Unjustified refusal to communicate public administrative acts: formal non-compliance of transmitted copy vs. statutory refusal

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1238 din 13 mai 2004, a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile privind lipsa calității procesuale pasive a Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și a lipsei obiectului pricinii și în fond, a fost respinsă acțiunea reclamantei D.E., ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî în acest mod, instanța a reținut că cererea de chemare în judecată privește refuzul nejustificat al autorității administrației publice centrale menționate de a-i comunica Normele metodologice emise în aplicarea H.G. nr. 565/1996 așa încât pretenția concretă a reclamantei se circumscrie în prevederile art. 1 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, iar ministerul pârât care a emis respectivele norme, are calitate procesuală pasivă în cauză.

Referitor la fondul cererii s-a constatat că autoritatea pârâtă a comunicat xerocopia actului solicitat, iar faptul că exemplarul transmis nu este semnat, ștampilat și cu mențiunea „conform cu originalul”, nu constituie refuz nejustificat în sensul art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Împotriva sentinței, reclamanta a declarat recurs, invocând dispozițiile art. 304 pct. 2, 3, 4, 5, 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ. și susținând că:

- sentința a fost dată de alți judecători, decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii;

- sentința a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe, fiindcă a considerat că pârâta este Casa de Pensii a municipiului București;

- instanța care a pronunțat-o, a depășit atribuțiile puterii judecătorești, schimbând de la sine putere pârâtul Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, cu pârâta Casa de Pensii a municipiului București;

- instanța a încălcat formele de procedură prevăzută sub sancțiunea nulității, de art. 105 C. proc. civ., întrucât nu a ținut seama de prevederile art. 112 din același cod, în privința părților chemate în judecată și că,

- hotărârea este lipsită de temei legal, fiind dată cu încălcarea art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii și a art. 1 din Legea nr. 29/1990, a contenciosului administrativ (atunci în vigoare).

Examinând sentința, în raport cu criticile formulate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este legală și temeinică, iar recursul, nefondat.

Prin acțiunea introductivă, completată la 21 aprilie 2004, reclamanta a chemat în judecată Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligat să-i transmită Normele metodologice date în aplicarea H.G. nr. 565/1996, „certificate cu ștampilă și semnătură de elaboratorul lor”.

Reținând corect cadrul procesual, atât din punctul de vedere al părților litigante, cât și din punct de vedere al obiectului cererii, judecata s-a desfășurat cu respectarea principiilor și normelor procesual-civile.

Astfel, din încheierile de ședință și din hotărârea recurată rezultă că de la sesizarea instanței (Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal) și până la dezînvestirea acesteia, s-a respectat principiul continuității completului de judecată, judecătorul în fața căruia au avut loc dezbaterile, fiind cel care a pronunțat și sentința în cauză.

Rezultă, de asemenea, că judecata cererii reclamantei s-a făcut în contradictoriu cu autoritatea pârâtă indicată în acțiune, respectiv Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, și nu cu Casa de Pensii a municipiului București.

Prin urmare, criticile privind pronunțarea hotărârii de alți judecători, decât cei care au luat parte la dezbaterea în fond a pricinii, schimbarea pârâtului și încălcarea formelor de procedură, prin ignorarea dispozițiilor art. 112 C. proc. civ., referitoare la părțile litigante, sunt nefondate.

Nici motivul privind competența de soluționare a cauzei nu este întemeiat.

Potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curțile de apel judecă „în primă instanță, procesele și cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităților și instituțiilor centrale”.

Or, în cauză, actul solicitat de reclamanta-recurentă aparține Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei care, evident, este o autoritate a administrației publice centrale.

În fine, în ce privește încălcarea prevederilor art. 155 lit. e) din Legea nr. 19/2000 și a art. 1 din Legea nr. 29/1990, este de observat, mai întâi că primul text invocat nu are aplicabilitate în cauză. Aceasta, deoarece acțiunea poartă asupra refuzului autorității de a comunica reclamantei, un act, în condițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, iar nu asupra unei cereri privind drepturi și asigurări sociale.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că prevederile art. 1 din Legea nr. 29/1990 au fost corect aplicate de instanța de fond, fiindcă autoritatea pârâtă a comunicat reclamantei-recurente, actul solicitat, iar neîndeplinirea condițiilor de formă pretinse de aceasta, nu reprezintă un refuz nejustificat.

Așa fiind, în raport cu cele anterior prezentate, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de D.E. împotriva sentinței civile nr. 1238 din 13 mai 2004 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2005.