Guarantee fund's restitution claim rejected as High Court upholds prior commercial-jurisdiction dismissal and res judicata payment ruling

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 11 iunie 2018, în dosarul nr. x/2018, reclamantul FONDUL LOCAL DE GARANTARE CRAIOVA-FILIALA FNGCIMM IFN S.A., în contradictoriu cu pârâtele A. S.A. şi A. a solicitat obligarea acestora la restituirea sumei de 244.431 RON achitată de Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. în baza Scrisorii de garantare nr. 77/2008, precum şi a sumei de 6.504,62 RON achitate de Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. cu titlu de cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2013; obligarea pârâtelor la plata de daune interese la nivelul dobânzii legale calculate de la data plăţii sumelor de 244.413 RON şi de 6.504,62 RON şi până la data restituirii efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 969 C. civ. şi art. 1073 şi 1088 C. civ.

Prin sentinţa nr. 1102/CA/2018 din 7 noiembrie 2018, Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia necompetenţei materiale funcţionale a instanţei, invocată de reclamantul Fondul de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. Craiova şi, constatând că această instanţă este competentă material general şi teritorial în soluţionarea cauzei, în raport cu obiectul cauzei şi sediul părţilor a stabilit termen de judecată la 21 noiembrie 2018 pentru soluţionarea cauzei.

Prin sentinţa nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018 a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Fondul de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. Craiova, în contradictoriu cu A. S.A. şi A. S.A. - Sucursala Deva, în dispozitiv fiind menţionată exercitarea căii de atac a recursului în termen de 15 zile de la comunicare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A..

Prin decizia nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2018 a fost respins ca inadmisibil recursul declarat de recurentul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva sentinţei nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, menţionându-se faptul că de la comunicarea prezentei decizii curge termenul de 30 de zile pentru exercitarea căii de atac a apelului împotriva sentinţei nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Hunedoara.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A..

Prin decizia nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva deciziei nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Curţii de Apel Alba Iulia.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că obiectul hotărârii instanţei de apel l-a constitut apelul declarat de reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. împotriva sentinţei nr. 81/CA/2020 din 12 februarie 2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, iar nu decizia nr. 311/2020 din 28 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x/2018, cum din eroare s-a menţionat.

Împotriva acestei decizii, reclamantul Fondul Local de Garantare Craiova - Filiala FNGCIMM IFN S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, iar prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună anularea încheierii de şedinţă din 7 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2018, având în vedere încălcarea de către instanţa de judecată a competenţei funcţionale a instanţei; anularea sentinţei nr. 81/CA/12.02.2020 pronunţată de Tribunalul Hunedoara şi trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Hunedoara, faţă de încălcarea de către instanţa de judecată a competenţei funcţionale a instanţei, anularea deciziei nr. 165 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia şi admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată. În subsidiar, se solicită casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât instanţa de fond a dat o interpretare greşită stării de fapt şi actelor deduse judecăţii.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material aplicabile spetei, a deturnat obligaţiile contractuale asumate de părţi şi le-a dat o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părţi prin actele deduse judecaţii.

Astfel cum reiese din încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2018, recurenta a invocat excepţia necompetentei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Hunedoara în raport de obiectul cauzei, respectiv litigiu civil - acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, însă instanţa a respins excepţia necompetentei funcţionale, constatând în mod greşit că este pe deplin competentă să soluţioneze cauza, context în care se apreciază că litigiul a fost judecat de un complet de judecată necompetent.

În acest sens, se susţine că pretenţiile deduse judecaţii nu sunt născute dintr-un act administrativ sau contract supus legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 care să atragă competenţa funcţională de judecată a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, ci prezenta cauză are la baza un contract civil reprezentat de Convenţia cadru de garantare nr. 19/32/27.09.2005 şi nr. 90/2008, astfel încât judecarea cauzei aparţine, din punct de vedere al competenţei funcţionale a instanţei, secţiei Civile a Tribunalului Hunedoara.

De asemenea, însăşi calitatea părţilor - societăţi comerciale de drept privat - atrage competenţa secţiei Civile a instanţei - litigii privind profesioniştii, nicidecum a secţiei de contencios administrativ şi fiscal, iar în sprijinul acestor susţineri este şi menţionarea căii de atac ca fiind recursul, precum şi termenul de exercitare al acestei căi de atac.

În continuare, recurenta face o amplă descriere a situaţiei de fapt arătând că între FNGCIMM IFN S.A. si A. S.A. a fost încheiată Convenţia cadru de Garantare nr. 19/32/27.09.2005 şi nr. 90/2008 prin care părţile au agreat condiţiile împărţirii riscului finanţării între Finanţator şi Fond, categoriile de beneficiari şi condiţiile în care se poate solicita garanţia Fondului, precum şi condiţiile în care se plăteşte garanţia de către Fond.

Astfel, în virtutea Convenţiei de garantare, categoriile de beneficiari şi condiţiile în care se poate solicita garanţia Fondului, precum şi condiţiile în care se plăteşte garanţia de către Fond, intimatele şi-au asumat expres obligaţiile prevăzute în Cap. 5, iar în vederea achitării garanţiei, acestea erau obligate să respecte dispoziţiile Cap. 8 din Convenţia cadru de Garantare, precum şi al art. 12.6 alin. (2) din Convenţia nr. 90/2008.

Aşadar, răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanţare a aparţinut intimatei, inclusiv în ceea ce priveşte obţinerea biletului la ordin avalizat legal, în condiţiile prevăzute în hotărârile de aprobare a contractării creditului de către beneficiarii creditelor, răspundere pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere, în mod greşit si nelegal.

De altfel, instanţa de apel interpretând greşit normele de drept material aplicabile spetei, deturnează obligaţiile contractuale asumate de părţi şi le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părţi, aspect ce ţine de legalitate şi nu de temeinicie.

O altă critică adusă sentinţei atacate se referă la faptul că, deşi cele două instanţe reţin, fără temei şi fără să fi fost invocat, că B. a fost asociatul C. S.R.L. până în decembrie 2009, instanţa pierde din vedere că administrator al C. S.R.L. (conform actelor pe care le-a avut în vedere la momentul reţinerii fără legătură cu cauza, a calităţii de asociat a lui B.), era D., singurul care angaja juridic C. S.R.L..

Astfel, este evident că instanţele au interpretat greşit normele de drept material, contrazicându-se în cuprinsul sentinţei pronunţate, fără a da relevanţă probelor aflate la dosarul cauzei şi reinterpretând prevederile Convenţiei, în sens contrar acordului real al părţilor, în sensul că nu ar fi existat o obligaţie a A. de a obţine un bilet la ordin avalizat în faţa lucrătorilor săi, iar reclamanta nu ar fi semnalat nicio neregularitate.

Reţinerea eronată a instanţei de fond şi cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să solicite în mod expres A. S.A. ca semnătura avaliştilor să se dea în faţa lucrătorilor A. este nu doar excesivă, dar şi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 58/1934, Normei BNR nr. 6/1994, punctele 510,197, pct. 34-37 precum si Convenţiei cadru, cărora instanţa le dă o interpretare eronată.

Contrar a ceea ce retine instanţa de fond, conform Normei BNR nr. 6/1994, intimatele erau obligate să verifice identitatea lui B. şi semnătura acestuia la momentul obţinerii Biletului la ordin.

În acest context, se susţine că motivarea instanţei de fond şi apel este străină de cauză şi în ceea ce priveşte raportarea acesteia la Anexa 5, ce face parte integrantă din contractul de credit şi care nu este opozabilă FLGC.

Mai susţine recurenta că, considerentele instanţei de fond, menţinute de instanţa de apel s-au îndepărtat de la obiectul cauzei prin motivarea legată de ordinea executării garanţiilor, în condiţiile în care, conform înscrisurilor de la dosarul cauzei, reiese că A. S.A. solicită plata garanţiei de la momentul trecerii la scadenţa creditului formulând Cerere de piaţa. Astfel, A., faţă de obligaţia FLGC de garantare, solicită plata garanţiei, urmând ca riscul să fie împărţit între FLGC şi A. în funcţie de executarea celorlalte garanţii.

Într-o altă critică adusă hotărârii atacate se susţine că instanţa, în mod nelegal, nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 2220/18 august 2016 pronunţată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015, prin care s-a constatat definitiv faptul că avalul dat biletului la ordin este fals, în condiţiile în care, conform Convenţiei Cadru şi chiar a Procedurilor interne ale intimatelor, acestea erau responsabile de obţinerea unui bilet la ordin avalizat corect şi de păstrarea acestuia în custodie.

Aşadar, răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanţare a aparţinut pârâtelor, inclusiv în ceea ce priveşte obţinerea biletului la ordin avalizat în conformitate cu dispoziţiile legii, în condiţiile prevăzute în hotărârile de aprobare a contractării creditului de către beneficiarii creditelor, aspect recunoscut de acestea şi prin răspunsul la interogatoriu.

De altfel, în mod definitiv s-a constatat de instanţa de judecată faptul că semnătura de pe biletul la ordin emis de S.C. C. S.R.L. în data de 23 septembrie 2008 şi scadent la data de 24 decembrie 2013, pentru suma de 244.431 RON, avalizat de B., nu aparţine acestuia din urmă (sentinţa civilă nr. 2220 din 18 august 2016 pronunţată de Judecătoria Deva în dosar nr. x/2015).

Astfel cum s-a probat în cauză şi cum au recunoscut si intimatele, biletul la ordin s-a obţinut abia la momentul încheierii contractului de credit, iar hotărârea de a garanta creditul fusese luată de FLGC anterior semnării contractului de credit, conform succesiunii în timp a actelor, aşa încât la momentul aprobării solicitării de garantare, FLGC nu avea cunoştinţa de biletul la ordin, crezând în buna-credinţă a intimatelor.

În ceea ce priveşte obligaţia prevăzută în art. 5 lit. e) şi art. 3.3 din Convenţia - cadru de garantare nr. 19/32/2005 şi ale art. 12.6 alin. (2) lit. c) din Convenţia nr. 90/2008, precum şi art. 10 din Scrisoarea de garantare nr. 77/2008, intimatele nu şi-au executat corespunzător obligaţia asumată referitor la finanţarea acordată beneficiarului S.C. C. S.R.L..

De asemenea, susţine recurenta că sunt întrunite în totalitate condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a pârâtelor, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 969, 1073 şi următoarele din C. civ.

Aşadar, în privinţa faptei ilicite, se arată că aceasta constă în executarea necorespunzătoare de către intimate a obligaţiei contractuale prevăzute la art. 5 lit. e) şi art. 3.3 din Convenţia cadru de garantare nr. 19/32/2005 şi art. 10 din Scrisoarea de garantare nr. 77/2008.

În cauză, există un prejudiciu, având în vedere faptul că nu se poate executa biletul la ordin emis de către S.C. C. S.R.L. la data de 23 septembrie 2008 avalizat de B. pentru suma de 244.431 RON, suma pe care reclamanta a achitat-o pârâtelor în baza SG nr. 77/2008 şi întoarcerea executării începute împotriva acestuia, obţinerea biletului la ordin în condiţiile art. 3.3 din Convenţia cadru de garantare nr. 19/32/2005 fiind una din condiţiile avute în vedere de recurentă la acordarea garanţiei şi în speţă condiţia nefiind valabilă.

Astfel, deşi recurenta a acordat garanţia în considerarea unui bilet la ordin în mod pretins valabil avalizat şi deşi a achitat garanţia, datoria executării necorespunzătoare de către intimate a obligaţiei de a obţine în favoarea reclamantei un bilet la ordin legal completat şi avalizat, aceasta se afla în imposibilitate de a-şi recupera creanţa achitată cu titlu de garanţie, fiind supusă întoarcerii executării silite aşa cum reiese din sentinţa civilă nr. 2220 din 18 august 2016 pronunţată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015.

În acest context, se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit actele deduse judecăţii şi că în cauză este întrunită şi condiţia raportului de cauzalitate între neexecutarea obligaţiei de rezultat de către intimate si prejudiciul reclamantei, existând raport cauză efect.

Aşadar, dacă intimatele şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a obţine un bilet la ordin cu respectarea dispoziţiilor legale şi nu s-ar fi constatat nulitatea acestuia, recurenta ar fi avut posibilitatea executării avalistului, ipoteză absolut imposibilă ca urmare a executării necorespunzătoare a obligaţiei către intimate.

În ceea ce priveşte culpa, având în vedere natura obligaţiei - de rezultat, culpa intimatelor este prezumată, intimatele în mod culpabil dând dovadă de rea-credinţă în executarea obligaţiilor contractuale s-au folosit de un bilet la ordin pretins avalizat de B., pentru a prezenta recurentei o falsă realitate şi a obţine garanţia sa pentru finanţarea acordată S.C. C. S.R.L..

Prin urmare, recurenta susţine că este evident faptul că hotărârea instanţei de apel este nelegală, fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material şi prin raportare la motivele străine cauzei şi materialului probator dedus judecaţii.

În acest context, recurenta solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Prin întâmpinarea depusă la 18 august 2021, intimata A. S.A. a solicitat în principal constatarea recursului ca fiind nul, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca fiind nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca legală şi temeinică.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 12 octombrie 2021, recurentul a solicitat înlăturarea susţinerilor acesteia ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 9 decembrie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă şi a acordat termen la data de 5 mai 2022, cu citarea părţilor.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că prin încheierea de şedinţă din 7 noiembrie 2018, recurenta a invocat excepţia necompetentei funcţionale a secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Hunedoara în raport de obiectul cauzei, respectiv litigiu civil - acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă contractuală, însă instanţa a respins excepţia necompetentei funcţionale, constatând în mod greşit că este pe deplin competentă să soluţioneze cauza, context în care se apreciază că litigiul a fost judecat de un complet de judecată necompetent.

Aceste susţineri sunt nefondate, având în vedere că întreaga acţiune se întemeiază pe faptul că A. S.A., în cadrul activităţii sale curente, nu a solicitat ca semnătura avalistului B. pe biletul la ordin emis de societatea C. S.R.L. să se dea în faţa funcţionarului bancar.

În acest context, se reţine că litigiul are ca obiect pretenţii izvorâte din activitatea desfăşurată de profesionist în cadrul exercitării obiectului de activitate al acestuia, astfel că, instanţa de apel a stabilit în mod corect faptul că soluţionarea cauzei a fost de competenţa secţiei a II-a Civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Hunedoara.

Aceste aspecte sunt în consens şi cu dispoziţiile cuprinse în considerentele deciziei nr. 18/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, potrivit cărora, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 226 alin. (1) şi art. 228 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 - "competenta materială procesuală a tribunalelor/secţiilor specializate se determină în funcţie de obiectul sau natura litigiilor de genul celor avute în vedere cu titlu exemplificativ de art. 226 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările si completările ulterioare".

Aşadar, singură, calitatea de profesionist a părţilor nu este aptă să determine şi natura de litigiu cu profesionişti a cauzei, dar în situaţia în care se relevă că aceasta priveşte operaţiuni derulate în cadrul activităţii economice, în mod cert este afectată natura litigiului, context în care nu se poate reţine critica recurentului întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În susţinerea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată că în virtutea Convenţiei de garantare, încheiată de părţi, intimatele şi-au asumat expres obligaţiile prevăzute în Cap. 5, iar în vederea achitării garanţiei, acestea erau obligate să respecte dispoziţiile Cap. 8 din Convenţia cadru de Garantare, precum şi al art. 12.6 alin. (2) din Convenţia nr. 90/2008, sens în care apreciază că răspunderea pentru întocmirea dosarului de finanţare a aparţinut intimatei, inclusiv în ceea ce priveşte obţinerea biletului la ordin avalizat legal, răspundere pe care instanţa de apel nu a avut-o în vedere, în mod greşit si nelegal.

În acest context, se susţine că instanţa de apel interpretând greşit normele de drept material aplicabile spetei, deturnează obligaţiile contractuale asumate de părţi şi le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părţi, aspect ce ţine de legalitate şi nu de temeinicie.

Din analiza actelor dosarului, se constată că instanţa de apel a reţinut, în mod corect că, obligaţia de plata a Fondului faţă de A. S.A. a izvorât dintr-o sentinţă judecătorească, iar nu din Convenţia de garantare, în acest context, reclamanta a solicitat obligarea A. la restituirea sumei de 244.431 RON, în temeiul răspunderii civile contractuale, motivat de faptul că nu ar fi fost îndeplinită condiţia referitoare la biletul la ordin prevăzută de Convenţia nr. 90/13.10.2008, în sensul în care reclamanta nu ar fi datorat această sumă.

Astfel, din argumentele aduse în susţinerea recursului nu rezultă că pârâta nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile rezultate din Convenţia de garantare, întrucât efectuarea plăţii nu s-a făcut în temeiul acestei convenţii, ci în baza sentinţei civile nr. 364/24.04.2013 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia nr. 64/10.09.2013 a Curţii de Apel Craiova, care constituie titlu executoriu, prin care instanţa - verificând îndeplinirea de către A. S.A. a condiţiilor impuse de Convenţia cadru de garantare - a obligat Fondul să achite băncii suma de 244.431 RON, context în care s-a analizat inclusiv biletul la ordin emis de societatea C. S.R.L. şi avalizat de trei persoane fizice, reţinând că acest bilet la ordin a fost acceptat, în conformitate cu prevederile Convenţiei de garantare, deoarece reclamanta nu a comunicat băncii nici o neregularitate la momentul emiterii scrisorii de garantare sau la data solicitării executării garanţiei.

In acest context nu pot fi susţinute criticile recurentei, potrivit cărora, instanţa de apel ar fi deturnat obligaţiile contractuale asumate de părţi dându-le o nouă interpretare străină de ceea ce s-a convenit, având în vedere că a fost stabilit, cu putere de lucru judecat, faptul că recurentul nu mai poate susţine neconformitatea biletului la ordin fără invocarea propriei culpe şi fără a încălca prevederile Convenţiei de garantare.

Mai susţine recurenta, reţinerea eronată a instanţei de fond şi cu privire la faptul că reclamanta ar fi trebuit să solicite în mod expres A. S.A. ca semnătura avaliştilor să se dea în faţa lucrătorilor A. este nu doar excesivă, dar şi în evidentă contradicţie cu dispoziţiile Legii nr. 58/1934, Normei BNR nr. 6/1994, punctele 510,197, pct. 34-37 precum şi Convenţiei cadru, cărora instanţa le dă o interpretare eronată.

În acest sens, se arată că intimatele erau obligate să verifice identitatea lui B. şi semnătura acestuia la momentul obţinerii Biletului la ordin, context în care se susţine că motivarea instanţei de fond şi apel este străină de cauză şi în ceea ce priveşte raportarea acesteia la Anexa 5, ce face parte integrantă din contractul de credit şi care nu este opozabilă FLGC.

Aceste susţineri nu sunt fondate, având în vedere faptul că acceptarea de către A. S.A. a biletului la ordin emis de S.C. C. S.R.L., în data de 23 septembrie 2008 s-a făcut în conformitate cu reglementările băncii în vigoare la acea dată şi dispoziţiile legale în materie, întrucât în reglementările pârâtei A. S.A. nu exista nicio precizare referitoare la faptul că avaliştii trebuiau să semneze biletul la ordin în faţa salariaţilor băncii, aceste reglementări interne sunt aprobate de Banca Naţională a României, conform Regulamentului BNR nr. 6/2008, iar din această perspectivă se constată că, în mod corect a reţinut instanţa de apel, că în cuprinsul Legii nr. 58/1934 sau al Normei BNR nr. 6/1994 nu este prevăzut că avalul trebuie dat în fata lucrătorilor băncii, iar la pct. 2648 din normă este precizat expres că "instituţia de credit care prezintă cambia la plată nu are obligaţia de a verifica sau de a garanta valabilitatea semnăturilor înscrise pe cambie".

Tot în acelaşi context, se reţine că în motivarea apelului, apelanta arată că urmare a achitării garanţiei în considerarea biletului la ordin prevăzut în Convenţia cadru de garantare nr. 19/32/2005 cât şi în Convenţia cadru nr. 90/2008, aceasta a demarat procedura de executare silită a biletului la ordin împotriva avaliştilor D., E. şi B., iar în procedura contestaţiei la executare s-a stabilit definitiv că doar semnătura avalistului B. este falsă.

Într-o altă critică adusă hotărârii atacate se susţine că instanţa, în mod nelegal, nu a ţinut cont de autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 2220/18 august 2016 pronunţată de Judecătoria Deva în dosarul nr. x/2015, prin care s-a constatat definitiv faptul că avalul dat biletului la ordin este fals, în condiţiile în care, conform Convenţiei Cadru intimatele erau responsabile de obţinerea unui bilet la ordin avalizat corect şi de păstrarea acestuia în custodie.

Prin sentinţa invocată de recurentă, Judecătoria Deva a constatat nulitatea absolută a avalului doar în cazul uneia din cele trei persoane care au avalizat biletul la ordin din 23 septembrie 2008, respectiv nulitatea avalului dat de B., însă obligaţiile celorlalţi doi avalişti, precum şi cele ale emitentului biletului la ordin - S.C. C. S.R.L. - rămân în continuare valabile, iar recurenta se poate îndrepta împotriva acestora pentru a-şi recupera întreaga creanţa, potrivit art. 7 din Legea nr. 58/1934, care dispune că "dacă cambia poarta semnături ale unor persoane incapabile de a se obliga prin cambie, semnături false sau semnături ale unor persoane imaginare, ori semnături care pentru orice alt motiv nu ar putea obliga persoanele care au semnat cambia, sau în numele cărora ea a fost semnată, obligaţiunile celorlalţi semnatari rămân totuşi valabile".

Aşadar, obligaţia de plată a emitentului si a celorlalţi doi avalişti este una solidară, deci fiecare dintre aceştia poate fi obligat la plata întregii sume şi pot fi executaţi silit.

În acest context, se poate reţine că recurenta nu a dovedit existenţa prejudiciului, având în vedere că nu a demonstrat imposibilitatea de recuperare a sumei de 244.431 RON de la emitentul biletului la ordin - societatea C. S.R.L. sau de la avaliştii D. şi E. si nici nu a indicat motivele pentru care nu poate demara executarea silită împotriva acestora, astfel încât recuperarea creanţei să fi fost executarea silită a avalistului B., cu atât mai mult cu cât creditul acordat de bancă societăţii C. S.R.L. a mai beneficiat şi de alte garanţii, iar recurenta participa oricum şi la distribuirea preţului pentru sumele rezultate din executarea silită a acestor garanţii, conform art. 8.6 din Convenţia de garantare.

Aşadar, criticile recurentei, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care se susţine că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material aplicabile spetei, deturnând obligaţiile contractuale asumate de părţi cărora le dă o nouă interpretare, străină de ceea ce s-a convenit de către părţi, nu pot fi primite, în contextul în care nu sunt îndeplinite condiţiile impuse de art. 1350 C. civ. - existenţa unui prejudiciu cert - aspect care să provoace admiterea recursului şi prin urmare, menţinerea soluţiei Curţii de Apel Alba Iulia de a respinge acţiunea în atragerea răspunderii civile contractuale a băncii este corectă şi legală.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Astfel, prin argumentele susţinute recurenta doreşte ca instanţa de recurs să dea o altă interpretare stării de fapt, în ceea ce priveşte obligaţiile băncii de a obţine avalul pe biletul la ordin, rezultate din Convenţia de garantare, însă toate aceste critici vizează netemeinicia hotărârii atacate, iar nu nelegalitatea acesteia, ori acestea nu mai pot fi discutate în recurs - cale extraordinară de atac, nedevolutivă.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. şi A. S.A. BUCUREŞTI.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII SA-IFN împotriva deciziei nr. 165/2021 din 13 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimatele-pârâte A. şi A. S.A. BUCUREŞTI.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 mai 2022.