Defendant wins timber-debt appeal; ultra petita award quashed and case remanded.

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

I. Cadrul procesual şi soluţia primei instanţe

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 25 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata sumei de 415.771,03 RON, cu titlu de preţ al masei lemnoase livrate şi al serviciilor de debitare, a dobânzii legale calculate conform O.G. nr. 13/2011 de la data introducerii cererii, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 344/2019 din 24 aprilie 2019, Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei C. S.R.L.

II. Soluţia instanţei de apel

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. a declarat apel, solicitând schimbarea în totalitate a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtei la plata sumei de 396.567,22 RON.

Prin Decizia nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. şi a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 415.771,03 RON cu titlu de preţ, reprezentând contravaloare masă lemnoasă şi prestări servicii debitare, la care se adaugă dobânda legală de la data cererii de chemare în judecată, până la data plăţii efective.

Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că obligaţia de plată a sumelor de bani pretinse de reclamantă în cauză nu a fost stinsă prin compensare, înlăturând astfel apărarea pârâtei.

III. Judecata în recurs

1. Motivele de casare invocate

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta C. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a reanaliza situaţia de fapt raportat la considerentele din recurs invocate, precum şi la actele noi depuse la dosar, care atestă achitarea facturilor ce fac obiectul dosarului dedus judecaţii.

Criticile aduse deciziei recurate au fost întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind evidenţiate şi dezvoltate, după cum urmează:

O primă critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de apel a modificat cadrul procesual al litigiului şi obiectul cererii de chemare în judecată, aducând, astfel, atingere principiului disponibilităţii, obligând recurenta-pârâtă la un cuantum mai mare decât cel solicitat prin apel.

Se arată că, în exercitarea rolului activ, judecătorul poate califica corect cererile deduse judecaţii, însă nu are posibilitatea de a se pronunţa asupra lucrurilor pe care nicio parte nu le-a cerut în proces, cu încălcarea prevederilor art. 9 alin. (1) din C. proc. civ.

Recurenta a arătat că instanţa de apel a obligat-o la plata sumei de 415.771,03 RON, deşi apelanta-reclamantă şi-a precizat cererea şi câtimea pretenţiilor, conform raportului de expertiză efectuat în cauză, solicitând suma de 396.567,22 RON.

A doua critică adusă deciziei recurate vizează faptul că instanţa de apel a modificat cadrul procesual al litigiului şi obiectul cererii de chemare în judecată, aducând, astfel, atingere principiului disponibilităţii, prin aceea că a constatat, în considerente, nulitatea absolută a ordinelor de compensare semnate între părţi, raportat la pretinsa încălcare a prevederilor H.G. nr. 685/1999, contrar prevederilor art. 9 alin. (1) din C. proc. civ. raportate la prevederile art. 1247 C. civ.

Se arată că instanţa de apel a constatat nulitatea absolută a operaţiunilor de compensare efectuate între părţi cu încălcarea principiului contradictorialităţii, toate acestea, în condiţiile în care apelanta-reclamantă nu a formulat prin cererea de chemare în judecată un petit în acest sens şi nu a invocat o astfel de excepţie, iar instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor nulitatea absolută a acestor operaţiuni, pentru ca recurenta să poată formula apărări sub acest aspect.

Recurenta arată că, încă de la prima instanţă de fond, şi-a formulat apărarea, arătând că pretenţiile ce fac obiectul prezentei cereri sunt parte a unor obligaţii financiare apărute în derularea activităţii dintre mai multe societăţi, ordinele de compensare semnate între părţi evidenţiind stingerea unor părţi din aceste obligaţii financiare, nefiind contestate sub aspectul nulităţii absolute, aşa cum apare direct în considerentele deciziei recurate.

Următoarele trei critici aduse deciziei recurate, care pot fi grupate, se referă la acelaşi act normativ (H.G. nr. 685/1999).

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat decizia recurată cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor H.G. nr. 685/1999, respectiv a dispoziţiilor art. 1 coroborat cu art. 3 din acelaşi act normativ.

Făcând trimitere şi redând pasaje din decizia recurată (paragraful 12 şi următoarele de la fila x a deciziei recurate şi până la paragraful 4 fila x a aceleiaşi decizii recurate), autoarea recursului afirmă că instanţa de apel şi-a motivat considerentele privind constatarea nulităţii absolute a instrumentelor de compensare realizate între societăţi, pornind de la premisa că nu au fost respectate prevederile H.G. nr. 685/1999.

Având în vedere că instanţa de apel a reţinut faptul că operaţiunea de compensare poate avea loc numai între creanţe exigibile, recurenta susţine că instanţa de apel a procedat la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor H.G. nr. 685/1999, în condiţiile în care prevederile art. 3 din acest act normativ se aplică exclusiv facturilor cu valori mai mari de 100 milioane RON (10 mii RON noi) ca şi datorii neplătite la termenele scadente.

Pe situaţia de fapt, recurenta mai precizează că, pentru facturile în discuţie, ce fac obiectul pretenţiilor deduse judecăţii, datoria a fost stinsă şi prin plăţile efectuate prin transfer bancar de către recurentă în contul Ocolului Silvic Tazlău, pentru marfa ridicată de A. S.R.L. de la ocolul silvic, plăţi dovedite prin înscrisurile noi ataşate cererii de recurs.

Se mai arată că, potrivit H.G. nr. 685/1999, sunt identificate două situaţii, respectiv, cazul standard, reprezentând compensări, indiferent de sumă, pentru creanţe şi datorii încă neajunse la scadenţă sau a căror scadenţă nu a depăşit 30 de zile şi cazul special, în care compensarea se face pentru sume mai mari de 10.000 RON şi a căror scadenţă a fost depăşită cu mai mult de 30 de zile.

Recurenta solicită a se avea în vedere că instanţa de apel invocă nerespectarea condiţiilor impuse de H.G. nr. 685/1999 cu toate că, pe situaţia de fapt a datoriilor dintre cele trei entităţi - nescadente la data compensării, unităţile semnatare nu aveau decât obligaţia folosirii formularelor instituite prin H.G. nr. 685/1999, contribuabilii putând să îşi compenseze reciproc, pe formularele prevăzute, orice creanţă, indiferent de valoare, dacă acestea nu au depăşit 30 zile de la scadenţă, fără să intre pe procedura compensării speciale prevăzută de art. 6 alin. (3) din H.G. nr. 685/1999 (cazul facturii x/30.09.2014 în valoare de 199.685 RON, raportat la ordinul de compensare seria x/30.09.2014).

In opinia recurentei, instanţa de apel a aplicat procedura specială aplicabilă facturilor de peste 10.000 RON având peste 30 zile de la data scadenţei, în condiţiile în care datoriile compensate nu erau exigibile.

Cu privire la creanţele mai mari de 10.000 RON şi a căror scadenţă a fost depăşită cu mai mult de 30 zile, faţă de care se aplică reglementările speciale prevăzute de H.G. nr. 685/1999, recurenta susţine că, raportat la situaţia facturilor stinse prin cele două ordine de compensare, aceste reglementări nu îi sunt aplicabile. Mai mult, se arată că facturile indicate pe verso-ul celor două ordine de compensare încheiate de C. cu A. şi cele două ordine de compensare încheiate de C. cu D. s-au stins prin plata efectivă - cec şi bilet la ordin, ordinele de compensare fiind întocmite prin raportare la cele trei părţi implicate în stingerea datoriilor şi partenerul comun D. - debitorul lui C. şi creditorul societăţii A..

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 685/1999, coroborat cu prevederile art. 5 din O.U.G. nr. 77/1999, extinzând nelegal la nivel de nulitate absolută sancţiunea pentru necomunicarea către Institutul de Management şi Informatică a creanţelor ce au făcut obiectul compensării, deşi sancţiunea în acest caz ar fi una de natură contravenţională, nicidecum nulitatea.

Recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a pronunţat decizia cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 3 alin. (2) teza a III-a din H.G. nr. 685/1999, considerând, în mod nelegal, că între cele trei societăţi analizate nu existau datorii ce puteau fi stinse prin compensare conform H.G. nr. 685/1999.

În privinţa existenţei reciprocităţii datoriilor, recurenta solicită a se avea în vedere creanţele invocate prin raportare la partenerul comercial comun părţilor, respectiv D. S.R.L., menţionând că, între A. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., au existat relaţii comerciale de-a lungul timpului, care au generat creanţe reciproce.

Se arată că toate cele trei părţi implicate în relaţii contractuale îşi datorau sume de bani: A. datora către D., D. către C. şi C. către A., iar, în urma stingerii datoriilor dintre cele trei părţi implicate, a rămas ca D. să recupereze de la S.C. A. suma de 77.309,68, cu această sumă fiind înscrisă la masa credală, în procedura insolvenţei.

În fine, ultima critică adusă deciziei recurate constă în aceea că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1474 C. civ., raportat la prevederile art. 1477 C. civ., coroborate cu prevederile art. 1495 C. civ.

Se arată că, raportat la facturile invocate de reclamantă (2176/31.12.2014, 3007/06.03.2015, 2177/31.03.2015, 2178/01.04.2015), instanţa a considerat în mod greşit că nu pot fi avute în vedere plăţile efectuate de D. S.R.L. pentru recurentă în contul reclamantei A..

Recurenta susţine că instanţa de apel nu a privit relaţia de ansamblu a derulării activităţii societăţii reclamante şi cu celelalte societăţi implicate în stingerea obligaţiilor financiare şi nu a luat în considerare, în stingerea tuturor obligaţiilor de plată dintre A. - în calitate de creditor - şi C. S.R.L. - în calitate de debitor - nici plăţile efectuate de D. S.R.L. pentru societatea C. S.R.L. şi nici plăţile efectuate de C. S.R.L. în contul obligaţiilor de plată ale reclamantei A. către Ocolul Silvic Tazlău, cu atât mai mult cu cât aceste din urmă plăţi reprezintă chiar stingerea facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu.

2. Analiza motivelor de casare

Examinând, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

2.1. Primul motiv de recurs, referitor la încălcarea principiului disponibilităţii, se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât este în discuţie încălcarea unor norme de procedură sancţionată cu nulitatea.

Astfel, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar potrivit art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel.

De asemenea, referitor la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a apelat, art. 477 alin. (1) C. proc. civ. prevede că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant.

În speţă, deşi prin cererea introductivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 415.771,03 RON cu titlu de preţ, ulterior efectuării expertizei contabile la prima instanţă, prin concluziile scrise depuse la tribunal, cât şi apoi, prin cererea de apel, reclamanta şi-a micşorat cuantumul obiectului cererii la suma de 396.567,22 RON .

Ignorând aceste precizări ale reclamantei, instanţa de apel a obligat pârâta la plata sumei pretinse iniţial, prin cererea de chemare în judecată, acordând mai mult decât s-a cerut (plus petita), cu încălcarea principiului disponibilităţii.

2.2. Referitor la al doilea motiv de recurs, nu poate fi reţinută încălcarea principiilor disponibilităţii şi contradictorialităţii.

La prima instanţă, analiza respectării procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 la întocmirea ordinelor de compensare seria x nr. x/30.09.2014 şi seria x nr. x/01.07.2015 a constituit obiectivul nr. 1.4 al expertizei contabile.

În considerentele sentinţei de primă instanţă, se reţine că ordinele de compensare menţionate nu au fost supuse formalităţilor prevăzute de H.G. nr. 685/1999 şi O.U.G. nr. 77/1999.

Apoi, prin cererea de apel, reclamanta a invocat în mod expres nerespectarea procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999 şi a susţinut că ordinele de compensare nu puteau produce efecte în sensul stingerii creanţelor şi datoriilor reciproce.

Prin întâmpinarea formulată în apel, pârâta a susţinut că, deşi ordinele de compensare sunt "afectate de omisiunea efectuării unor formalităţi", acest aspect nu determină anularea compensărilor.

În acest context, instanţa de apel a apreciat asupra consecinţelor nerespectării formalităţilor şi procedurii prevăzute de H.G. nr. 685/1999, precum şi a sancţiunii aplicabile, fără a fi necesar ca, în prealabil, reclamanta să formuleze un petit sau o excepţie de nulitate şi fără ca instanţa să fie obligată să pună în discuţia părţilor natura sancţiunii.

2.3. Prealabil examinării celorlalte motive de recurs întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază necesară clarificarea naturii juridice a ordinelor de compensare reglementate de H.G. nr. 685/1999.

Astfel, potrivit art. 11 alin. (2) din Regulamentul de compensare a datoriilor nerambursate la scadenţă ale contribuabililor, persoane juridice (Anexa 2 la H.G. nr. 685/1999), ordinul de compensare emis de Serviciul de compensare reprezintă document justificativ de înregistrare în contabilitate a stingerii creanţelor şi a datoriilor care au făcut obiectul compensării.

Aşadar, similar facturii fiscale, ordinul de compensare are doar calitatea de document justificativ care stă la baza înregistrărilor în contabilitate şi reprezintă un mijloc de probă cu privire la operaţiunea efectuată.

Ordinul de compensare nu poate fi considerat un act juridic supus cerinţelor de validitate prevăzute de art. 1179 C. civ., a căror neîndeplinire să atragă sancţiunea nulităţii.

Prin urmare, eventualele nereguli sau lipsuri din cuprinsul ordinului de compensare pot fi invocate doar ca apărări vizând forţa probantă a acestuia.

Din această perspectivă, apar ca nelegale referirile instanţei de apel la sancţiunea nulităţii absolute a operaţiunilor de compensare, inclusiv ca "negotium iuris", pe motivul nerespectării procedurii şi formalităţilor prevăzute de H.G. nr. 685/1999.

Prima instanţă nu a valorificat sub aspect probator ordinele de compensare întocmite cu nerespectarea formalităţilor prevăzute de lege, apreciind că "speţa trebuie analizată din perspectiva raporturilor juridice derulate atât între reclamantă şi pârâtă, cât şi între acestea şi terţul D. S.R.L."

Instanţa de apel nu s-a limitat la argumentul nulităţii absolute a ordinelor de compensare, ci a analizat realitatea operaţiunilor de compensare, pe baza probelor administrate în cauză, ajungând la concluzia că nu există raporturi care să justifice compensaţia în trei.

În aceste condiţii, criticile recurentei referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor H.G. nr. 685/1999 sunt lipsite de relevanţă şi nu pot constitui motive de casare, cât timp apărarea pârâtei constând în stingerea creanţelor deduse judecăţii prin compensaţia în trei a fost analizată de instanţele de fond, pe baza valorificării întregului probatoriu administrat în cauză, inclusiv expertiza contabilă.

În plus, atât în privinţa criticilor anterior menţionate, cât şi a celor referitoare la aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 1474, 1477 şi 1495 C. civ., trebuie menţionat că nu intră sub incidenţa cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile prin care recurenta tinde la schimbarea situaţiei de fapt şi la reaprecierea probatoriului administrat, întrucât art. 483 alin. (3) C. proc. civ. prevede că recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

2.4. Pentru considerentele anterior expuse, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 793/2019 din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.