Constitutional exception over Penal Code limitation interruption inadmissible within procedurally barred annulment appeal

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2022

Asupra recursului de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 3 martie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de contestatorul inculpat A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că prin cererea formulată la data de 25 ianuarie 2022 în dosarul nr. x/2022, având ca obiect contestaţia în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17.12.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, contestatorul condamnat A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., învederând, în esenţă, că, după expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial a Deciziei nr. 297/2018 a Curţii Constituţionale, legiuitorul nu a procedat la punerea în acord a normei juridice cu Constituţia României, prin încetarea efectelor juridice ale textului neconstituţional, textul de lege rămas în vigoare neprevăzând o soluţie legislativă.

Astfel, a arătat că, prin omisiunea legiuitorului de a reglementa o soluţie legislativă conformă cu standardele constituţionale, textul de lege rămas în fondul legislativ, respectiv "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate pentru a fi considerat constituţional.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 155 alin. (2), (3) şi (4) din Noul C. pen., dispoziţii care stabilesc efectele întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale, a arătat că şi acestea sunt lipsite de precizie, claritate şi previzibilitate întrucât fac imposibil de decelat care sunt condiţiile de întrerupere a cursului prescripţiei.

Examinând cererea de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de contestatorul A., prin prisma dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a constatat că aceasta este inadmisibilă, pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Reglementând condiţiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţă ori de procuror, în cauzele în care participă; să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare; să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate ale excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii cu excepţia ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanţa realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condiţiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei. În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, şi corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea contestatorului A. cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a considerat că cererea întruneşte doar o parte dintre condiţiile instituite de lege pentru admisibilitatea acesteia, respectiv excepţia a fost invocată în faţa unei instanţe de judecată învestită cu soluţionarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), de către o persoană având calitatea de contestator în speţă şi vizează texte de lege aflate în vigoare [art. 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen..], care nu au fost anterior declarate neconstituţional în raport cu criticile formulate, însă nu îndeplineşte cerinţa legăturii cu cauza.

Referitor la îndeplinirea celei de a treia condiţii, respectiv ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituţional, Înalta Curte observă că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 instanţa de contencios constituţional nu a reţinut neconstituţionalitatea art. 155 alin. (1) din C. pen., în integralitate, ci a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură".

Acest aspect este subliniat şi în considerentele Deciziei nr. 297/2018, prin care se reţine lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură", fără a fi indicată şi partea incipientă a textului normativ "cursul prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin".

În ceea ce priveşte examenul legăturii cu cauza, instanţa a reţinut că trebuie făcut prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

Stabilirea existenţei interesului se face pe calea verificării pertinenţei excepţiei în raport cu etapa procesuală în care a intervenit, astfel încât decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal. Aşadar, cerinţa relevanţei este expresia utilităţii pe care soluţionarea excepţiei invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Contestatorul condamnat A. a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. în cauza nr. 68/1/2022 a instanţei supreme având ca obiect calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare promovată împotriva deciziei nr. 382/A din 17.12.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

Or, în acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală a considerat că, în cauză, nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu cauza, dispoziţiile a căror constituţionalitate este contestată neavând legătură cu soluţionarea cauzei, dat fiind stadiul procesual în care se află aceasta şi împrejurarea că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac.

În esenţă, în temeiul cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestatorul A., s-a solicitat analizarea incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care a fost condamnat în speţă (cauză de încetare a procesului penal care a fost analizată de către instanţa de apel în cuprinsul deciziei atacate, fiind, astfel, incidentă în speţă Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din 25 mai 2017).

Aşadar, dată fiind neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate în principiu a cererii de contestaţie în anulare, invocarea unui excepţii în această etapă este deopotrivă inadmisibilă, cu excepţia situaţiilor în care critica de neconstituţionalitate ar fi vizat admisibilitatea căii de atac în discuţie.

Or, în speţă, dispoziţiile ce se solicită a fi supuse controlului de constituţionalitate nu sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestaţiei în anulare.

În acest sens, s-a pronunţat şi instanţa de contencios constituţional în jurisprudenţa sa, reţinând că "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă, în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. Aceasta, deoarece, indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că o atare excepţie de neconstituţionalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, aceea a legăturii cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992" (decizia nr. 171 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011, decizia nr. 203 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012, decizia nr. 94 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 16 aprilie 2014, decizia nr. 254 din 5 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 15 iulie 2016, paragraful 18, decizia nr. 433 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 31 august 2016, paragraful 22, şi decizia nr. 784 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 6 martie 2018, paragraful 16).

Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, contestatorul condamnat A. a formulat recurs, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2022, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 20 iunie 2022, dată la care au avut loc şi dezbaterile, susţinerile apărătorului ales al recurentului şi ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acesta este nefondat şi va fi respins ca atare pentru următoarele considerente:

Cu privire la solicitarea apărătorului ales al recurentului condamnat de renunţare la recursul formulat doar în ceea ce priveşte cererea de recurs referitoare la dispoziţiile art. 155 alin. (2), (3) şi (4), Înalta Curte - Completul de 5 Judecători constată că, potrivit dispoziţiilor art. 414 din C. proc. pen., renunţarea se poate face doar până la expirarea termenului de declarare a căii de atac. Or, în cauza de faţă, acest termen a expirat înainte de sesizarea Înaltei Curţi - Completul de 5 Judecători.

În cauză ar fi aplicabilă instituţia retragerii, reglementată de dispoziţiile art. 415 din C. proc. pen., potrivit cărora retragerea căii de atac se face necondiţionat, respectiv retragerea în totalitate a căii de atac, nu doar pentru unele motive ale căii de atac. Cum în cauză retragerea nu a vizat în întregime calea de atac, nu a fost solicitată de către recurentul condamnat personal, iar apărătorul ales al acestuia nu a avut un mandat special în acest sens, Înalta Curte - Completul de 5 Judecători nu poate lua act de această retragere.

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale din perspectiva dispoziţiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerinţe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate apare ca un incident procedural creat în faţa unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepţia priveşte un act normativ, lege sau ordonanţă, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale;

d) dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Din analiza dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanţei de contencios constituţional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menţionat prevăzând doar condiţia ca excepţia să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată şi să aibă legătură cu soluţionarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce priveşte primele trei condiţii prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepţia a fost invocată de contestatorul condamnat A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală (dosarul nr. x/2022), are în vedere neconstituţionalitatea unor dispoziţii legale în vigoare [155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen..], iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Însă, pentru a fi admisibilă şi a crea obligaţia trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituţională, excepţia trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal şi, implicit, asupra situaţiei juridice a părţii din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiţii, se impun anumite consideraţii generale asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Excepţia de neconstituţionalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condiţiile legii, analiza conformităţii anumitor dispoziţii legale cu Constituţia României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituţia României, competenţa de a hotărî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti, revine Curţii Constituţionale.

Sesizarea Curţii Constituţionale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabileşte un veritabil filtru, în virtutea căruia instanţa în faţa căreia se invocă excepţia de neconstituţionalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate, în funcţie de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanţei în faţa căreia se invocă excepţia posibilitatea de a controla constituţionalitatea prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condiţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuţii de jurisdicţie constituţională, aşa încât verificarea condiţiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformităţii prevederii legale atacate cu Constituţia şi nici cu soluţionarea de către instanţă a unui aspect de contencios constituţional, căci instanţa nu statuează asupra temeiniciei excepţiei, ci numai asupra admisibilităţii acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerinţele de admisibilitate a excepţiei sunt şi cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia ridicată.

În aplicarea acestor dispoziţii legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condiţiilor legale în care excepţia de neconstituţionalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanţele judecătoreşti au statuat că o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare şi aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmăreşte o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepţia de neconstituţionalitate nu poate fi utilizată decât în scopul şi cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituţionalităţii unei dispoziţii legale care are legătură cu soluţionarea cauzei.

În consecinţă, în cadrul examenului de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, instanţa trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

În acest context, cu referire la examenul legăturii cu cauza, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, apreciază că acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepţia şi înrâurirea pe care dispoziţia legală considerată neconstituţională o are în speţă.

În acest sens, se reţine că prin Decizia nr. 591 din 21 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale, (paragraful18) s-a statuat că "legătura cu soluţionarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului.

În examinarea îndeplinirii legăturii normei legale ce face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu soluţionarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, reţine că, recurentul contestator, aflat în stare de detenţie, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 155 alin. (1), (2), (3) şi (4) din Legea nr. 286/2009 privind C. pen. (care privesc reguli vizând întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale şi împlinirea termenelor prescripţiei speciale a răspunderii penale), în propria cale de atac ce are ca obiect contestaţia în anulare formulată împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17.12.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în etapa admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

În esenţă, în temeiul cazului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen., invocat de contestatorul A., s-a solicitat analizarea incidenţei unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale cu privire la infracţiunile pentru care a fost condamnat în speţă (cauză de încetare a procesului penal care a fost analizată de către instanţa de apel în cuprinsul deciziei atacate, fiind, astfel, incidentă în speţă Decizia nr. 10 din 29 martie 2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală - publicată în Monitorul Oficial nr. 392 din 25 mai 2017).

Având în vedere cadrul procesual în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, respectiv într-o contestaţie în anulare formulată de condamnatul A. împotriva deciziei penale nr. 382/A din 17.12.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2016, în etapa admisibilităţii în principiu, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care stabilesc efectele întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale nu poate avea o influenţă directă cu privire la soluţionarea cauzei.

În concluzie, între excepţia de neconstituţionalitate invocată şi modalitatea de soluţionare a cauzei nu există o legătură efectivă care să determine necesitatea pronunţării unei hotărâri în contenciosul constituţional, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competenţa jurisdicţiei constituţionale, sub forma unei excepţii de neconstituţionalitate.

Totodată, se reţine că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale "o excepţie de neconstituţionalitate ridicată într-o acţiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condiţiile în care nu sunt contestate chiar dispoziţiile legale care determină o atare soluţie în privinţa cauzei în care a fost ridicată excepţia. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluţia pronunţată de Curtea Constituţională referitor la excepţia de neconstituţionalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203/2012; Decizia nr. 715/2016, Decizia nr. 244/2017).

Or, în cauza de faţă, recurentul contestator nu a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor care se circumscriu admisibilităţii căii de atac formulate (contestaţie în anulare), ci a unor dispoziţii care stabilesc efectele întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale.

Având în vedere caracterul inadmisibil al căii de atac formulate de contestator, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători constată că, în mod corect, prima instanţă a apreciat că cererea de sesizare a instanţei de control constituţional este la rândul său inadmisibilă, lipsind astfel legătura cu fondul cauzei, cerinţă obligatorie prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Faţă de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 3 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 80 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 3 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator până la prezentarea apărătorului ales, în cuantum de 80 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 iunie 2022.