Criminal fals in declarations: definition of "family home" and requirement of a false declaration regarding the status of real property as a family residence under Civil Code Art. 321

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului în casaţie de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

1. Sesizarea instanţei

La data de 29 septembrie 2020, pe rolul Judecătoriei Roman a fost înregistrat rechizitorul nr. x al Parchetului de pe lângă Judecătoria Roman prin care s-a dispus trimiterea în judecată în stare de libertate a inculpaţilor:

(i) A. sub acuzaţia de săvârşire a infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen.

(ii) B. sub acuzaţia de complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

(iii) C. sub acuzaţia de complicitate la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

Conform actului de sesizare a instanţei, la data de 07.02.2017, inculpata A. s-a prezentat la Biroul Individual Notarial D., din municipiul Roman, unde a declarat în mod mincinos că imobilul pe care l-a înstrăinat fratelui său, inculpatul C., şi soţiei acestuia, inculpata B., nu constituia locuinţa familiei; inculpaţii C. şi B., au cunoscut împrejurarea că imobilul pe care l-au achiziţionat era locuinţa familiei Bogza.

S-a reţinut astfel că prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din 07.02.2017 de Biroul Individual Notarial D., cu sediul în municipiul Roman, B-dul x, judeţ Neamţ, inculpata A. a înstrăinat fratelui său C. şi soţiei sale B. imobilul pe care aceasta îl deţinea în proprietate, reprezentat de o locuinţă construită în anul 1963 compusă din două camere şi hol, o anexă construită în anul 1970 formată din două încăperi şi o anexă construită în anul 1972 compusă dintr-o încăpere şi alte dependinţe, precum şi o suprafaţă de 2.840 mp teren situat în intravilanul comunei Ruginoasa, judeţ Neamţ.

Imobilul înstrăinat de inculpata A. a aparţinut iniţial defuncţilor săi părinţi E. şi F.. În urma ieşirii din indiviziune, prin sentinţa civilă nr. 671/13.03.2013 a Judecătoriei Roman, irevocabilă la data de 03.06.2013, imobilul i-a fost atribuit în proprietate inculpatei A., luându-se act de tranzacţia intervenită între copartajanţi.

Din perspectiva acuzaţiilor formulate, cercetările efectuate au stabilit că inculpata A., fostul soţ G. şi fiul acestora H. au locuit în imobilul înstrăinat începând din anul 1977, când au vândut un apartament pe care îl deţineau în municipiul Piatra Neamţ, iar cu banii obţinuţi au procedat la renovarea imobilului din comuna Ruginoasa, judeţ Neamţ.

A rezultat că imobilul înstrăinat de inculpata A. era locuinţa familiei Bogza, inculpata locuind acolo până în anul 2016, când a părăsit locuinţa şi s-a mutat la mama sa, iar G. (fostul soţ al inculpatei) şi H. (fiul inculpatei) au rămas să locuiască în continuare în acel imobil.

După înstrăinarea imobilului, la data de 14.02.2017, inculpatul C. (cumpărătorul imobilului) i-a solicitat martorului G. prin intermediul unei notificări trimise prin executor judecătoresc ca, în termen de 5 zile de la primirea respectivei notificări, să procedeze la eliberarea imobilului în care locuia şi care devenise proprietatea sa, în caz contrar urmând să declanşeze procedurile legale de evacuare.

Din declaraţiile inculpaţilor şi ale martorei I. a rezultat că înstrăinarea imobilului care constituia locuinţa comună a foştilor soţi Bogza a fost determinată de dorinţa inculpatei A. de a pune capăt comportamentului agresiv, fizic şi verbal, al fostului soţ G., care ar fi făcut presiuni asupra inculpatei pentru a-i remite actele de proprietate ale imobilului, în vederea obţinerii unui împrumut bancar cu garanţie imobiliară.

S-a mai reţinut că inculpaţii C. şi soţia acestuia B. au cunoscut situaţia legală a imobilului, respectiv faptul că deşi acesta aparţinea inculpatei A. era şi locuinţa familiei în care încă locuiau numiţii G. (fostul soţ al inculpatei) şi H. (fiul inculpatei), aspect demonstrat şi de notificarea de eliberare a imobilului, pe care inculpatul C. i-a comunicat-o lui G..

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman s-a dispus, în baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I-a C. proc. pen., achitarea inculpaţilor A. şi respectiv C. şi B. sub aspectul infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen., respectiv complicitate la infracţiunea de fals în declaraţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut sub aspect procedural că trimiterea în judecată a inculpaţilor a avut loc subsecvent încheierii nr. 752/14.06.2019 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Roman, pronunţată în dosarul nr. x/2019, prin care s-a dispus infirmarea ordonanţei din data de 26.03.2019, de renunţare la urmărirea penală şi restituirea cauzei la procuror în vederea continuării urmăririi penale faţă de inculpata A. şi suspecţii B., privind săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii şi, respectiv complicitate la fals în declaraţii, prevăzute de art. 326 C. pen. şi art. 48 alin. (1) rap. la art. 326 C. pen.

În baza încheierii mai sus menţionate, prin ordonanţa procurorului din data de 06.03.2020 s-a dispus redeschiderea urmăririi penale şi continuarea cercetărilor în cauză, fiind întocmit rechizitoriul ce constituie actul de sesizare a instanţei şi parcursă procedura de cameră preliminară.

Prin încheierea nr. 346/02.11.2021 a judecătorului de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Roman, s-a constatat legalitatea sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării urmăririi penale şi s-a dispus începerea judecăţii, conform art. 346 alin. (1) C. proc. pen.

Cât priveşte situaţia de fapt, în raport de apărările inculpaţilor şi probatoriul administrat în cauză, prima instanţa a constatat că nu există elemente pe baza cărora să se poată concluziona cu privire la săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii.

S-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 326 C. pen., constituie infracţiune declararea necorespunzătoare a adevărului, făcută unei persoane dintre cele prevăzute la art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii sau împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe.

Instanţa de fond a constatat că acuzarea a considerat în mod greşit că de declaraţia inculpatei referitoare la caracterul de locuinţa familiei a imobilului înstrăinat depindea încheierea valabilă a contractului de vânzare, respectiv că o asemenea destinaţie a imobilului constituia un impediment la vânzare.

Instanţa a arătat că declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută de înstrăinător cu privire la destinaţia de locuinţă a familiei nu era de natură a produce consecinţe juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută ca o condiţie de validitate a acestuia. Potrivit art. 322 din C. civ., vânzarea locuinţei familiei fără consimţământul celuilalt soţ atrage nulitatea relativă a contractului, nicidecum nulitatea absolută.

Pe de altă parte, s-a reţinut că imobilul nu mai reprezenta locuinţa familiei, în sensul legii civile.

Astfel, instanţa a arătat că, potrivit art. 321 C. civ., locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copii. Oricare dintre soţi poate cere notarea în cartea funciară, în condiţiile legii, a unui imobil ca locuinţă a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului. Conform art. 322 C. civ., fără consimţământul scris al celuilalt soţ, niciunul dintre soţi, chiar dacă este proprietar exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia. De asemenea, un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ. În cazul în care consimţământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soţ poate să sesizeze instanţa de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului. Soţul care nu şi-a dat consimţământul la încheierea actului poate cere anularea lui în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la data încetării regimului matrimonial. În lipsa notării locuinţei în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat consimţământul nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei.

S-a reţinut de către instanţă că la momentul vânzării inculpata A. nu locuia efectiv în imobil, fiind plecată la mama sa, I., din toamna anului 2016.

Ca urmare, chiar dacă numitul G. a rămas să locuiască în imobil, respectivul imobil nu constituia locuinţa comună a soţilor, cei doi soţi fiind despărţiţi în fapt, iar fiul lor, H., era major.

În consecinţă, prima instanţă a constatat că fapta reţinută în sarcina inculpatei A. nu întruneşte condiţiile de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii, prevăzută de art. 326 C. pen., şi a dispus achitarea acesteia, conform art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C. şi B., instanţa a arătat că în lipsa elementelor de tipicitate cerute pentru existenţa faptei imputate autorului nu se poate reţine ca fiind îndeplinite condiţiile de tipicitate pentru actele de participaţie secundară.

Pe de altă parte, instanţa a arătat că şi în situaţia în care inculpaţii ar fi cunoscut calitatea de locuinţă a familiei a imobilului achiziţionat de la inculpata A. tot nu li se putea reţine săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în declaraţii, prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen., în condiţiile în care, potrivit stării de fapt, ei nu au înlesnit sau ajutat în niciun mod la formularea declaraţiei de către vânzător. Or, simpla cunoaştere de către inculpaţi a situaţiei juridice a imobilului înstrăinat nu putea fi considerată ca reprezentând un act de participaţie în sensul legii penale, atât timp cât respectivul fapt nu a avut aptitudinea de a înlesni sau favoriza în vreun fel activitatea autoarei, ţinând seama şi de aceea că formularea declaraţiei constituia un act pur unilateral al vânzătoarei.

Prin urmare, s-a dispus achitarea inculpaţilor C. şi B., conform art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

Distinct de acţiunea penală, instanţa a arătat că la termenul de judecată din 15.01.2021, numitul G. a formulat declaraţie de constituire de parte civilă, solicitând desfiinţarea contractului de vânzare încheiat de inculpaţi, restabilirea situaţiei anterioare şi obligarea inculpaţilor la plata de daune morale şi cheltuieli judiciare.

Având în vedere dispoziţiile art. 371 C. proc. pen., limitele judecăţii şi natura infracţiunii, instanţa a constatat că fapta descrisă în actul de sesizare nu aduce atingere unor valori sociale a căror încălcare să poate fi invocată de numitul G., ca titular al valorii sociale ocrotite prin dispoziţia legii penale.

3. Căile de atac exercitate în cauză şi decizia instanţei de apel

3.1 Hotărârea pronunţată în cauză a fost atacată cu apel de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman şi de numitul G., principala critică invocată vizând soluţia de achitare dispusă de judecătorul primei instanţe.

Prin apelul procurorului, în esenţă, s-a criticat greşita apreciere a instanţei că fapta reţinută în sarcina inculpatei A. nu realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen., cât şi faptul că acţiunile inculpaţilor C. şi B. nu se subsumează unor acte de complicitate, în sensul art. 48 alin. (1) C. pen.

S-a arătat astfel că noţiunea de "locuinţa familiei" este o noţiune de fapt, iar nu de drept, şi de aceea prezintă relevanţă doar locuinţa unde familia trăieşte efectiv. Afectaţiunea sau destinaţia imobilului de a servi intereselor locative ale familiei constituie criteriul general după care se stabileşte locuinţa familiei, iar în cazul în care soţii sunt despărţiţi în fapt sau dacă locuiesc separat, îndeplineşte rolul de locuinţă a familiei imobilul în care locuieşte unul dintre soţi şi copiii soţilor.

S-a arătat de către procuror că regimul juridic al locuinţei familiei constă în limitarea impusă de lege a drepturilor unuia dintre soţi de a dispune singur, prin acte juridice, cu privire la locuinţa familiei. Necesitatea consimţământului ambilor soţi vizează actele juridice prin care se dispune asupra locuinţei familiei ori prin care ar fi afectată folosinţa acesteia.

În raport de aceste consideraţii teoretice, parchetul a arătat că între inculpata A. şi numitul G. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar faptul că inculpata a decis să părăsească imobilul şi să locuiască la mama sa nu avea relevanţă în cauză, în condiţiile în care fostul soţ şi fiul lor au continuat să locuiască acolo. Prin urmare, inculpata avea posibilitatea să sesizeze instanţa de tutelă pentru autorizarea vânzării sau să formuleze acţiune de divorţ şi să aştepte ca instanţa să se pronunţe asupra desfacerii căsătoriei, nu să eludeze dispoziţiile legii civile şi să formuleze declaraţii mincinoase în faţa notarului public şi să obţină rapid evacuarea soţului şi a fiului lor din imobilul în care aceştia au locuit încă din anul 1997.

De asemenea, s-a arătat că judecătorul primei instanţe a considerat în mod greşit că declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută în faţa notarului public nu avea capacitatea de a produce efecte juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută drept condiţie de validitate, întrucât, indiferent dacă imobilul era sau nu, notat în cartea funciară, declaraţia necorespunzătoare adevărului făcută de inculpata A. a produs efecte juridice, soţul şi fiul acesteia fiind prejudiciaţi prin evacuarea lor ulterioară din imobil, chiar la solicitarea noilor proprietari.

În concluzie, s-a solicitat să se constate că fapta imputată inculpatei A. întruneşte elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen.

În ceea ce îi priveşte pe inculpaţii C. şi B., s-a arătat că activitatea pe care aceştia au desfăşurat-o a servit efectiv autoarei, întrucât, devenind proprietarii imobilului, au înlesnit procedura evacuării din locuinţă a numiţilor G. şi H., toţi inculpaţii acţionând cu intenţie şi în acelaşi scop, iar inculpaţii dobânditori ai imobilului erau conştienţi de faptul că acţiunile lor creează condiţiile necesare, care dau autoarei posibilitatea de a săvârşi infracţiunea.

Prin apelul numitului G., criticându-se soluţia de achitare dispusă în cauză, s-a susţinut că prima instanţă nu ar fi analizat în mod corespunzător materialul probator administrat, cu consecinţe asupra situaţiei juridice a imobilului înstrăinat, validitatea contractului de vânzare şi răspunderea penală şi civilă a celor trei inculpaţi.

S-a arătat că din probele administrate rezulta că pe terenul situat în comuna Ruginoasa, foştii soţi A. şi G. au edificat împreună cu resurse proprii o nouă construcţie, banii folosiţi provenind din vânzarea unui apartament ce fusese dobândit în timpul căsătoriei celor doi soţi. Ca atare, fiind vorba de o construcţie edificată de cei doi soţi pe terenul proprietatea doar a unuia dintre ei, imobilul-construcţie devine proprietate comună a soţilor, iar soţul neproprietar dobândeşte asupra acestuia un drept de superficie pentru partea aferentă construcţiei. Ca urmare, apelantul a susţinut ca fiind posibil să se reţină că inculpaţii au acţionat în scopul de a scoate din masa partajabilă imobilul înstrăinat.

În continuare, s-a arătat că în cazul în care instanţa de judecată apreciază că imobilul nu poate fi considerat că intră în comunitatea de bunuri a foştilor soţi, atunci trebuie reţinută contribuţia apelantului la edificarea construcţiei şi obligată inculpata A. la restituirea contravalorii părţii din imobil care i s-ar fi cuvenit acestuia, cotă-parte din imobil care trebuia să fi fost stabilită pe cale convenţională sau judiciară, în cadrul unui partaj (neefectuat ca urmare a înstrăinării imobilului).

În susţinerea celor arătate, s-a solicitat administrarea probei cu expertiză pentru a se stabili felul şi vechimea construcţiei edificate pe teren, cu consecinţe directe asupra stabilirii regimului juridic al imobilului şi validitatea încheierii contractului de vânzare.

Subsecvent, s-a solicitat desfiinţarea contractului de vânzare a imobilului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară săvârşirii infracţiunii.

Sub un alt aspect, hotărârea primei instanţe a fost criticată pentru gresita apreciere din partea instanţei că imobilul înstrăinat nu putea fi considerat locuinţa familiei în sensul legii civile.

S-a arătat că protecţia specială a locuinţei familiei este asigurată pe toată durata căsătoriei, inclusiv pe durata separaţiei în fapt a soţilor, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 321 alin. (1) C. civ.

În concluzie, s-a solicitat să se constate că la data perfectării contractului de vânzare şi a săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii, apelantul încă locuia în imobil împreună cu fiul H., iar toţi inculpaţii cunoşteau situaţia juridică a imobilului şi au acţionat în scopul de a obţine evacuarea lor din locuinţă.

3.2 Prin decizia penală nr. 854 din 07 decembrie 2021 a Curţii de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, pronunţată în dosarul nr. x/2020, au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Roman şi partea civilă G., desfiinţată în totalitate sentinţa penală nr. 198/09.04.2021 a Judecătoriei Roman, iar în rejudecare:

1. A stabilit inculpatei A. pedeapsa amenzii de 1800 RON, calculată prin înmulţirea unui număr de 180 zile amendă, determinat conform art. 62 alin. (2) rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen., cu suma de 10 RON corespunzătoare unei zile-amendă, stabilită conform art. 62 alin. (3) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen.

2. A stablit inculpatei B. pedeapsa amenzii de 1800 RON, calculată prin înmulţirea unui număr de 180 zile amendă, determinat conform art. 62 alin. (2) rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen., cu suma de 10 RON corespunzătoare unei zile-amendă, stabilită conform art. 62 alin. (3) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în declaraţii prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

3. A stablit inculpatului C. pedeapsa amenzii de 1800 RON, calculată prin înmulţirea unui număr de 180 zile amendă, determinat conform art. 62 alin. (2) rap. la art. 61 alin. (4) lit. b) C. pen., cu suma de 10 RON corespunzătoare unei zile-amendă, stabilită conform art. 62 alin. (3) C. pen., pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la fals în declaraţii prevăzută de art. 48 alin. (1) C. pen. rap. la art. 326 C. pen.

În temeiul art. 83 alin. (1) C. pen. a dispus amânarea aplicării pedepselor amenzii penale stabilite inculpaţilor A., B. şi C. pe un termen de supraveghere de 2 ani, conform art. 84 C. pen., şi calculat de la data rămânerii definitive a hotărârii.

S-a dispus ca, pe durata termenului de supraveghere, inculpaţii trebuie să respecte măsurile de supraveghere prevăzute de art. 85 alin. (1) lit. a)-e) C. pen.

În temeiul art. 86 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, datele prevăzute în art. 85 alin. (1) lit. c)-e) C. pen., se comunică Serviciului de probaţiune Neamţ.

În temeiul art. 404 alin. (3) C. pen., s-a atras atenţia inculpaţilor asupra consecinţelor nerespectării măsurilor de supraveghere şi ale săvârşirii de noi infracţiuni în cursul termenelor de supraveghere.

A fost obligat fiecare inculpat în parte la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare statului, conform art. 274 alin. (1) şi (2) C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare efectuate în apel au rămas în sarcina statului.

Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat pe baza probatoriului administrat că între inculpata A. şi numitul H. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar la momentul vânzării, G. şi H., fiul inculpatului şi al părţii civile, locuiau în continuare în imobil.

În aceste condiţii, s-a arătat că în mod eronat judecătorul fondului a apreciat că imobilul în discuţie nu reprezintă locuinţa familiei în sensul legii civile, reţinând că la momentul vânzării, inculpata A. nu mai locuia efectiv în imobil, fiind mutată la mama sa I., din toamna anului 2016.

Instanţa de apel a arătat că faptul evocat, respectiv împrejurarea că inculpata a decis să părăsească imobilul şi să locuiască la mama sa, nu avea relevanţă sub aspectul acuzaţiilor formulate în cauză, atât timp cât fostul soţ al inculpatei şi fiul acestora au rămas în imobil, care, în raport de conţinutul dispoziţiilor art. 321 C. civ., şi-a menţinut statutul de locuinţă a familiei Bogza.

În raport de conţinutul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa de apel a apreciat ca fiind lipsit de relevanţă şi faptul că soţii erau separaţi în fapt la momentul vânzării imobilului, în condiţiile în care membrii familiei Bogza (fostul soţ şi fiul inculpatei - major) locuiau în acel imobil la momentul înstrăinării, imobilul păstrându-şi astfel statutul de locuinţă a familiei.

Instanţa de apel a găsit întemeiate susţinerile din apelul procurorului, reţinând, la rândul său, că inculpata avea posibilitatea să sesizeze instanţa de tutelă, iar aceasta să autorizeze încheierea contractului de vânzare. Până la obţinerea unei asemenea autorizaţii, interdicţia vânzării opera chiar şi în condiţiile în care inculpata era proprietara exclusivă a imobilului afectat ca locuinţă a familiei.

Prin urmare, s-a arătat de către instanţa de apel că, în prezenţa unei limitări a soţului proprietar în exerciţiul dreptului său de proprietate, declararea necorespunzătoare a adevărului făcută de inculpată în faţa notarului public cu ocazia încheierii contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.02.2017 de BNP D., cu sediul în municipiul Roman, în sensul că imobilul pe care l-a înstrăinat fratelui său, inculpatul C., şi soţiei acestuia, inculpata B., nu reprezenta locuinţa familiei, realizează cumulativ elementele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen.

Instanţa de apel nu a primit argumentul instanţei de fond, conform căruia declararea necorespunzătoare adevărului de către inculpată nu avea capacitatea de a produce efecte juridice în legătură cu posibilitatea încheierii contractului de vânzare, nefiind prevăzută drept condiţie de validitate, câtă vreme convenţia încheiată a produs evidente consecinţe juridice, constând în evacuarea ulterioară a părţii civile G. şi fiului acesteia major la solicitarea noilor proprietari ai imobilului, inculpaţii C. şi B..

Instanţa de apel nu şi-a însuşit nici opinia instanţei de fond care apreciase că simpla cunoaştere de către inculpaţii C. şi B. a situaţiei juridice a imobilului nu putea fi considerată un act de complicitate, cât timp aceştia nu au înlesnit ori favorizat în vreun fel activitatea autoarei.

Dimpotrivă, instanţa de apel a reţinut că activitatea desfăşurată de inculpaţii C. şi B. i-a servit efectiv autoarei, întrucât, devenind proprietarii imobilului, au înlesnit procedura evacuării din locuinţă a numiţilor G. şi H., acţionând în calitate de complici.

S-a reţinut că toţi cei trei inculpaţi au acţionat cu intenţie şi în acelaşi scop, iar soţii C. şi B. au fost pe deplin conştienţi de faptul că acţiunile lor creează condiţiile necesare încheierii contractului de vânzare, oferind astfel inculpatei A. premisele săvârşirii infracţiunii.

În consecinţă, constatând existenţa faptelor de fals în declaraţii comise de inculpata A. cu complicitatea coinculpaţilor C. şi B. şi vinovăţia acestora la săvârşirea faptelor, instanţa de apel a stabilit în sarcina lor pedepse cu amenda, sancţiune apreciată ca fiind suficientă în lumina criteriilor prevăzute de art. 74 C. pen., pedepse cu privire la care a dispus mai apoi amânarea aplicării, conform art. 83 C. pen.

Ca urmare, au fost admise apelurile declarate în cauză şi desfiinţată în totalitate sentinţa primei instanţe.

4. Cererea de recurs în casaţie

La data de 07 ianuarie 2022, împotriva deciziei penale nr. 854 din 07.12.2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, au formulat recurs în casaţie inculpaţii A., B. şi C., invocând cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

S-a susţinut de către apărare că soluţia de condamnare dispusă în cauză se întemeiază pe o greşită interpretare a dispoziţiilor legale care reglementează noţiunea de "locuinţa familiei", iar în contextul stării de fapt reţinute şi a reglementării aplicabile nu erau întrunite cerinţele de tipicitate ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen. şi, respectiv complicitate la această infracţiune.

În dezvoltarea criticii formulate, s-a arătat că instanţa de apel a considerat în mod greşit că fostul soţ al inculpatei A., respectiv G., care rămăsese în imobilul înstrăinat, locuia în acel imobil în calitate de "soţ la care se află copiii", având în vedere că, în accepţiunea legii, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 4 lit. a) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, prin termenul de "copil" se înţelege persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii.

Ca atare, s-a arătat că imobilul înstrăinat de către inculpata A., după separarea în fapt de fostul său soţ, nu constituia locuinţa familiei, din moment ce fiul H. nu mai avea calitatea de copil în sensul legii, având vârsta de peste 18 ani la data încheierii contractului de vânzare.

Pe de altă parte, pentru a fi infracţiune, falsul în declaraţii trebuie să fie de natură să producă consecinţe juridice sau să servească la producerea acelei consecinţe.

Inculpaţii au subliniat că în speţă consecinţa juridică a falsului este reprezentată de transferul proprietăţii prin autentificarea actului de vânzare, nicidecum de evacuarea fostului soţ din imobil, aşa cum se arată în decizia instanţei de apel. În acelaşi sens, complicitatea coautorilor se cere a fi analizată în legătură cu autentificarea actului de vânzare şi nu în raport de evacuarea soţului neproprietar, cum nelegal s-a reţinut în decizia instanţei de apel.

S-a mai arătat şi că declaraţia inculpatei A. formulată cu ocazia autentificării contractului de vânzare nu a fost de natură să producă consecinţe juridice în condiţiile în care destinaţia de locuinţa familiei a imobilului înstrăinat către inculpaţii C. şi B. nu fusese notată în cartea funciară potrivit regulilor în materie de publicitate imobiliară. În lipsa unei asemenea menţiuni care să apară în extrasul de carte funciară avut în vedere la autentificarea actului de vânzare, declaraţia inculpatei A. nu era aptă să producă consecinţe juridice, înstrăinarea fiind posibilă şi fără respectiva declaraţie.

În raport de toate cele arătate, s-a solicitat admiterea recursului în casaţie, conform art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) rap. la art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., casarea deciziei atacate şi, în rejudecare, achitarea inculpaţilor A., C. şi B., faptele astfel cum au fost reţinute, nefiind prevăzute de legea penală.

5. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 440 alin. (1) din C. proc. pen., a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 23 februarie 2022, constatându-se că cererea de recurs în casaţie îndeplineşte condiţiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu şi, în temeiul art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., a fixat termen de judecată pentru soluţionarea pe fond a recursului.

6. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului în casaţie

Examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate şi motivul de casare invocat, cu luarea în considerare a situaţiei de fapt stabilite în cauză şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul în casaţie declarat în cauză este fondat.

Rezultă din cuprinsul dispoziţiilor art. 433 C. proc. pen. că scopul recursului în casaţie urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Aceasta înseamnă că analiza în calea de atac a recursului în casaţie permite instanţei să verifice doar dacă situaţia de fapt, astfel cum a fost ea reţinută de instanţa de apel, corespunde tiparului obiectiv al infracţiunii pentru care s-a pronunţat condamnarea.

În cauză, starea de fapt reţinută prin decizia recurată, aceeaşi cu situaţia de fapt avută în vedere şi de prima instanţă, constă, în esenţă, în aceea că, la data de 07.02.2017, inculpata A. s-a prezentat la Biroul Individual Notarial D., cu sediul în municipiul Roman, unde a declarat că imobilul pe care îl înstrăinează fratelui său şi soţiei acestuia, respectiv inculpaţii C. şi B. nu constituie locuinţa familiei.

Ambele instanţe au reţinut că între inculpata A. şi numitul G. desfacerea căsătoriei a intervenit ulterior încheierii contractului de vânzare, iar la momentul vânzării, G. şi H. locuiau în continuare în imobil. S-a mai reţinut că H. (fiul inculpatei A.), care a continuat să locuiască în imobil împreună cu tatăl său, G., era major la data încheierii contractului de vânzare.

Deopotrivă, instanţele fondului au reţinut că inculpata A. nu mai locuia efectiv în imobil, fiind mutată la mama sa I., din toamna anului 2016.

Raportat la situaţia de fapt astfel reţinută, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că imobilul înstrăinat constituia locuinţa familiei în sensul legii civile şi că, în atare condiţii, declaraţia inserată în cuprinsul contractului de vânzare era de natură să producă consecinţe juridice în legătură cu posibilitatea de încheiere a contractului de vânzare.

Instanţa de apel a arătat că numitul G., care a rămas în locuinţă după despărţirea în fapt a soţilor, ocupa acel imobil în calitate de "soţ la care se află copiii", fiind astfel îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru calificarea imobilului ca "locuinţa familiei", potrivit art. 321 C. civ.

Înalta Curte constată însă că această interpretare este eronată şi în dezacord cu conţinutul normativ al reglementării în cauză.

Astfel, potrivit art. 321 C. civ., locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau, în lipsă, locuinţa soţului la care se află copiii.

Pentru a înţelege semnificaţia sintagmei "soţ la care se află copiii" trebuie avute în vedere dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, care, la art. 4 lit. a), defineşte termenul de copil ca fiind "persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nici nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, potrivit legii."

Or, numitul H., care a continuat să locuiască cu tatăl G. în imobilul proprietatea recurentei-inculpate, împlinise deja vârsta de 18 ani la data încheierii contractului de vânzare, aşa încât, neavând calitatea de copil în sensul legii, nu era îndeplinită condiţia ca imobilul înstrăinat să poată fi calificat ca reprezentând locuinţa familiei, după criteriul locuinţei soţului la care se află copiii.

Legea ocroteşte familia şi relaţiile de familie, iar în ceea ce priveşte copiii, până la vârsta de 18 ani.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare a legii la situaţia de fapt dedusă judecăţii, apreciind în mod eronat că imobilul ce a făcut obiectul contractului de vânzare nu putea fi înstrăinat fără consimţământul expres a soţului neproprietar.

Dimpotrivă, vânzarea putea fi valabil consimţită fără acordul soţului neproprietar ori autorizarea instanţei de tutelă câtă vreme la data încheierii contractului de vânzare intervenit între recurenţii-inculpaţi, imobilul înstrăinat nu reprezenta locuinţa comună a soţilor, aceştia fiind despărţiţi în fapt, şi nici calificat ca reprezentând locuinţa soţului la care se află copiii, în condiţiile în care singurul copil al foştilor soţi, care rămăsese să locuiască în imobil cu tatăl, avea împlinită vârsta de 18 ani.

Ca atare, declaraţia recurentei-inculpate A. formulată în sensul că imobilul înstrăinat prin contractul de vânzare încheiat cu recurenţii-inculpaţi C. şi B. nu constituia locuinţa familiei în sensul art. 321 C. civ., nu poate fi considerată ca atestând o stare de fapt neconformă cu realitatea, susceptibilă a produce consecinţe juridice, nefiind astfel întrunite elementele de tipicitate obiectivă ale infracţiunii de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C. pen.

Astfel, pentru realizarea elementului material al laturii obiective trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de norma de incriminare, respectiv: (i) să existe o declaraţie necorespunzătoare a adevărului, (ii) declaraţia să fie făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art. 175 sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea şi, de asemenea, (iii) să fie făcută în vederea producerii unei consecinţe juridice pentru sine sau pentru altul, atunci când potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producrerea acelei consecinţe.

Or, în speţă, nu este întrunită una din cerinţele esenţiale ataşate elementului material, respectiv aceea de a exista o declaraţie necorespunzătoare adevărului, din moment ce declaraţia recurentei-inculpate nu poate fi considerată ca atestând o stare de fapt neconformă cu realitatea, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte cerinţe, cum ar fi aceea ca declaraţia făcută să servească la producerea de consecinţe juridice.

În ceea ce îi priveşte pe recurenţii-inculpaţi C. şi B., în lipsa elementelor de tipicitate cerute pentru existenţa faptei imputate autorului, respectiv recurentei-incupate A., nu se poate reţine îndeplinirea condiţiilor de tipicitate pentru actele de participare secundară.

Prin urmare, reţinând că în cauză nu exista nicio situaţie care implice asigurarea protecţiei speciale a locuinţei familiei din perspectiva dispoziţiilor art. 321 din C. civ., faptele recurenţilor-inculpaţi, astfel cum au fost ele menţionate în decizia instanţei de apel, nu întrunesc elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 326 C. pen., respectiv complicitate la această infracţiune, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., va admite recursul în casaţie declarat de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 854 din data de 07 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Va casa în integralitate decizia atacată şi va menţine sentinţa penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman, privind pe inculpaţii A., B. şi C..

Va face aplicarea dispoziţiilor art. 275 alin. (3) şi (6) C. proc. pen., în ceea ce priveşte plata cheltuielilor judiciare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în casaţie declarat de inculpaţii A., B. şi C. împotriva deciziei penale nr. 854 din data de 07 decembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în dosarul nr. x/2020.

Casează în integralitate hotărârea atacată şi menţine sentinţa penală nr. 198 din 09 aprilie 2021 a Judecătoriei Roman, privind pe inculpaţii A., B. şi C..

Cheltuielile judiciare efectuate în recurs în casaţie şi în apel rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 04 mai 2022.