de Apel a adăugat că, pentru a putea produce efecte juridice, clauza trebuie interpretată în sensul în care poate produce efecte juridice, aşa încât asumarea obligaţiei de a nu introduce pe viitor o acţiune cu acelaşi obiect nu poate fi raportată numai la persoana fizică D., ci la toţi cei implicaţi, într-o formă sau alta, în semnarea tranzacţiei.

De altfel, dacă părţile contractante ar fi urmărit ca recurenta F. să participe la încheierea contractului, nu există nicio raţiune pentru care numele acesteia să nu figureze alături de celelalte părţi atât în Preambulul Acordului, unde au fost trecute datele de identificare ale părţilor, cât şi în finalul acestuia, unde apar părţile semnatare. De aceea, interpretarea extensivă oferită de instanţa de apel cu privire la întinderea obligaţiei asumate exclusiv de D. şi de C. la pct. 1 din Acord conduce la o modificare a contractului, peste voinţa părţilor.

În acelaşi timp sunt încălcate şi dispoziţiile art. 2270 C. civ., care stabilesc limitele tranzacţiei.

Potrivit acestui text legal, rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea de a limita contractul de tranzacţie numai la obiectul avut în vedere de părţi. Aceasta înseamnă că tranzacţia, în ceea ce priveşte interpretarea ei, este de strictă interpretare (strictissimi juris), la fel ca renunţările la drepturi.

Aşadar, soluţia instanţei de apel fundamentată pe o interpretare extensivă este de natură să genereze drepturi şi obligaţii suplimentare, peste voinţa părţilor contractante. Aceasta înseamnă că soluţia instanţei de apel depăşeşte obiectul tranzacţiei, în dezacord cu regula imperativă prevăzută la art. 2270 C. civ.

În acest sens, se arată că instanţa a aplicat în mod greşit regulile de interpretare prevăzute la art. 1268 alin. (3) C. civ., întrucât regula de interpretare invocată de instanţa de apel, ce se regăseşte în art. 1268 alin. (3) C. civ. devine incidenţă în cazul clauzelor îndoielnice, susceptibile de mai multe sensuri, după cum indică însăşi denumirea marginală a articolului - Interpretarea clauzelor îndoielnice. Potrivit acestui text legal, clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

In primul rând, faţă de modalitatea clară de redactare a clauzei de la pct. 1 din Acord - subsemnatul D. mă oblig să nu mai demarez pe viitor nicio acţiune având acelaşi obiect, rezultă că regula de interpretare prevăzută în art. 1268 alin. (3) C. civ. nu poate fi aplicată, întrucât nu este îndeplinită premisa - clauză susceptibilă de mai multe interpretări.

In al doilea rând, dincolo de faptul că situaţia-premisă nu se verifică în speţă (clauza este clară), soluţia reţinută de instanţa de apel nu este justificată nici din perspectiva sensului pe care 1-a atribuit clauzei contractuale supuse interpretării, întrucât nu se poate considera că, în lipsa unei astfel de interpretări, clauza nu ar fi produs niciun efect. Dimpotrivă, clauza ar fi produs exact efectele asupra cărora părţile au convenit, respectiv D. personal să îşi execute obligaţia de a nu mai iniţia în viitor un litigiu similar.

Aşadar, toate aspectele evocate conturează o intervenţie nelegală a instanţei de apel în contractul de tranzacţie, întrucât soluţia oferită de instanţă este de natură să genereze obligaţii suplimentare în sarcina recurenţilor-pârâţi şi să creeze noi părţi contractante. Procedând astfel, instanţa de apel încalcă în mod flagrant principiul legal al forţei obligatorii a contractului, precum şi regulile de interpretare a actului juridic, pe care le aplică în mod greşit.

În acest sens, recurenţii susţin că încălcarea acestor dispoziţii legale a condus la o soluţionare greşită a acţiunii în rezoluţiune, întrucât în mod total nefundamentat, instanţa de apel a reţinut o neexecutare culpabilă în sarcina recurenţilor-pârâţi, cu toate că obligaţia a fost executată corespunzător de D.. Reţinerea unei astfel de culpe a avut consecinţe şi în ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de neexecutare invocată de către recurenţii-pârâţi, întrucât instanţa de apel a reţinut că aceştia din urmă au fost primii care şi-au nesocotit obligaţiile. Or, dacă instanţa de apel nu ar fi încălcat principiul forţei obligatorii a contractului reglementat în art. 1270 C. civ. de aşa natură încât să creeze obligaţii suplimentare în sarcina recurenţi lor-pârâţi, ar fi observat că, de fapt, intimaţii-reclamanţi sunt singurii care şi-au încălcat obligaţiile asumate. De altfel, instanţa de apel a reţinut că a existat o neexecutare a obligaţiilor de plată a datoriilor, conform celor convenite la pct. 5 din contractul de tranzacţie.

Aşadar, soluţia instanţei de apel privind obligaţiile de la pct. 3-4 din Acord încalcă principiul forţei obligatorii a contractului, precum şi dispoziţiile art. 148J alin. (1) şi (2) C. civ. privind obligaţiile de mijloace si obligaţiile de rezultat.

în esenţă, se susţine că instanţa de apel a intervenit în contractul încheiat între părţi, peste voinţa acestora, stabilind o serie de drepturi şi obligaţii în sarcina părţilor contractante, pe baza unui raţionament de care nici măcar instanţa de apel nu este 100% convinsă, fapt ilustrat pe deplin de sintagma "par să ateste".

În primul rând, se arată că recurenţii-pârâţi nu au recunoscut niciun moment calitatea de proprietar a intimatei-reclamante asupra sălii de evenimente G.. Dimpotrivă, la acest moment, calitatea de proprietar a clădirii şi a terenului pe care se află clădirea este disputată în dosarul nr. x/2016, înregistrat pe rolul Judecătoriei Huedin, în care sunt părţi atât Gospodarul din Ardeal, cât şi A..

În al doilea rând, instanţa de apel a transformat o obligaţie de mijloace (obligaţia de a face demersuri în vederea clarificării autorizării punctului de lucru G.) într-o obligaţie de rezultat, stabilind totodată că o astfel de obligaţie revenea exclusiv recurenţilor-pârâţi.

Prima instanţă a reţinut în mod corect că obligaţia de a intra în legalitate în ceea ce priveşte autorizarea spaţiului cunoscut sub numele de "sala de evenimente G." este o obligaţie de mijloace, asumată de către ambele părţi. Aceasta poate fi singura interpretare corectă a obligaţiilor asumate de către părţi la punctele 3 şi 4 din Acord, dat fiind că obţinerea autorizaţiilor si a avizelor necesare nu reprezintă un rezultat la care s-ar fi putut obliga vreuna dintre părţi, câtă vreme rezultatul (emiterea autorizaţiilor) depinde exclusiv de voinţa unei terţe persoane (autorităţile publice). Astfel, trebuie reţinut că emiterea autorizaţiilor şi a avizelor necesare pentru intrarea în legalitate reprezintă atribuţii ce revin exclusiv autorităţilor publice. Părţilor le revine doar obligaţia de a depune toate diligentele necesare în vederea obţinerii unor astfel de autorizări, respectiv să depună toată documentaţia necesară pentru ca autorităţile publice să emită autorizaţiile şi avizele necesare.

Obligaţia de rezultat creează o veritabilă garanţie de executare pe care debitorul şi-o asumă expres ori legea o pune în sarcina sa, implicit sau explicit, faţă de creditorul său. O astfel de garanţie nu este creată în cazul obligaţiei de a intra în legalitate în ceea ce priveşte autorizarea sălii de evenimente, câtă vreme emiterea autorizaţiilor şi a avizelor necesare (rezultatul urmărit) reprezintă apanajul exclusiv al autorităţilor publice, care sunt terţe persoane străine de contract. De aceea, nu se poate considera că părţile şi-au asumat rezultatul precis determinat, ci doar obligaţii de diligentă în vederea obţinerii tuturor autorizărilor necesare. Un argument în acest sens este şi acela că părţile nu şi-au asumat executarea acestei obligaţii până la un anumit termen, cum se întâmplă, de regulă, în cazul obligaţiilor de rezultat.

În plus, din contract nu rezultă în niciun caz că doar recurenţii-pârâţi şi-au asumat obligaţia de a efectua demersuri în vederea intrării în legalitate a sălii de evenimente, ci dimpotrivă rezultă în mod expres că ambele părţi au convenit să depună diligente în acest sens. Soluţia instanţei de apel este în dezacord cu faptul că însăşi intimata-reclamantă pretinde dreptul de proprietate asupra sălii de evenimente, motivat de faptul că a contribuit cu 500.000 Euro la construirea acesteia. Or, câtă vreme aceasta pretinde că este proprietarul sălii de evenimente, este limpede că urmăreşte ca avizele şi autorizaţiile necesare să fie emise pe numele acesteia, situaţie în care aceasta însăşi trebuie să depună diligentele necesare. Tocmai în considerarea faptului că părţile nu au ajuns la un acord în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a sălii de evenimente, acestea şi-au asumat împreună obligaţia de a clarifica existenţa legală a acestui imobil, pentru ca aspectele legate de proprietate să se clarifice ulterior.

Calificarea obligaţiei de la pct. 4 din Acord ca fiind o obligaţie de mijloace are importanţă pe tărâmul răspunderii contractuale. Pentru a se angaja răspunderea debitorului pentru neexecutarea obligaţiei de mijloace, ar fi fost necesar să se demonstreze că debitorul nu a depus toate diligentele necesare în vederea obţinerii rezultatului. În măsura în care debitorul a recurs la mijloacele necesare şi posibile şi a dat dovadă de diligentă şi prudenţă în conduita sa, făcând tot ceea ce este în stare să facă pentru obţinerea rezultatului urmărit, se consideră că prestaţia la care este îndatorat a fost executată, indiferent de rezultat.

În speţă, instanţa de apel nici nu s-a preocupat de acest subiect, ceea ce înseamnă că recurenţii-pârâţi au depus toate diligentele necesare pentru emiterea autorizaţiilor şi avizelor de către autorităţile publice. De altfel, intimaţii-reclamanţi nici nu au invocat şi nu au încercat să demonstreze contrariul, ci doar au acreditat ideea că nu a fost atins rezultatul pretins determinat.

Astfel, atât timp cât recurenţii-pârâţi şi-au îndeplinit în mod corespunzător obligaţia de mijloace, este limpede că nu se poate reţine o culpă a acestora din acest motiv. Acest aspect este relevant în ceea ce priveşte sancţiunea rezoluţiunii contractului, care operează doar în cazurile în care neexecutarea unei obligaţii este nejustificată şi culpabilă. În lipsa culpei, nu poate opera sancţiunea rezoluţiunii.

În al treilea rând, nici efectuarea inventarierii bunurilor ce se află în sala de evenimente G. nu poate fi considerată o recunoaştere a contribuţiei intimatei-reclamante A. la edificarea acestei săli şi implicit a calităţii de proprietar a acesteia. In realitate, calitatea de proprietar a acestui imobil este disputată în continuare de către părţi, acestea nestipulând prin Acordul încheiat nicio clauză cu privire la aceste aspecte. De aceea, interpretarea extensivă a instanţei de apel denaturează sensul înţelegerii dintre părţi prin crearea de drepturi noi în favoarea reclamanţilor şi de obligaţii suplimentare în sarcina pârâţilor.

Pe cale de consecinţă, soluţia instanţei de apel privind încălcarea obligaţiilor de la pct. 3 şi 4 de către recurenţii-pârâţi este nelegală, întrucât se bazează pe o aplicare eronata a dispoziţiilor art. 1481 alin. (1) şi (2) C. civ.. Aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale conduce la încălcarea principiului forţei obligatorii a contractului, întrucât instanţa de apel recalifică obligaţiile de la pct. 3 şi 4 în obligaţii de rezultat, generând astfel obligaţii suplimentare în sarcina părţilor contractante, peste voinţa acestora din urmă. Practic, instanţa de apel intervine în contractul de tranzacţie, fără a fi autorizată în acest sens şi sancţionează recurenţii-pârâţi pentru neexecutarea unor obligaţii pe care ea însăşi le creează şi le impune în sarcina acestora.

Într-o altă critică, recurenţii susţin că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu aplicarea greşită a principiului repunerii în situaţia anterioară.

Astfel, principiul restabilirii situaţiei anterioare (restitutio in integrum) este regula de drept, potrivit căreia, tot ce s-a executat în baza unui act juridic desfiinţat trebuie restituit, astfel încât părţile raportului juridic să ajungă în situaţia anterioară. Restitutio in integrum vizează raportul între părţile actului juridic, iar nu efectele faţă de terţi.

În materia rezoluţiunii, acest principiu se desprinde din dispoziţiile art. 1554 alin. (1) C. civ. astfel:

"Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite".

Principiul restitutio in integrum decurge din principiul retroactivităţii efectelor rezoluţiunii, stabilind că dacă prestaţiile efectuate în temeiul actului juridic rezolvit nu ar fi supuse restituirii, retroactivitatea ar fi lipsită de sens. De aceea, repunerea în situaţia anterioară presupune restabilirea situaţiei în care părţile se găseau înainte de încheierea contractului. Dacă doar una dintre părţi este repusă în situaţia anterioară, efectele retroactive ale rezoluţiunii nu s-ar produce.

Instanţa de apel a nesocotit principiul restabilirii situaţiei anterioare, prin repunerea în situaţia anterioară doar a intimaţilor-pârâţi. Concret, instanţa de apel a repus părţile în situaţia anterioară doar în ceea ce priveşte obligaţia de a transfera 49% din părţile sociale A.. Instanţa a ignorat faptul că respectarea acestui principiu presupune repunerea tuturor părţilor în situaţia anterioară încheierii Acordului, neluând în considerare obligaţiile pe care recurenţii-pârâţi deja le-au executat. Având în vedere că aceste prestaţii nu mai puteau fi restituite în natură, acestea trebuiau restituite prin echivalent de către intimaţii-reclamanţi.

În acest sens, recurenţii susţin că sunt relevante dispoziţiile art. 1640 C. civ., potrivit cărora, dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilităţii sau a unui impediment serios ori dacă restituirea priveşte prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. In speţă, D. a renunţat prin declaraţie notarială la dreptul pretins în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, precum şi la judecata dosarului nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Cluj, îndeplinindu-şi astfel obligaţiile asumate prin contractul de tranzacţie. În aceste condiţii, este evident că este imposibil ca recurentul D. să fie repus în situaţia anterioară în natură, renunţarea fiind un act unilateral irevocabil. Totuşi, în asemenea situaţii, legiuitorul permite repunerea părţilor în situaţia anterioară prin echivalent, ceea ce înseamnă că, în eventualitatea desfiinţării tranzacţiei, este posibilă repunerea tuturor părţilor în situaţia anterioară, în cazul lui D., prin echivalent, prin această precizare se demonstrează nelegalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de apel.

În plus, repunerea în situaţia anterioară prin pierderea cu efect retroactiv de către recurenta E. a calităţii de asociat este nelegală şi în raport cu dispoziţiile art. 196 raportat la art. 132 alin. (10) din Legea nr. 31/1990. Potrivit acestor dispoziţii legale, în materie societară, nulitatea produce efecte doar pentru viitor, neavând caracter retroactiv. O astfel de soluţie, este justificată de principiul securităţii raporturilor juridice care, în materie societară, reprezintă o excepţie de la principiul retroactivităţii actelor juridice.

În acest sens, recurenţii arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit aplicarea dispoziţiilor art. 1254 alin. (3) C. civ.. În speţă, acest text legal constituind temeiul legal în cazul nulităţii unui act juridic. În materia rezoluţiunii, reglementarea este cuprinsă în art. 1554 alin. (1) C. civ., este adevărat că ambele sancţiuni se aseamănă prin faptul că operează retroactiv, însă, aceasta nu le confundă, fiecare sancţiune fiind atrasă în condiţii specifice.

Se mai susţine de către recurenţi, că decizia atacată este nelegală, întrucât a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 196 raportat la art. 132 din Legea nr. 31/1990. Astfel, atât timp cât legiuitorul a prevăzut o procedură specială pentru atacarea în justiţie a hotărârilor adunării asociaţilor, solicitarea anulării unei asemenea hotărâri pe calea dreptului comun este inadmisibilă. Soluţia primei instanţe a avut în vedere în mod corect caracterul derogatoriu al procedurii instituite de Legea nr. 31/1900, respingând în mod corect ca inadmisibil al doilea capăt de cerere al acţiunii. O interpretare contrară conduce la eludarea normelor speciale din Legea societăţilor, care stabilesc în mod expres un termen de contestare de 15 zile a hotărârii adunării generale, oferind astfel asociaţilor posibilitatea de a contesta, pe calea dreptului comun, o astfel de hotărâre într-un termen de 3 ani. Toate aceste aspecte conturează nelegalitatea soluţiei instanţei de apel, care a anulat într-o procedură de drept comun, o hotărâre a asociatului unic.

În plus, în acord cu dispoziţiile art. 132 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, calitate procesuală pot avea oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea generală sau care au votat împotrivă şi au cerut să se insereze această menţiune în procesul-verbal.

În lumina acestor prevederi este limpede că nici societatea nu are legitimitate procesuală activă. Dimpotrivă, aceasta poate sta în proces în calitate de pârâtă într-o acţiune având ca obiect anularea unei hotărâri emise de asociatul/asociaţii săi. Acţiunea în nulitate, inclusiv absolută, nu poate fi utilizată de o societatea comercială, reprezentată prin administratori, directori sau membri ai directoratului, împotriva ei, ca persoană juridică. Aceasta nu poate avea calitate procesuală activă nici măcar atunci când consideră că are un interes deoarece, în toate cazurile, este cea care are calitate pasivă, deci nu se poate judeca cu ea însăşi.

Pentru aceste motive evocate, cel de-al doilea capăt de cerere având ca obiect acţiunea în anulare a hotărârii asociatului unic este, în primul rând, inadmisibilă, iar în al doilea rând, ar fi formulată de persoane fără calitate procesuală activă (B., adică unicul asociat şi A., care nu ar putea avea decât calitate procesuală pasivă).

Pentru identitate de raţiune, soluţia inadmisibilităţii se impune şi în ceea ce priveşte solicitarea de a se dispune anularea statutului încheiat în urma adoptării hotărârii a cărei anulare se solicită.

Ultima critică vizează încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, în acord cu dispoziţiile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi".

În speţă, intimaţii-reclamanţi au solicitat în primă instanţă anularea Hotărârii asociatului unic, pentru ca ulterior, prin cererea de apel, să solicite desfiinţarea acestui act, ca urmare a intervenirii rezoluţiunii Acordului. Or, procedând astfel, intimaţii-reclamanţi şi-au modificat obiectul cererii de chemare în judecată, încălcând astfel limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecăţii primei instanţe, conform art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

Astfel, prin hotărârea recurată, instanţa de apel a validat susţinerile recurenţilor-pârâţi, conform cărora, anularea ca sancţiune de drept civil are alte cauze decât rezoluţiunea şi nu se poate transforma într-un subsidiar al acesteia din urmă. Astfel, instanţa de apel a reţinut că desfiinţarea unui act juridic subsecvent în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis este diferită de anularea unui act juridic ca o consecinţă imediată a rezoluţionării Acordului. O astfel de distincţie se explică din perspectiva condiţiilor în care operează rezoluţiunea şi nulitatea (aceasta din urmă dacă se încalcă cerinţele de validitate).

Aşadar, deşi instanţa de apel a reţinut aceste aspecte, aceasta a admis cel de-al doilea capăt de cerere, reţinând următoarele:

"cu toate că teza avansată are substanţă, curtea reţine că este vorba despre o exprimare poate nefericită, dar scopul acestui petit a fost clar reliefat de reclamanţi, el fiind considerat admisibil şi întemeiat în baza principiului restabilirii/repunerii în situaţia anterioară, esenţial fiind faptul că se ajunge la neantizarea actului subsecvent".

În acest context, recurenţii apreciază că procedând astfel, instanţa de apel şi-a depăşit limitele cu care a fost învestită prin cererea de chemare în judecată, sens în care, se consideră îndreptăţiţi să solicite instanţei de recurs admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin întâmpinarea depusă, la 17 august 2020, intimaţii-reclamanţi S.C. A. S.R.L. şi B. au solicitat, în principal, anularea recursului formulat de pârâţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 496 alin. (1) teza a III-a C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului formulat ca fiind nefondat, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi în consecinţă, menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuieli de judecată.

Prin încheierea pronunţată în complet de filtru la data de 29 octombrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 ianuarie 2021, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de pârâţii S.C. C. S.R.L., S.C. Gospodarul din Ardeal S.R.L., D., E. şi F..

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte, cu majoritate, reţine că recursul declarat de recurenţii - pârâţi este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Din cuprinsul hotărârilor instanţelor de fond, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, reţine următoarea situaţie de fapt relevantă:

Între intimaţii - reclamanţi B. şi A. S.R.L. si intimatii-parati Gospodarul din Ardeal S.R.L., D., E. şi C. S.R.L. s-a încheiat Acordul din data de 30.03.2016.

Referitor la contextul şi scopul pentru care a fost semnat acordul, s-a apreciat de către instanţa de apel, fără a se contesta în recurs, că scopul încheierii înţelegerii nu a fost numai stingerea celor doua litigii aflate pe rolul instanţelor la epoca semnării ei, ci şi prevenirea declanşării altora, generate de conflictul legat de sala de evenimente sau de datoriile înregistrate de reclamanta A.. Din perspectiva reclamanţilor, scopul general era cel privind asigurarea tuturor condiţiilor necesare pentru continuarea, în bune condiţii, a activităţii lucrative a societăţii petente, ce era strâns legată şi, în unele privinţe, dependentă, de cea a pârâtelor.

Ca atare, deşi una dintre problemele principale era cea legată de existenţa, în primul rând, a procesului având ca obiect simulaţie, şi celelalte aspecte prezentau relevanţa lor, starea de fapt existenta la acel moment fiind privită în ansamblu (necesitatea asigurării accesului la spaţiul de pe str. x, reglementarea situaţiei celui de evenimente din G.). Reclamanţii erau in egala măsură nemulţumiţi de facturile emise în sarcina sa de către C. S.R.L. în spaţiul căreia îşi desfăşura activitatea, precum şi de faptul că sumele încasate de pârâta GOSPODARUL DIN ARDEAL S.R.L. din utilizarea sălii de evenimente situate în localitatea Căpuşu Mare erau utilizate de aceasta în condiţiile în care reclamanta pretindea că a efectuat investiţii de aproximativ 500.000 euro la respectivul spaţiu şi era proprietara spaţiului, dreptul de proprietate fiindu-i contestat de pârâtă. Acestea au fost motivele principale, dată fiind valoarea foarte mare a acestora, de natură a impune din partea apelantei o transmitere patrimonială în valoare de 49% din societate.

Este evident că reclamanta era direct interesată să păstreze bunele raporturi cu pârâtele şi mai ales cu C. S.R.L., întrucât acestea erau absolut necesare pentru o bună desfăşurare a activităţii sale. Pârâţii nu au contestat faptul că, în măsura în care i se refuza reclamantei accesul la spaţiul pârâtei, la mijloacele de transport deţinute de aceasta, exista posibilitatea ca societatea A. S.R.L. să intre în faliment.

Contextul în care s-a ajuns la semnarea acordului a fost larg, tensiunile dintre părţi ivindu-se la momentul la care acestia au cerut interzicerea oricăror activităţi şi intrarea în legalitate în privinţa sălii de evenimente de la terasa G.. Astfel, au stârnit nemulţumirea H., pentru că aceasta organiza evenimente la locaţia în discuţie, fiind introdusă acţiunea în simulaţie la care s-a făcut referire anterior.

Reclamanţii au precizat că, ulterior, au cerut explicaţii pe marginea facturilor emise în sarcina societăţii reclamante de către pârâta C., primite şi semnate de către pârâtul D., în calitate de director (la acea vreme) a apelantei A. S.R.L. şi despre care s-a apreciat că ar fi emise fără acoperire în servicii de contabilitate echivalente.

Pârâţii au reacţionat prin emiterea unei somaţii de evacuare necondiţionată a reclamantei din spaţiul în care aceasta îşi desfăşura activitatea, ceea ce evident ducea la neonorarea comenzilor zilnice la aeronave, implicit la rezilierea tuturor contractelor şi falimentarea societăţii. Dat fiind timpul scurt avut la dispozitie, reclamanţii au susţinut că nu au reuşit închirierea şi utilarea unui alt spaţiu, corespunzător activităţii desfăşurate, aşa încât soluţia de compromis a fost cea a semnării acordului a cărei desfiinţare se solicită, una dintre obligaţiile asumate de pârâţi fiind cea referitoare la renunţarea la drept in dosarul de simulaţie. Prin notificarea amintită, li se punea în vedere reclamanţilor, la data de 25.03.2016, să părăsească locul în care îşi desfăşurau activitatea într-un termen de 5 zile, acest termen împlinindu-se în 30.03.2016, când s-a încheiat acordul ce face obiectul pretenţiilor invocate.

Conform pct. 1 al actului, pârâtul D. s-a obligat să-şi retragă acţiunile civile ce erau înregistrate pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca şi Tribunalului Cluj, în dosarele x/2015 având ca obiect acţiune în constatare simulaţie, prin depunerea la primul termen de judecată din 08.04.2016 a unei declaraţii notariale de renunţare la dreptul pretins, respectiv în dosarul nr. x/2016 având ca obiect contestarea sancţiunii avertismentului scris dispusă prin Decizia nr. 1/08.02.2016 în sarcina pârâtului D.. Totodată, pârâtul s-a obligat să nu mai formuleze, pe viitor, nicio acţiune de chemare în judecată în contradictoriu cu reclamanţii având obiectul dosarelor mai sus menţionate.

În primul dintre aceste dosare, cererea dedusă judecăţii avea ca şi obiect constatarea caracterului simulat al actului constitutiv al S.C. A. S.R.L., pârâtă în dosarul x/2015, pretentia formulată de pârâtul D. în respectivul dosar, în calitate de reclamant, fiind în sensul că respectivul act constitutiv a fost realizat prin interpunerea de persoane, susţinându-se că adevăratul constituent al societăţii şi proprietarul a celor 20 de părţi sociale, nu este pârâtul B., ci însuşi reclamantul D..

Chiar daca acesta a renunţat la litigiul ce făcea obiectul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Judecătoriei Cluj Napoca, prin renunţarea la însuşi dreptul dedus judecăţii, o actiune identica ca motivare în fapt si drept a fost promovata de sotia acestuia la data de 06.09.2017, fiind in prezent in curs de judecata, în cadrul dosarului nr. x/2017 al Judecatoriei Cluj Napoca, unde aceasta se pretinde la rândul său proprietara părţilor sociale, invocând simularea prin interpunere de persoane (cunoscând însă evoluţia anterioară a pretenţiilor reciproce dintre părţi s.n.).

Acesta este contextul în care a fost analizată acţiunea reclamanţilor şi apărarea pârâţilor, potrivit căreia nu este vorba despre o încălcare a obligaţiei pozitive asumate de pârât, de a renunţa la drept întrucât noua acţiune a fost promovată de o terţă persoană, care nu a participat în nume propriu la încheierea acordului.

Curtea de Apel a apreciat că intimaţii - pârâţi interpretează textul art. 2270 C. civ. conform propriilor lor interese, făcând abstracţie de contextul în care a fost semnat acordul şi care atestă că cele doua părţi aflate în conflict erau reclamantul, pe de o parte, şi H., pe de alta, atât în nume propriu, cât şi prin intermediul societăţilor pe care le controlează. Ca atare, scopul real nu era legat numai de acţiunea existenta atunci pe rolul instanţelor, ci de a nu se mai pune în discuţie in viitor structura juridică a societăţii. Astfel, reclamanţii au dorit să se asigure că structura societăţii nu va mai fi contestată, motiv pentru care au cerut nu doar renunţarea la judecată, ci şi la dreptul pretins, precum şi inserarea obligaţiei de a nu se mai demara pe viitor o astfel de acţiune. Pe de altă parte, scopul celuilalt grup a fost privit tot ca o asumare a obligaţiei de a respecta această structură, deoarece s-a dorit a se obţine participarea la profitul societăţii prin intrarea în structura asociativă a fiicei H..

S-a considerat că interpretarea prevederilor acordului de către prima instanţă, în sensul literar al termenilor, este contrară dispoziţiilor art. 1.266 alin. (1) şi 1268 alin. (3) C. civ., lipsind de efecte obligaţia asumată de pârât în sensul de nu formula pe viitor nicio acţiune de chemare în judecată în contradictoriu cu reclamanţii având obiectul dosarelor mai sus menţionate în condiţiile în care renunţarea la dreptul dedus judecăţii presupune prin definiţie pierderea posibilităţii de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată prin care să urmărească valorificarea dreptului subiectiv.

În consecinţă, Curtea de Apel a interpretat clauza în sensul în care s-a considerat că poate produce efecte juridice, şi anume că asumarea obligaţiei de a nu introduce pe viitor o acţiune cu acelaşi obiect nu poate fi raportata numai la persoana fizica D., ci la toţi cei implicaţi, într-o formă sau alta, în semnarea tranzacţiei. Astfel, a reţinut că a existat o neexecutare a acordului şi ea a fost, în orice caz, suficient de importanta în economia actului, pârâţii fiind responsabili pentru aceasta. În caz contrar, s-a apreciat că, a se susţine că aceasta este terţ faţă de act, deşi este soţia uneia dintre părţi, mama altei părţi, titulara unui drept asupra unor bunuri aduse in garanţie şi reprezentant al unei societăţi semnatare, respectiv administratorul C. S.R.L., ar goli de cauză acordul încheiat.

Pe calea prezentului recurs, pârâţii au reiterat apărările formulate anterior în cauză referitoare la calitatea de terţ a pârâtei F. faţă de acordul de tranzacţie semnat, aceasta nefiind ţinută să respecte nicio obligaţie decurgând din aceasta, şi au susţinut, în esenţă, că decizia atacată încalcă principiul forţei obligatorii a contractului şi relativitatea ce caracterizează efectele acestuia, prevăzute de art. 1270 şi 1280 C. civ.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în majoritate, constată, cu prioritate, ca fiind nejustificată critica recurenţilor privitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 218 alin. (1) şi (2), art. 1295 şi art. 1296 C. civ., referitoare la actele juridice încheiate de organele de administrare ale unei societăţi şi efectele reprezentării directe, în condiţiile în care considerentele deciziei atacate nu urmăresc instituirea unei derogări de la aplicarea textelor legale menţionate. Semnarea acordului în calitatea de necontestat de reprezentant al societăţii C. S.R.L. a întărit concluzia potrivit căreia aceasta a cunoscut conţinutul acordului, aspect ce nu poate fi tăgăduit, dar admiterea acţiunii nu a fost motivată prin extinderea efectelor actului semnat de societate şi cu privire reprezentantul acesteia, ci printr-o interpretare a conţinutului şi efectelor actului juridic de o manieră considerată a fi în concordanţă cu scopul urmărit de părţi la semnarea acestuia în contextul preexistenţei unor relaţii conflictuale între acestea.

Reţinând contextul încheierii acestui acord, situaţie de fapt ce nu poate fi cenzurată în calea de atac a recursului, Curtea de Apel a considerat în mod justificat că obligaţia asumată de pârâtul D. de a nu introduce pe viitor alte acţiuni cu acelaşi obiect nu poate fi interpretată decât ca privind şi conduita celorlalte persoane implicate, doar în acest mod fiind realizat scopul urmărit de reclamanţi la semnarea convenţiei. De altfel, analiza contextului semnării actului, a relaţiilor anterioare dintre părţi era un demers necesar din perspectiva instanţei pentru o corectă stabilire a scopului urmărit de părţi la încheierea actului, care influenţa şi modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale.

Nu trebuie omis nici faptul că, deşi aveau în mod formal reclamanţi diferiţi, acţiunile promovate în dosarul nr. x/2015 şi ulteriorul în dosarul nr. x/2017 aveau drept unic obiectiv negarea calităţii de asociat al societăţii în persoana reclamantului din prezenta acţiune, B., şi, în caz de admitere, urmau să profite deopotrivă ambilor reclamanţi, în patrimoniul comun al cărora se dorea a fi recunoscută implicit apartenenţa părţilor sociale emise de A. S.R.L., potrivit art. 339 şi 349 C. civ.

În consecinţă, în raport de conţinutul fiecărei obligaţii şi de efectele preconizate de părţi la semnarea acordului, interpretându-se convenţia în mod sistematic, în scopul de a produce efecte şi după voinţa concordată a părţilor, dincolo de sensul literar al termenilor, conform art. 1266-1268 C. civ., s-a reţinut justificat de către instanţa de apel o neexecutare a acordului suficient de importantă. În aceste condiţii, nu se poate susţine în mod întemeiat că decizia atacată încalcă principiul forţei obligatorii a contractului şi relativitatea ce caracterizează efectele acestuia, prevăzute de art. 1270 şi 1280 C. civ., argumentarea recurenţilor propunând o interpretare ad litteram a convenţiei, cu ignorarea complexităţii raporturilor juridice dintre părţi.

În cuprinsul unui motiv subsecvent de recurs, recurenţii au susţinut greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1268 C. civ., apreciind că interpretarea clauzei de către instanţă nu era necesară în raport de caracterul clar, neîndoielnic al acesteia.

Contrar celor susţinute de recurenţi, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine, cu majoritate, că instanţa de apel a apreciat în mod justificat că se impune interpretarea clauzei. Astfel, în condiţiile în care asumarea de către pârâtul D., în primul rând, a obligaţiei de retragare a acţiunii civile în constatarea simulaţiei ce era înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca în dosarul nr. x/2015, prin depunerea la primul termen de judecată a unei declaraţii notariale de renunţare la dreptul pretins, presupunea implicit că pârâtul nu mai avea posibilitatea de a se adresa instanţei cu o nouă cerere de chemare în judecată prin care să urmărească valorificarea aceluiaşi drept subiectiv, apărea ca lipsită de efecte aparente menţionarea în continuare a obligaţiei de a nu formula nici pe viitor asemenea acţiuni.

Prin urmare, întreg demersul interpretativ al instanţei de apel a avut drept obiectiv stabilirea scopului urmărit de fiecare parte la semnarea acordului şi a oligaţiilor specifice asumate în considerarea acestuia, precum şi verificarea îndeplinirii acestuia în raport de conduita ulterioară a părţilor. Doar după o corectă şi amănunţită lămurire a obligaţiilor părţilor, se putea acorda relevanţa corespunzătoare principiului forţei obligatorii a contractului şi relativităţii efectelor acestuia, conform art. 1270 şi 1280 C. civ.

În ceea ce priveşte critica recurenţilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 1481 C. civ. privind obligaţiile de mijloc şi obligaţiile de rezultat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie observă că argumentarea dezvoltată de recurenţi nu susţine o veritabilă critică de nelegalitate, corespunzător căii de atac declarate, ci tinde la contestarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel printr-o interpretare proprie a probelor administrate în cauză. Pe de altă parte, nu trebuie omis faptul că instanţa de apel a analizat neexecutarea mai multor obligaţii asumate de pârâţi prin contract şi ponderea globală a acesteia în economia contractului de natură a justifica admiterea acţiunii în rezoluţiune, fără a omite însă a preciza că încălcarea obligaţiei de a nu promova acţiuni pe viitor era suficient de importantă.

Recurenţii au criticat totodată din mai multe perspective soluţia instanţei de apel privitoare la repunerea părţilor în situaţia anterioară.

Astfel, recurenţii au susţinut că principiul restitutio in integrum impunea repunerea tuturor părţilor în situaţia anterioară pentru a se putea considera că acestea se află în starea în care se găseau anterior semnării acordului desfiinţat. Înalta Curte consideră că un asemenea demers nu ar fi fost posibil pentru că ar fi condus la încălcarea principiului disponibilităţii şi a limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 14 şi 478 C. proc. civ., în absenţa unei solicitări a pârâţilor în acest sens pe cale reconvenţională.

Sub un alt aspect, recurenţii au considerat că anularea hotărârii asociatului unic pronunţată de instanţa de apel în aplicarea principiului repunerii părţilor în situaţia anterioară contravine dispoziţiilor art. 196 rap. la art. 132 din Legea nr. 31/1990 republ., care instituie o procedură specială pentru atacarea în justiţie a unui asemenea act.

În acest cadru, Înalta Curte constată că desfiinţarea hotărârii asociatului unic s-a realizat doar în considerarea efectelor rezoluţiunii acordului părţilor dispusă anterior, fără o analiză distinctă a corespondenţei aesteia cu legea şi prevederile actului constitutiv, ce ar fi antrenat procedura prevăzută de legislaţia specială. Din acelaşi motiv, momentul de la care se produceau între părţi efectele anulării hotărârii asociatului unic nu putea fi cel desprins din legea specială. Deşi recunoaşte desfiinţarea cu efect retroactiv a acordului între părţi, pentru respectarea publicităţii faţă de terţi a actelor referitoare a funcţionarea societăţii, instanţa de apel a dispus radierea menţiunii referitoare la calitatea de asociat a pârâtei E. de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate.

Ar mai trebui subliniat şi faptul că înscrisul denumit hotărârea asociatului unic cuprinde în realitate două acte juridice distincte, nu este doar un act emis în cursul funcţionării societăţii, care modifică actul constitutiv în sensul cooptării unui nou asociat, ci înglobează şi cesiunea de părţi sociale, act semnat de fostul asociat unic exclusiv în considerarea obligaţiei asumate prin semnarea acordului a cărui rezoluţiune s-a dispus de instanţă. Desfiinţarea acordului conform art. 1554 C. civ. lipseşte de efecte toate obligaţiile asumate în temeiul acestuia, hotărârea asociatului unic fiind doar un act întocmit în executarea unei asemenea obligaţii. În acest sens, dispoziţiile art. 1254 alin. (3) şi art. 1639-1647 C. civ. indicate de instanţa de apel constituie reglementări generale, cu relevanţă şi în cauză.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia o asemenea dispoziţie a instanţei de apel ar constitui o modificare a acţiunii reclamanţilor şi, din acest motiv, ar fi contrară limitelor efectului devolutiv al apelului prevăzute de art. 478 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, constată că nu a existat o asemenea încălcare. De la începutul demersului judicar a existat o solicitare accesorie a reclamanţilor de desfiinţare a hotărârii asociatului unic şi indiferent de denumirea dată de părţi, aceasta a avut o cauză unică, respectiv restabilirea situaţiei anterioare actului a cărui rezoluţiune s-a solicitat, şi, în limita acestei solicitări, s-a pronunţat instanţa de apel.

Pentru aceste motive, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, constată nefondat recursul şi îl va respinge potrivit art. 496 C. proc. civ.

În raport de soluţia pronuţată în majoritate, în temeiul art. 453 C. proc. civ., se impune obligarea recurenţilor la plata către intimatul B. a cheltuielilor de judecată efectuate în cauză, potrivit înscrisurilor ataşate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu opinie majoritară:

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi C. S.R.L., GOSPODARUL DIN ARDEAL S.R.L., D., E. şi F. împotriva deciziei civile nr. 78/2020 din 13 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi B. şi A. S.R.L.

Obligă recurenţii C. S.R.L., GOSPODARUL DIN ARDEAL S.R.L., D., E. şi F. la plata sumei de 9.740 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatului B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.

Opinie separată,

Asupra recursului de faţă;

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constat următoarele:

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută, argumentele recurenţilor în invocarea acestei ipoteze referindu-se la încălcarea dispoziţiilor art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. de către instanţa de apel.

Astfel, potrivit art. 478 alin. (3) din actul normativ evocat "În apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi". Textul citat vizează elementele esenţiale ale acţiunii civile şi ale judecăţii în primă instanţă iar legea instituie în acest fel principiul inadmisibilităţii modificării respectivelor elemente precizate.

Ceea ce se critică este schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată în apel. Au arătat recurenţii că deşi prin acţiunea introductivă reclamanţii au formulat trei petite, cercetate în mod distinct de către prima instanţă, prin cererea de apel şi-au precizat însăşi cererea de chemare în judecată, solicitând ca ultimele două petite ale acţiunii să fie considerate ca admisibile din perspectiva faptului că ar reprezenta modalitatea prin care instanţele judecătoreşti ar putea repune părţile în situaţia anterioară, după admiterea primului capăt al acţiunii prin care au solicitat să se dispună rezoluţiunea Acordului încheiat între părţi la data de 30.03.2016.

În realitate, această din urmă precizare a reclamanţilor-apelanţi inserată la sfârşitul cererii de apel, care într-adevăr nu este întemeiată în drept şi nici nu se sprijină pe un rationament convingător în măsura în care se solicită în continuare "anularea hotărârii asociatului unic" (petitul doi al cererii de chemare în judecată) ca o consecinţă a rezoluţiunii unui contract, respectiv ca urmare a rezoluţiunii Acordului indicat mai sus, vine să reia parte din cererea de chemare în judecată prin care s-a solicitat anularea Hotărârii asociatului unic nr. 2/2016 a societăţii A. S.R.L.. şi a Statutului societăţii reclamante, cu consecinţa efectuării modificărilor la registrul comerţului, în sensul radierii din registru a calităţii de asociat a pârâtei E., cu simpla motivare că ar reprezenta un efect al rezoluţiunii Acordului contestat în speţă, fără a se dezvolta alte argumente şi fără a se indica vreun text de lege.

În acest context, instanţa de apel şi-a însuşit solicitările apelanţilor şi a considerat că într-adevăr aceştia pot pretinde ca efect al rezoluţiunii Acordului contestat să se dispună anularea hotărârii asociatului unic privind transferul de părţi sociale, a actului de cesiune asupra a 49% din părţile sociale şi a statutului A. S.R.L.. în lumina dispoziţiilor C. civ., fără a fi nevoie să se analizeze admisibilitatea amintitelor pretenţii din perspectiva Legii societăţilor cu nr. 31/1990.

În ceea ce priveşte însă legalitatea deciziei recurate şi corecta soluţionare a apelului, apreciez că motivul de recurs întemeiat de către recurenţii-pârâţi pe dispoziţiile art. 488 pct. 9 din C. proc. civ. este fondat.

Raportat la situaţia de fapt reţinută în dosar, la probele administrate în cauză şi la cele solicitate de către apelanţii-reclamanţi, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile legale incidente în speţă.

Curtea de apel a reţinut că reclamanţii solicită desfiinţarea în întregime a Acordului încheiat între părţi la data de 30.03.2016 (primul capăt al cererii de chemare în judecată), şi că ceea ce se pretinde sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioară (care a determinat formularea ultimelor două capete ale cererii de chemare în judecată) vizează doar o parte din Acord, referitoare la obligaţia asumată de către asociatul unic al A. S.R.L.. de a transfera către pârâta E. 49% din părţile sociale aparţinând societăţii reclamante.

Spre deosebire de tribunal, instanţa de apel a gasit "logice" aceste susţineri ale reclamanţilor întrucât adoptarea soluţiei propuse de ei se coroborează cu situaţia de fapt din dosar din care ar rezulta că pârâţii s-au repus singuri în situaţia anterioară încheierii Acordului contestat, şi-anume: prin "susţinerile mamei E." din acţiunea în simulaţie, potrivit căreia "societatea este creaţia sa, în integralitate"(societatea reclamantă), şi prin promovarea acţiunii în simulaţie de către pârâtul D., prin intermediul soţiei sale. Consecinţă a acestui raţionament este soluţia recurată, de rezoluţiune în întregime a Acordului semnat între părţi la data de 30.03.2016 şi de repunere în situaţia anterioară a părţilor numai în limitele în care a fost solicitată, sens în care instanţa de apel a dispus desfiinţarea actelor prin intermediul cărora numai reclamantul B. şi-a adus la îndeplinire obligaţia din Acord de a o coopta în societatea al cărui unic asociat este, pe pârâta E..

Se constată astfel că instanţa de apel a nesocotit prevederile art. 1554 alin. (1) şi (2) din C. civ. potrivit cărora, Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite (alin. (1). Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar şi în caz de rezoluţiune (alin. (2)."

Din perspectiva normelor de mai sus, criticile recurenţilor care au remarcat omisiunea instanţei de apel de a lămuri situaţia tuturor părţilor implicate în tranzacţia denumită Acord, după data dispunerii rezoluţiunii ei în întregime, cu nesocotirea textelor legale şi a împrejurării că pârâtul D. şi-a îndeplinit la rândul lui faţă de reclamanţi obligaţiile asumate prin tranzacţie, renunţând la dreptul pretins în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, precum şi la judecata dosarului nr. x/2016, aflat pe rolul Tribunalului Cluj, apar ca fiind fondate.

În continuarea celor prezentate, constat ca fiind întemeiate şi criticile vizând nesocotirea prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990, de către instanţa de apel.

Este important de reţinut că aspectul transmiterii de părţi sociale într-o societate cu răspundere limitată impune respectarea unor reguli expres instituite prin norme imperative şi că dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte dreptul de a ataca în justiţie hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată, astfel cum se desprinde din economia art. 202-203 şi din cea a art. 196-196 1 din Legea societăţilor nr. 31/1990.

Pe de altă parte, în situaţia particulară din speţă, se constată că prin Hotărârea asociatului unic nr. 2/2016, prin care s-a decis intrarea în societatea S.C. A. S.R.L. a pârâtei E., în calitate de asociat, a operat şi o modificare a formei societăţii cu răspundere limitată, dintr-una cu asociat unic, într-una cu doi asociaţi. Hotărârea amintită anterior, înregistrată la registrul comerţului potrivit cerinţelor art. 202 din LSC, nu poate fi anulată, aşa cum au pretins reclamanţii, şi cum a decis instanţa de apel, ca o consecinţă a rezoluţiunii Acordului contestat în dosar, ea având un caracter juridic distinct de tranzacţia care a generat-o şi supunându-se în întregime prevederilor Legii societăţilor nr. 31/1990.

Apoi, potrivit art. 229 din LSC, societăţile în nume colectiv sau cu răspundere limitată se dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi, când, datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur (alin. (1), se exceptează cazul când prin actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul rămas hotăreşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic (alin. (2).

Raţionamentul reclamanţilor care acreditează ideea că S.C. A. S.R.L. poate continua sub forma unei societăţi cu răspundere limitată cu asociat unic, prin anularea Hotărârii asociatului unic nr. 2/2016, cu eludarea normelor imperative referitoare la modificarea actului constitutiv al societăţii şi la dreptul persoanelor interesate de a ataca hotărârile adunării generale ale societăţii, cum se prevede prin art. 196 rap. la art. 132 alin. (2) din Legea societăţilor nr. 31/1990, nu poate fi primit.

În atare context, decizia instanţei de apel de a anula Hotărârea asociatului unic nr. 2/2016 a S.C. A. S.R.L., de majorare capital social şi de modificare Statut al societăţii, ca efect al admiterii primului capăt al cererii de chemare în judecată, de anulare Acord încheiat între părţi la 30.03.2016, pe calea dreptului comun, fără cercetarea incidenţei LSC.(Legea societăţilor nr. 31/1990), apare ca nelegală.

Faţă de cele ce preced, având în vedere şi criticile referitoare la raporturile juridice dintre părţi şi la nelegalitatea soluţiei recurate, ce transpare din aprecierile făcute de instanţa de apel peste limitele decurgând din art. 2267 din C. civ., text de lege care defineşte noţiunea tranzacţiei, ocazie cu care s-au încălcat principiul legal al forţei obligatorii a contractului şi regulile de interpretare a actului juridic dedus judecăţii, apreciez că se impune reexaminarea efectivă a mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale tuturor părţilor din proces în lumina normelor legale incidente în cauză, de către aceeaşi instanţă.

Pentru toate considerentele expuse, ţinând seama şi de art. 496 din C. proc. civ., recursul pârâţilor apare ca fondat şi se impune casarea deciziei atacate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.