Cassation appeal rejected; final 5-year, 10-month knife-attack sentence upheld as lawful.

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2022

Deliberând asupra cererii de recurs în casaţie formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 162 din data de 15.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Iaşi în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 alin. (2), raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă complementară, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei sau considerarea ca executată a acesteia, conform art. 68 alin. (1) lit. c) C. pen.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen., s-a interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, exercitarea drepturilor de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat şi dreptul de a purta, deţine şi folosi orice categorie de arme, pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2017, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 17 din 14.01.2021 a Curţii de Apel Iaşi.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2017, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 17 din 14.01.2021 a Curţii de Apel Iaşi şi s-au repus în individualitate pedepsele componente: pedeapsa principală de 1 an şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată B.) şi pedeapsa principală de 1 an şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată C.).

De asemenea, s-a constatat că infracţiunea de tentativă de omor, dedusă judecăţii în prezenta cauză, comisă la data de 24.11.2019 este concurentă cu infracţiunile de ultraj, săvârşite la data de 12.09.2015, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 17 din 14.01.2021 a Curţii de Apel Iaşi.

În temeiul art. 40 alin. (1) C. pen., raportat la art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1), lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele cu închisoarea aplicate inculpatului, acesta urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de o treime din cuantumul celorlalte, de 8 luni şi 20 de zile, în total 5 ani, 8 luni şi 20 de zile închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., s-au contopit pedepsele complementare aplicate inculpatului prin prezenta sentinţă penală şi prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, inculpatul urmând a executa pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. pe o durată de 4 ani.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., s-au contopit pedepsele accesorii aplicate inculpatului prin prezenta sentinţă penală şi prin sentinţa penală nr. 240/07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, inculpatul urmând a executa pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b), h) C. pen. pe durata executării pedepsei închisorii.

În temeiul art. 45 alin. (4) C. pen., s-a dedus din pedeapsa complementară aplicată inculpatului prin prezenta sentinţă penală, perioada executată, de la 14.01.2021 la zi, în ceea ce priveşte interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În temeiul art. 72 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată inculpatului durata reţinerii, a arestării preventive şi a arestului la domiciliu, de la 24.11.2019 la zi.

În temeiul art. 399 alin. (1) C. proc. pen., s-a menţinut măsura preventivă a arestului la domiciliu, luată faţă de inculpat prin decizia penală nr. 162/CPJ din 30.12.2020 a Curţii de Apel Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2020.

În temeiul art. 7 alin. (1) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, s-a dispus prelevarea de la inculpatul A. de probe biologice în vederea introducerii profilului genetic în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare.

În temeiul art. 5 alin. (5) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea şi funcţionarea Sistemului Naţional de Date Genetice Judiciare, a informat pe inculpatul A. că probele biologice recoltate vor fi utilizate pentru obţinerea şi stocarea în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare a profilului genetic.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 25 alin. (1) C. proc. pen., art. 1357, art. 1391, art. 1388 alin. (3) C. civ., s-a admis în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă D. şi a obligat inculpatul A. la plata către acestea a sumei de 100.000 euro, în echivalentul în RON la data plăţii efective, la cursul oficial al BNR RON, cu titlu de daune morale şi a unei prestaţii periodice lunare, în cuantum de 1279 RON, raportată la nivelul salariului minim net pe economie pe anul 2019, de la data de 24.11.2019 până la data intervenirii unei modificări a capacităţii de muncă.

S-au respins, ca nefondate, restul pretenţiilor formulate de partea civilă D..

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1391 C. civ., s-a respins acţiunea civilă exercitată de părţile civile E., F., G., H. şi I..

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., s-a admis acţiunea civilă exercitată de partea civilă Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. N.Oblu" Iaşi şi a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 16237,78 RON, reprezentând contravaloarea asistenţei medicale acordate persoanei vătămate D. în perioada 24.11.2019-24.12.2019, sumă la care s-a adăugat dobânda legală calculată de la data constituirii ca parte civilă (14.01.2020) şi până la data plăţii efective a sumei datorate, sumă care urmează a fi actualizată în raport de rata inflaţiei.

În temeiul art. 397 C. proc. pen., raportat la art. 1349 şi art. 1357 C. civ., s-a admis acţiunea civilă, astfel cum a fost precizată, exercitată de partea civilă Serviciul Judeţean de Ambulanţă Iaşi şi a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă a sumei de 601,6, reprezentând contravaloarea transportului persoanei vătămate din data de 24.11.2019.

S-a luat act că inculpatul a fost asistat pe parcursul procesului penal de apărători aleşi. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata sumei de 15.000 RON reprezentând cheltuieli judiciare avansate de stat pe parcursul procesului penal, în temeiul art. 276 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă D. a sumei de 5000 RON, reprezentând o parte a onorariului apărătorului ales al acesteia şi în temeiul art. 276 alin. (6) C. proc. pen. s-a respins cererea formulată de părţile civile E., F., G., H., I., de obligare a inculpatului la plata sumelor de bani reprezentând onorariul apărătorului ales al acestora.

Împotriva acestei sentinţe penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, inculpatul A. şi părţile civile D., E., F., G., I. şi H..

Prin decizia nr. 10 din 10 ianuarie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de părţile civile E., F., G., I. şi H., împotriva sentinţei penale nr. 162/15.04.2021 a Tribunalului Iaşi pronunţată în dosarul nr. x/2020 al aceleiaşi instanţe.

În baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, de partea civilă D. şi de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 162/15.04.2021 a Tribunalului Iaşi pronunţată în dosarul nr. x/2020 al aceleiaşi instanţe, sentinţă pe care a desfiinţat-o, în parte, în latura penală.

Rejudecând cauza, în favoarea inculpatului A. s-au reţinut dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

De asemenea, s-a menţinut pedeapsa principală de 5 (cinci) ani închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa penală apelată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prev. şi ped. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

S-a menţinut încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată la data de 16.04.2021 de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 al aceleiaşi instanţe, în sensul că sporul de pedeapsa stabilit în aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează sancţionarea concursului de infracţiuni şi care s-a adăugat la pedeapsa de 5 ani închisoare este de 10 (zece) luni închisoare, pedeapsa totală de executat fiind 5 ani şi 10 luni închisoare.

Celelalte dispoziţii ale sentinţei penale apelate şi ale încheierilor de îndreptare eroare materiala pronunţate la datele de 16.04.2021 şi 08.06.2021 care nu sunt contrare prezentei hotărâri au fost menţinute şi le-a înlăturat pe cele contrare.

În temeiul art. 424 alin. (3) C. proc. pen., rap. la art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., cu ref. la art. 72 alin. (1) teza I C. pen., s-a dedus din durata pedepsei de 5 (cinci) ani şi 10 (zece) luni închisoare aplicate inculpatului A. prin sentinţa penală apelată perioada arestului la domiciliu începând cu data de 15.04.2021 până la zi (10.01.2022).

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., suma de 313 RON reprezentând onorariu apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpatul apelant, a rămas în sarcina statului, urmând a fi avansată Baroului Iaşi din fondul special al Ministerului Justiţiei. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., a obligat părţile civile apelante E., F., G., I. şi H. să plătească statului suma de câte 50 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate cu ocazia soluţionării apelurilor declarate. În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuieli judiciare ocazionate de soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, de partea civilă D. şi de inculpatul A., au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Iaşi a reţinut că prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi, emis la data de 16.01.2020, în dosarul de urmărire penală nr. 769/P/2019, Tribunalul Iaşi a fost învestit cu judecarea, în primă instanţă, a inculpatului A. sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de "tentativă la omor", faptă prevăzută şi pedepsită de art. 32 alin. (1) C. pen. raportat la art. 188 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată D.).

Activitatea infracţională imputată inculpatului prin actul de sesizare a instanţei a constat, în linii mari, în aceea că, în dimineaţa zilei de 24.11.2019, la solicitarea martorului J., inculpatul A. s-a deplasat pe şantierul din cadrul complexului "K." din municipiul Iaşi unde, în intervalul orar 08:20 - 08:40, prin surprindere, i-a aplicat persoanei vătămate D. o lovitură puternică la nivelul capului, deasupra urechii stângi, folosindu-se de un cuţit pe care-l avea asupra sa, cauzându-i persoanei vătămate un traumatism obiectivat prin plagă cranio-cerebrală înjunghiată în zona temporală stângă, hematom intracerebral temporo-parietal stâng cu efracţie ventriculară, comă de gradul al II-lea, hemiplegie dreaptă, afazie motorie şi defect osos temporal stâng. Leziunile traumatice suferite de persoana vătămată au necesitat pentru vindecare un număr de 60 - 65 zile de îngrijiri medicale, au fost de natură a-i pune acesteia viaţa în pericol, au determinat pierderea totală pe o perioadă de 12 luni a capacităţii de muncă şi de autoîngrijire, precum şi o incapacitatea adaptativă a persoanei vătămate de 90%, încadrabilă în gradul unu de invaliditate, reprezentând, pe termen lung, o infirmitate fizică permanentă, astfel cum rezultă din cuprinsul raportului de primă expertiză medico-legală numărul x, emis la data de 13.01.2020 de Institutul de Medicină Legală Iaşi (aflat la dosar de urmărire penală).

Curtea a reţinut că inculpatul A. a recunoscut că l-a lovit pe D., cu cuţitul, la nivelul capului, asumându-şi astfel elementele de natură obiectivă din tipicitatea faptei de tentativă la omor însă, exploatând caracterul, pe alocuri, rezumativ al descrierii situaţiei de fapt din rechizitoriu, acesta a dat o altă conotaţie derulării evenimentelor factuale din dimineaţa zilei de 24.11.2019, negând antijuridicitatea şi imputabilitatea faptei recunoscute, situaţie în care, s-a apreciat că nu se poate vorbi de o "recunoaştere a învinuirii", în accepţiunea pe care legiuitorul procesual penal o dă acestei expresii.

Totodată, câtă vreme incidenţa cauzei justificative a legitimei apărări, a cauzei de neimputabilitate prevăzută la art. 26 alin. (1) C. pen., respectiv a circumstanţei atenuante legale înscrise la art. 75 alin. (1) lit. b) C. pen. este condiţionată de legiuitorul penal român de dovedirea împrejurării că fapta penală a fost săvârşită în condiţiile unui atac material, direct, injust, iminent (adică pe punctul de a se dezlănţui) sau actual (adică în plină desfăşurare), care să fi pus în pericol persoana inculpatului sau persoana altuia, drepturile acestora sau un interes general, iar în cauza supusă prezentului control judiciar nu este probat un astfel de atac, Curtea a reţinut că activitatea ilicită comisă de inculpatul A. asupra victimei D. este nejustificată şi imputabilă acestuia, constituind infracţiune.

Cât priveşte pretinsa stare de provocare în care susţine că ar fi acţionat inculpatul, Curtea a notat că potrivit art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.

În cauza supusă prezentului control judiciar, s-a constatat că inculpatul A. a venit pe şantier cu intenţia de a "da o lecţie" muncitorilor, înarmându-se, în acest scop, cu un cuţit, după care a creat o atmosferă tensionată, conflictuală obligându-l pe martorul L. să îşi ceară scuze de la J.. Sub pretextul unui om venit să facă dreptate şi să restabilească ordinea de pe şantier, inculpatul a început să le adreseze cuvinte ofensatoare şi ameninţări muncitorilor, spunând că are puterea de a-i da afară din oraş, căutând astfel să îi enerveze, să-i incite la violenţă, pentru ca aceştia să reacţioneze negativ şi să dea curs invitaţiei sale. În acest fel, inculpatul a determinat-o pe persoana vătămată să coboare de pe schelă şi să vina la el, ocazie cu care martorii M. şi I. l-au însoţit pe D.. Reacţia pe care martorul M. a avut-o în raport cu A. apare astfel ca reprezentând un răspuns la provocarea inculpatului, astfel că, temerea pe care A. pretinde că ar fi resimţit-o după ce a fost îmbrâncit - singurul act violent dovedit că a fost săvârşit împotriva sa - nu poate fi considerată a fi cauzată de un act provocator venit din partea martorului.

Explicaţia pentru nereţinerea circumstanţei provocării rezidă în împrejurarea că, la originea acesteia, se află tot conduita iniţială a inculpatului, care a generat întregul episod de violenţă fizică, astfel că, provocatorul propriu-zis este inculpatul însuşi, motiv în considerarea căruia instanţa de control judiciar nu i-a putut recunoaşte acestuia starea de provocare pretinsă în susţinerea apelului declarat.

Cât priveşte tratamentul sancţionator, Curtea a avut în vedere că infracţiunea dovedit comisă de către inculpatul apelant a rămas în formă tentată, motiv pentru care s-a dat eficienţă dispoziţiilor ce reglementează pedepsirea tentativei, respectiv art. 33 alin. (2) teza I C. pen., potrivit cărora tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată (în speţă, închisoarea de la 10 ani la 20 de ani), ale cărei limite se reduc la jumătate (închisoarea de la 5 ani la 10 ani).

În continuare, faţă de conţinutul adresei nr. x/2020 emise de Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi la data de 30.09.2021 (ataşată la dosarul instanţei de apel), Curtea a reţinut că în urma unui denunţ pe care inculpatul A. l-a formulat la data de 17.06.2020 (ulterior comiterii faptei ce formează obiectul prezentei judecăţi), pe rolul acestei unităţi de parchet, a fost constituit dosarul penal nr. x/2020, finalizat printr-o soluţie de trimitere în judecată a numitului N., sub aspectul săvârşirii de către acesta a unei infracţiuni de trafic de influenţă. Ulterior, pe rolul Tribunalului Iaşi a fost înregistrată cauza penală nr. x/2020, care s-a finalizat cu o soluţie definitivă de condamnare a persoanei pe care inculpatul A. a denunţat-o.

Reţinând că a facilitat tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate, inculpatului A. i-a fost recunoscut beneficiul prevăzut la art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, astfel că limitele de pedeapsă prevăzute de C. pen. pentru sancţionarea săvârşirii infracţiunii de tentativă la omor au fost reduse cu jumătate, minimul special incident în cauză fiind de 2 ani şi 6 luni închisoare, iar maximul special de 5 ani închisoare.

Prin urmare Curtea a constatat că, în cauza penală dedusă prezentei analize, de la momentul soluţionării acesteia în primă instanţă şi până în prezent, a intervenit o modificare majoră în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă aplicabile, în sensul că, urmare a reţinerii cauzei speciale de reducere prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, minimul special de pedeapsă de care era ţinută instanţa de fond, respectiv acela de 5 ani de închisoare, a devenit maximul special de pedeapsă ce îi poate fi aplicat inculpatului A. de către instanţa de control judiciar, marja de apreciere şi aplicare a pedepsei principale de către instanţa de apel trebuind să se situeze între limita minimă de 2 ani şi 6 luni de închisoare şi limita maximă de 5 ani de închisoare.

Având în vedere că pedeapsa reprezintă cel mai important mijloc juridico-penal de constrângere pe care îl pot aplica instanţele de judecată împotriva celor ce comit infracţiuni şi că reuşita procesului penal depinde în mod direct de acurateţea procesului de individualizare a pedepsei, opţiunea primei instanţe de a-l condamna pe inculpat la o pedeapsă orientată către minimul special a fost apreciată de instanţa de control judiciar ca inoportună şi inaptă să asigure un just echilibru între conduita ilicită reproşată lui A. şi consecinţa pe care acesta trebuie să o suporte pentru ceea ce a făcut. În raport de modalitatea şi împrejurările concrete în care acest inculpatul apelant a ales în mod deliberat să încalce normele şi rigorile legii penale, atentând de o manieră reprobabilă la dreptul la viaţă al persoanei vătămate D., luând în considerare şi datele referitoare la persoana sa, dar şi atitudinea pe care acesta a manifestat-o atât înainte, cât şi ulterior săvârşirii tentativei la omor, Curtea a apreciat că în cauză se impune cu necesitate a se stabili şi aplica o pedeapsă orientată către maximul special, care să reflecte cu fermitate reacţia intransigentă a autorităţilor, de dezaprobare a comportamentului ilicit adoptat de către inculpat şi care să corespundă sub aspectul naturii şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real A., cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei.

Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs în casaţie, la data de 14 ianuarie 2022, inculpatul A., prin avocat ales O. (conform împuternicirii avocaţiale nr. x/12.04.2020, dosarul Înaltei Curţi, secţia penală), invocând cazul prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Astfel, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., inculpatul A. a arătat că i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite prevăzute de lege, întrucât nu i s-a reţinut beneficiul recunoaşterii săvârşirii faptei, maximul special al infracţiunii fiind de 3 ani şi 6 luni (redus ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002), în timp ce pedeapsa concret aplicată, de 5 ani, fiind superioară acestei limite.

Cu privire la solicitarea de a trimite cauza spre rejudecare, a arătat faptul că doctrina explică această soluţie pe baza faptului că în cazul admiterii recursului formulat în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., se impune individualizarea pedepsei. În acest sens, a subliniat că Înalta Curte de Casaţie Justiţie, în decizia nr. 67/RC din 20 februarie 2019, a reţinut că în condiţiile precizării de către instanţă că pedeapsa va fi orientată către minimul special, nelegalitatea constatată pe calea recursului în casaţie nu poate fi complinită de instanţa de recurs, ci presupune o apreciere privind reindividualizarea pedepsei şi a modalităţii de executare faţă de toate instituţiile de drept substanţial incidente, aspect ce nu se poate realiza în procedura pendinte. Totodată, în temeiul art. 441 din C. proc. pen., a solicitat suspendarea executării hotărârii atacate.

Cererea de recurs în casaţie a fost comunicată părţilor civile D., E., F., G., I., H., Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Prof. Dr. N. Oblu Iaşi, Serviciul de Ambulanţă Judeţean Iaşi şi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iaşi

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 11 martie 2022.

Prin încheierea din 26 aprilie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a dispus, în temeiul art. 440 alin. (4) C. proc. pen., admiterea în principiu cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020. S-a respins cererea de suspendare a executării hotărârii atacate, formulată de recurentul-inculpat A., s-a trimis cauza în vederea judecării recursului în casaţie, Completului nr. 2 şi s-a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data 07 iunie 2022, cu citarea recurentului-inculpat A. şi intimatele părţi civile şi încunoştinţarea apărătorului ales al recurentului-inculpat A..

Înalta Curte a constatat că aceasta îndeplineşte cerinţa prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia penală nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac. Totodată, s-a constată că cererea de recurs în casaţie întruneşte condiţiile de formă prevăzute de art. 435-437 alin. (1) lit. a), b) şi d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menţionate numele şi prenumele, domiciliul inculpatului care a exercitat calea de atac, hotărârea atacată, precum şi semnătura persoanei care a redactat cererea, în speţă, avocatul inculpatului, calea de atac fiind promovată în termen legal. S-a constat că şi condiţia reglementată de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. este îndeplinită de calea de atac promovată de inculpat, acesta invocând cazul de recurs în casaţie prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite prevăzute de lege, întrucât nu i s-a reţinut beneficiul recunoaşterii săvârşirii faptei, maximul special al infracţiunii pentru care a fost condamnat fiind de 3 ani şi 6 luni (redus ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002), în timp ce pedeapsa concret aplicată, de 5 ani, este superioară acestei limite.

Analizând, textul de lege prev. de art. 441 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte a constatat că suspendarea executării hotărârii nu reprezintă o dispoziţie imperativă ce trebuie aplicată în cauză, ci rămâne la libera apreciere a instanţei oportunitatea admiterii unei astfel de solicitări. Prin urmare, având în vedere stadiul procesual al cauzei şi motivele de recurs în casaţie invocate de inculpat, s-a apreciat că nu se justifică suspendarea executării hotărârii.

La termenul de judecată din 7 iunie 2022, Înalta Curte, în vederea realizării procedurii de citare cu intimatele-părţi civile E., F., G., I., H., în baza art. 267 din C. proc. pen., a acordat termen de judecată la data de 6 septembrie 2022.

Analizând recursul în casaţie în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) şi (2) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Potrivit dispoziţiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este obligată să verifice, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanţa de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat şi excedează cenzurii instanţei învestită cu judecarea recursului în casaţie.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalităţii şi principiul respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege şi numai anumite motive expres şi limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casaţie să se poată invoca şi, corespunzător, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cazul de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen. are în vedere respectarea principiului legalităţii sancţiunilor, iar Înalta Curte nu poate proceda la o reapreciere a probelor din perspectiva individualizării pedepsei sau a modului de executare, acestea neîncadrându-se în chestiunile de drept, singurele ce pot fi analizate de instanţa de recurs.

În aceste coordonate, în raport de motivele de recurs în casaţie astfel formulate, de dispoziţiile incidente şi scopul prezentei căi extraordinare de atac, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casaţie, recurentul inculpat a invocat, în susţinerea cazului de recurs în casaţie prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., arătând că i-a fost aplicată o pedeapsă în alte limite prevăzute de lege, întrucât nu i s-a reţinut beneficiul recunoaşterii săvârşirii faptei, maximul special al infracţiunii pentru care a fost condamnat este de 3 ani şi 6 luni, redus ca urmare a aplicării art. 19 din Legea nr. 682/2002, în timp ce pedeapsa concret aplicată, de 5 ani, fiind superioară acestei limite.

Prin sentinţa penală nr. 162 din data de 15.04.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Iaşi în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus condamnarea inculpatului A. la pedeapsa închisorii de 5 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor, prevăzută de art. 32 alin. (1) C. pen., raportat la art. 188 alin. (1) C. pen.

În temeiul art. 97 alin. (1) C. pen., s-a anulat suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei de 1 an şi 8 luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. x/2017, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 17 din 14.01.2021 a Curţii de Apel Iaşi.

S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an şi 8 luni închisoare şi s-au repus în individualitate pedepsele componente: pedeapsa principală de 1 an şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată B.) şi pedeapsa principală de 1 an şi 3 luni închisoare, pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66, alin. (1), lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani şi pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257 alin. (1), (4) C. pen., raportat la art. 206 alin. (1) C. pen. (persoană vătămată C.).

S-a constatat că infracţiunea de tentativă de omor, dedusă judecăţii în prezenta cauză, comisă la data de 24.11.2019 este concurentă cu infracţiunile de ultraj, săvârşite la data de 12.09.2015, pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentinţa penală nr. 240 din 07.02.2019 a Judecătoriei Iaşi, menţinută şi rămasă definitivă prin decizia penală nr. 17 din 14.01.2021 a Curţii de Apel Iaşi.

În temeiul art. 40 alin. (1) C. pen., raportat la art. 38 alin. (1), art. 39 alin. (1), lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele cu închisoarea aplicate inculpatului, acesta urmând a executa pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de o treime din cuantumul celorlalte, de 8 luni şi 20 de zile, în total 5 ani, 8 luni şi 20 de zile închisoare.

Prin decizia penale nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020, printre altele, în baza dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi, de partea civilă D. şi de inculpatul A., împotriva sentinţei penale nr. 162/15.04.2021 a Tribunalului Iaşi pronunţată în dosarul nr. x/2020.

Rejudecând cauza, în favoarea inculpatului A. s-au reţinut dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor şi s-a menţinut pedeapsa principală de 5 (cinci) ani închisoare aplicată inculpatului A. prin sentinţa penală apelată pentru săvârşirea infracţiunii de tentativă la omor, prev. şi ped. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor.

S-a menţinut încheierea de îndreptare eroare materială pronunţată la data de 16.04.2021 de Tribunalul Iaşi în dosarul nr. x/2020 al aceleiaşi instanţe, în sensul că sporul de pedeapsa stabilit în aplicarea dispoziţiilor legale ce reglementează sancţionarea concursului de infracţiuni şi care s-a adăugat la pedeapsa de 5 ani închisoare este de 10 (zece) luni închisoare, pedeapsa totală de executat fiind 5 ani şi 10 luni închisoare.

Pornind de la consideraţiile de ordin teoretic expuse şi de la dispoziţiile legale enunţate, Înalta Curte constată că pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor prev de art. 188 alin. (1) din C. pen. este de la 10 la 20 ani, iar prin reţinerea formei de tentativă, potrivit disp. art. 32 alin. (1) din C. pen. limite se reduc la jumătate, fiind cuprinse între 5 şi 10 ani închisoare, iar prin reţinerea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor limitele se reduc cu încă jumătate, fiind astfel cuprirnse cuprinse între 2 ani şi 6 luni şi 5 ani închisoare.

În cauză, pentru această infracţiune, recurentul inculpat A. a fost condamnat la pedeapsa de 5 ani închisoare, în condiţiile aplicării art. 32 alin. (1) din C. pen. şi art. 19 din Legea nr. 682/2002.

Se constată, aşadar, caracterul legal al pedepsei aplicate recurentului inculpat, sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute în lege, nefiind identificate situaţii de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Instanţa de control judiciar, urmare a reţinerii cauzei speciale de reducere prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002, a constatat că marja de apreciere şi aplicare a pedepsei principale de către instanţa de apel trebuie să se situeze între limita minimă de 2 ani şi 6 luni de închisoare şi limita maximă de 5 ani de închisoare.

Or, chiar în considerentele deciziei, instanţa de apel a apreciat că în cauză se impune cu necesitate a se stabili şi aplica "o pedeapsă orientată către maximul special, care să reflecte cu fermitate reacţia intransigentă a autorităţilor, de dezaprobare a comportamentului ilicit adoptat de către inculpat şi care să corespundă sub aspectul naturii şi duratei, atât gravităţii faptei şi potenţialului de pericol social pe care îl prezintă în mod real A., cât şi aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influenţa pedepsei".

Referitor la critica privind nereţinerea dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din C. proc. pen., Înalta Curte constată că solicitarea inculpatului A. privind aplicarea procedurii simplificate a recunoaşterii învinuirii a fost analizată de prima instanţă, cât şi de instanţa de control judiciar şi s-a concluzionat că, în mod legal, prima instanţă nu a dat eficienţă şi nu i-a aplicat inculpatului A. norma de drept procesual înscrisă la articolul anterior indicat, practic, situaţia de fapt recunoscuta de inculpatul A. la termenul din data de 23.06.2020 nu concordă şi nu este aceeaşi cu cea reţinută în considerentele hotărârii pronunţate de prima instanţă, iar elementele factuale pe baza cărora se deosebesc cele două situaţii factuale sunt esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei, inclusiv în perspectiva imputabilităţii faptei.

Procesul individualizării pedepsei este atributul instanţei care are libertatea alegerii sancţiunii aplicate, iar pe de altă parte, fiind o chestiune de apreciere a instanţei de apel, aceasta era singura în măsură să stabilească cuantumul pedepsei, în contextul concret al cauzei.

Înalta Curte reaminteşte că dispoziţiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege în raport de încadrarea juridică dată faptei şi de incidenţa unor cauze de agravare sau atenuare a pedepsei reţinute prin hotărârea definitivă, instanţa de recurs în casaţie neavând posibilitatea legală să dispună reindividualizarea pedepsei, textul permiţând cenzurarea doar a unor aspecte de nelegalitate care situează pedeapsa aplicată în alte limite speciale prevăzute de C. pen. pentru o anumită infracţiune.

În jurisprudenţa constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancţiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancţionator. În toate cazurile însă, legalitatea sancţiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă, astfel cum a fost stabilită prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I.C.C.J., secţia penală, publicate, www.x.ro).

Starea de fapt reţinută în cauză, materialul probator administrat, încadrarea juridică, precum şi reţinerea sau nu a unei cauze de reducere a pedepsei ori a circumstanţelor atenuante/agravante, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în procedura recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor, având în vedere scopul recursului în casaţie reglementat ca şi o cale extraordinară de atac de reformare numai sub aspect legal, de drept şi nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze în parametrii în care a avut loc judecata în fond şi apel.

Susţinerile apărării vizând trimiterea cauzei spre rejudecare, întrucât nu i s-a reţinut beneficiul recunoaşterii săvârşirii faptei, maximul special al infracţiunii fiind de 3 ani şi 6 luni, nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului în casaţie, reprezentând chestiuni subsumate temeiniciei hotărârii recurate.

Aşadar, în raport de considerentele mai sus precizate, Înalta Curte constată că pedeapsa de 5 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru tentativă la omor, prev. şi ped. de art. 32 C. pen. rap. la art. 188 C. pen., cu aplicarea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, astfel cum a fost aplicată au caracter legal.

Faţă de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 10 din data de 10 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia penală şi pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2020.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi, 20 septembrie 2022.