Compensation claim for land occupied by gas station revived; appeal admitted, appellate ruling quashed and remanded for breaching res judicata.

Imobil afectat unei reţele de transport a gazelor naturale. Acţiune în contravaloarea lipsei de folosinţă. Stabilirea, prin hotărâre definitivă, a existenţei dreptului proprietarului la despăgubiri. Efectele autorităţii de lucru judecat în raport cu efectele Deciziei nr. 27/2019 pronunţată în recurs în interesul legii

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Hotărârile judecătoreşti

Index alfabetic: autoritate de lucru judecat

decizie pronunţată în recurs în interesul legii

principiul securităţii raporturilor juridice

drept de proprietate

C.proc.civ., art. 430, art. 431, art. 517

Astfel cum rezultă din dispoziţiile legale ale art. 517 C.proc.civ., decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, ea devenind obligatorie doar începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial al României.

Privit din perspectiva metodei de interpretare teleologică a normelor juridice, textul legal enunţat reconfirmă principiul respectării puterii de lucru judecat a celor statuate deja definitiv judiciar, principiu fundamental al sistemului juridic naţional, enunţat în mod expres de art. 430 – art. 431 C.proc.civ. şi recunoscut inclusiv pe plan juridic european, convenţional.

Prin urmare, o decizie emisă în interesul legii, pronunţată pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, nu poate avea prevalenţă în concursul juridic cu principiul autorităţii de lucru judecat, autoritate privită atât sub aspectul său negativ, cât şi sub aspectul său pozitiv.

În acest context, cum dreptul la despăgubiri al reclamantului ca urmare a lipsirii sale de folosinţa imobilului, proprietatea sa, prin existenţa pe acesta a staţiei de reglare măsurare şi a conductei de gaze naturale aparţinând pârâtei, a fost stabilit, cu caracter obligatoriu, în cadrul litigiilor purtate între aceleaşi părţi, în perioada anterioară pronunțării Deciziei în recurs în interesul legii nr. 27/2019, se impune admiterea excepţiei puterii de lucru judecat, sub acest aspect, a hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Aşadar, cum efectele autorităţii de lucru judecat (atât sub aspect negativ, cât şi sub aspect pozitiv) nu pot fi înlăturate, de plano, printr-o decizie în interesul legii survenită ulterior definitivării hotărârilor judecătoreşti care au dezlegat o chestiune litigioasă legată de norma juridică interpretată,

instanţa de apel, reţinând că reclamantului nu i se poate recunoaşte dreptul la despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, date fiind prevederile art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004, a înlăturat, în mod eronat, puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare, în temeiul Deciziei în interesul legii nr. 27/2019, prin raportare la art. 517 alin. (4) C.proc.civ., considerând că, faţă de litigiile anterioare, în acţiunea pendinte a intervenit o modificare de cauză juridică.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 903 din 19 aprilie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, Secţia I civilă în data de 16.01.2014, reclamantul A. a solicitat în contradic­toriu cu pârâta Societatea Naţională B. SA, obligarea pârâtei la plata sumei de 296.341 lei - despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a suprafeţei de 596,5 mp, aferente perioadei 17.01.2011 -19.07.2011; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate pentru suma ce se va stabili cu titlu de despăgubiri, începând cu data de 19.07.2011 şi până la plata efectivă a acestora, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 81 din 27.01.2017, Tribunalul Vâlcea, Secţia I civilă a admis în parte cererea formulată de reclamantul A. şi a obligat pe pârâta SN B. S.A. la plata către reclamant, a sumei de 5.726 lei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 596,5 mp, situat în Drăgăşani, T 61/9, P 20, aferentă perioadei 17 ianuarie - 19 iulie 2011, împreună cu dobânda legală, calculată începând cu data de 19.07.2011 şi până la plata efectivă a despăgubirii. Totodată, s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 356,44 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1,93% din cheltuielile de judecată avansate de reclamant în cuantum total de 18.468,41 lei (din care suma de 6.568,41 lei reprezintă taxă judiciară de timbru, suma de 4.000 lei, reprezintă onorariul achitat avocatului C., suma de 6.000 lei reprezintă onorariul achitat avocatului D., suma de 900 lei reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul E., iar suma de 1.000 lei, reprezintă onorariul aferent expertizei specialitatea topografie, efectuată de expertul F.), proporţional cu pretenţiile admise. De asemenea, a fost respinsă cererea expertului din specialitatea topografie F. de majorare a onorariului aferent expertizei, de la suma de 1.000 lei la suma de 1.200 lei fiind stabilit onorariul definitiv la suma de 1.000 lei.

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 741 din 23.02.2021 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia I civilă, adoptată cu majoritate de voturi, s-a admis apelul formulat de pârâta Societatea Naţională B. SA împotriva sentinţei civile nr.81/2017 pronunţate de Tribunalul Vâlcea.

S-a respins apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr.81/2017, pronunţate de Tribunalul Vâlcea.

S-a schimbat sentinţa, în sensul respingerii acţiunii.

În opinia separată s-a apreciat că este nefondat apelul pârâtei Societatea Naţională B. S.A. şi este fondat apelul reclamantului A.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, reclamantul A. a declarant recurs, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art.488 alin.(l) pct.5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ., reclamantul a arătat în esență următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ. încalcă regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

1. Decizia nr. 27/2019 a Înaltei Curţi nu este aplicabilă în speţă, deoarece nu este vorba de un teren pe care să se afle reţele electrice.

Decizia nr. 27/2019 a I.C.C.J. invocată în motivarea deciziei recurate, se referă doar la acele litigii care vizează terenuri pe care se situează reţele electrice de transport, iar nu la acele litigii care vizează terenuri pe care sunt instalate instalaţii de gaz. Or, prezenta cauză are ca obiect un teren, proprietate privată, pe care au existat construcţii şi instalaţii de gaz, până în iulie 2011, când pârâta a eliberat terenul, mutând toată instalaţiile pe un alt teren achiziţionat în mod direct de către aceasta. În consecinţă, este aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, motivarea hotărârii nefiind corespunzătoare, ci dimpotrivă, străină de natura pricinii.

Aşadar, decizia recurată a fost pronunţată prin raportare la o decizie pronunţată în recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speţă. Toate articolele atât cele din Legea energiei electrice şi a gazelor nr. 13/2007, cât şi cele din Legea energiei naturale nr. 123/2012, ce au făcut obiectul recursului în interesul legii în vederea interpretării şi aplicării unitare se referă în mod exclusiv la energia electrică.

Toate articolele supuse analizei I.C.C.J. sunt reglementate în Titlul I al Legii nr. 123/2012 "Energia electrică", or este evident faptul că în speţă nu este vorba despre reţele de energie electrică, ci de instalaţii de gaz natural.

Din cele menţionate anterior, rezultă aşadar că dispoziţiile Deciziei nr. 27/2019 a I.C.C.J. invocate de Curtea de Apel Piteşti în motivarea deciziei recurate, nu sunt aplicabile în speţa de faţă, instanţa pronunţând o hotărâre prin raportare la motive străine de natura cauzei, motivarea fiind necorespunzătoare.

Nu se poate pune semnul egalităţii între instalaţiile de gaz şi cele electrice şi nici nu se poate considera că raţiunile avute în vedere de Înalta Curte în Decizia nr. 27/2019 sunt aplicabile şi la instalaţiile de gaz. Astfel, dacă în cazul instalaţiilor electrice acestea nu ocupă în totalitate terenurile şi nici nu împiedică în totalitate utilizarea terenurilor respective, acestea putând fi folosite cel puţin în scopuri agricole, cu totul alta este situaţia în cazul instalaţiilor de gaz. Terenul reclamantului era ocupat în totalitate de construcţiile şi era împrejmuit cu gard tocmai în scopul protejării acestor instalaţii, pentru a evita pericolele de explozie şi accidente. Reclamantul nu avea niciun fel de acces la terenul proprietatea sa tocmai din aceste considerente şi nu îl putea folosi nici măcar în scopuri agricole.

Întreaga motivare a hotărârii instanţei de apel, opinia majoritară, are în vedere această decizie care în mod evident nu este aplicabilă în speţă.

Decizia nr. 27/2019 nu este aplicabilă în speţă şi pentru că instalaţiile de gaz ale pârâtei au fost ridicate de aceasta de pe teren în anul 2011.

Deşi a fost obligată să respecte dreptul recurentului încă din anul 2006 prin decizia civilă nr. 429/R/2006, abia în anul 2011 pârâta s-a conformat şi şi-a mutat instalaţiile de gaz pe un alt teren, pe care l-a achiziţionat în acest scop.

In consecinţă, la momentul formulării acţiunii şi care priveşte perioada 17 ianuarie 2011 - 19 iulie 2011, pârâta eliberase terenul. În consecinţă, nici la data pronunţării Deciziei nr. 27/2019 pe terenul în litigiu nu se mai aflau aceste instalaţii.

Astfel, în speţă, după cum a menţionat, Decizia nr. 27/2019 se referă la terenuri pe care se situează instalaţii electrice de transport care nu pot fi mutate, Înalta Curte considerând că beneficiază de un uz şi servitute gratuită.

In consecinţă, în speţă nu este vorba nici de instalaţii electrice şi nici de instalaţii care să existe în continuare pe teren.

Aşa cum acestea au putut fi mutate în 2011, puteau fi mutate şi imediat după pronunţarea deciziei nr. 429/R/2006 prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, deci să elibereze terenul.

Mai mult, aşa cum a menţionat prin sentinţa civilă nr. 188/2003 a Tribunalului Vâlcea s-a statuat cu autoritate de lucru judecat faptul că terenul aparţinând reclamantului nu face parte din domeniul public.

În concluzie, Decizia nr. 27/2019 nu este aplicabilă pe de o parte întrucât se referă la terenuri ocupate de instalaţii electrice, iar nu la instalaţii de gaz, iar pe de altă parte pentru că vizează terenuri ocupate de instalaţii electrice. Or în speţă, pârâta şi-a ridicat între timp instalaţiile de gaz de pe terenul reclamantului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ. – instanţa de apel a motivat hotărârea raportându-se la o decizie pronunţată de I.C.C.J. în recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speţă.

În literatura de specialitate s-a arătat că motivarea unei hotărâri judecătoreşti trebuie să fie clară şi completă.

În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că atunci când instanţa de fond a făcut o motivare sumară şi confuză hotărârii, aceasta reprezintă o motivare necorespunzătoare.

De asemenea, este încălcat şi dreptul la un proces echitabil, drept protejat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Totodată, se observă cu evidenţă încălcarea dreptului reclamantului la un proces echitabil, având în vedere aspectele menţionate anterior, cu atât mai mult cu cât, în diverse soluţii de speţă, Curtea Europeană a formulat cerinţe privitoare la desfăşurarea unui proces pentru ca el să fie echitabil, aşa cum impune art. 6 § 1 din Convenţie. Astfel, ea a decis că „textul implică obligaţia tribunalului de a proceda la un examen atent al tuturor capetelor de cerere formulate de reclamanţi, al argumentelor şi cererilor de probă ale părţilor, având a aprecia pertinenţa acestora pentru decizia pe care el o va adopta, lucru care nu s-a întâmplat în prezenta cauză în faza procesuală anterioară. Instanţa de fond, refuzând să analizeze apărările invocate de reclamant şi pronunţând hotărârea în condiţiile menţionate din prezenta secţiune, a pronunţat o hotărâre nelegală aducând grave atingeri dreptului pârâtei la un proces echitabil".

In Cauza Albina C. României, Curtea reaminteşte că „dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include printre altele dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor". Acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţă. Art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa”.

In acelaşi fel, în Hotărârea CEDO pronunţată în data de 15.02.2007 in Cauza Boldea contra României, Curtea a statuat că absenţa sau insuficienta motivare a hotărârilor judecătoreşti are semnificaţia juridică a încălcării dreptului la un recurs efectiv şi prin urmare, la un proces echitabil si violează art. 6 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind o abatere sancţionată cu condamnarea Statului la despăgubiri.

Prin decizia nr. 1156/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată cu claritate faptul că instanţa trebuie să stabilească raporturile juridice dintre părţi, sens în care trebuie să analizeze toate mijloacele de apărare hotărâtoare pentru soluţia ce se putea pronunţa în cauză şi pentru dezlegarea corespunzătoare a raportului juridic dedus judecăţii.

Astfel cum s-a arătat în literatura de specialitate, obligaţia motivării hotărârii este impusă de legiuitor sub sancţiunea nulităţii relative, iar nerespectarea acestei obligaţii constituie un motiv de casare a hotărârii informe.

In practică, obligaţia stabilită de lege instanţelor de a-şi motiva hotărârile pe care le pronunţă are la bază raţiunea de a permite instanţelor de control judiciar să le verifice şi să le cenzureze soluţia sub aspectul temeiniciei şi legalităţii. De aceea, în cazul lipsei, insuficienţei sau obscurităţii motivelor, instanţa de control judiciar anulează hotărârea fiindcă în aceste condiţii misiunea de a controla hotărârea primei instanţe ori a instanţei de apel devine imposibil de realizat.

Nemotivarea sau motivarea necorespunzătoare apare astfel ca un viciu de procedură (formal), întrucât se materializează în însăşi sentinţa sau decizia atacată, apărând ca rezultat al unei redactări greşite din partea judecătorului.

Astfel, este incident motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin (1) pct. 6 C.proc.civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ. - hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat

Prin hotărârea pronunţată s-a încălcat autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte efectul pozitiv al acesteia.

In opinia separată, în mod corect judecătorul motivează hotărârea prin raportare la autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior între părţi. Atât timp cât între acelaşi părţi au fost pronunţate mai multe hotărâri cu acelaşi temei juridic şi parţial acelaşi obiect, în sensul că singurul aspect care este diferit este doar perioada pentru care se solicită acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, este obligatoriu ca instanţele de judecată să ţină cont de toate acele aspecte care au intrat în puterea lucrului judecat. A reţine altfel, este contrar dispoziţiilor legale referitoare la autoritatea de lucru judecat în mod definitiv.

Aşa cum s-a arătat în literatura de specialitate, „autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie contrazisă printr-o altă hotărâre".

Efectele autorităţii de lucru judecat, în accepţiunea doctrinei, comportă două aspecte:

a. un aspect negativ - efectul negativ pentru partea care a pierdut procesul, în sensul că nu mai poate repune în discuţie dreptul său într-un alt litigiu;

b. un aspect pozitiv - efectul pozitiv pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că se poate prevala de dreptul recunoscut, într-o nouă judecată.

Efectul negativ al autorităţii de lucru judecat este reglementat de dispoziţiile art. 431 alin.1 C.proc.civ., iar efectul pozitiv este reglementat de art. 431 alin. 2 C.proc.civ.

Autoritatea de lucru judecat vizează atât dispozitivul hotărârii, cât şi considerentele acesteia. În doctrină se menţionează că „vor beneficia de autoritate de lucru judecat acele considerente în lipsa cărora n-ar fi posibilă înţelegerea dispozitivului hotărârii".

După cum a menţionat în cadrul secţiunii I a recursului, între părţi au fost pronunţate mai multe decizii prin care s-au stabilit cu autoritate de lucru judecat, următoarele:

- obligaţia pârâtei de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, cu toate prerogativele acestuia - posesie, folosinţă şi dispoziţie;

- „pârâta nu a arătat care este dreptul în temeiul căruia foloseşte terenul pretins a fi proprietate publică a statului, deoarece nu a dovedit existenţa unui raport juridic între ea şi stat în temeiul căruia exercită folosinţa bunului". Aşadar, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că pârâta exercită folosinţa bunului fără niciun drept. Aşadar, pârâta nu poate opune reclamantului dreptul de uz şi cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu;

- dreptul reclamantului de a obţine despăgubiri pentru lipsa de folosinţă asupra terenului ocupat aproape în totalitate de instalaţii de gaz natural, existând faptă ilicită, prejudiciu, legătură de cauzalitate şi vinovăţie.

La data pronunţării tuturor acestor decizii dintre părţi, era în vigoare Legea gazelor naturale nr. 351/2004 şi cu toate acestea, toate instanţele care au judecat anterior acţiunile in justiţie dintre părţi, au statuat cu autoritate de lucru judecat că pârâta folosește terenul fără drept, că este de rea-credinţă şi că nu poate opune reclamantului un drept de uz şi de servitute gratuite.

Instanţele anterior sesizate au statuat cu autoritate de lucru judecat că prevederile Legii nr. 351/2004 nu sunt aplicabile în speţă.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că nu este vorba de autoritate de lucru judecat decurgând din hotărârile pronunţate anterior, pe motiv că acum este o altă situaţie, în sensul că între timp ar fi intervenit o decizie pronunţată de I.C.C.J. într-un recurs în interesul legii. Decizia nu este aplicabilă în speţă întrucât se referă la energia electrică, iar pe de altă parte, dispoziţiile legale existau şi anterior pronunţării acestei decizii, iar toate instanţele anterior sesizate, au statuat cu autoritate de lucru judecat (sub aspectul pozitiv) faptul că în speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 351/2004. Faptul că ulterior litigiilor în care s-a constatat acest lucru s-a modificat forma Legii nr. 351/2004, s-a modificat actul normativ în sensul că pe lângă dispoziţiile legale referitoare la gaze a fost reunită şi reglementarea referitoarea la energia electrică, dar în două capitole distincte, fără legătură între ele, este irelevant în speţă, reglementarea referitoare la gaze fiind neschimbată. In consecinţă, operează autoritatea de lucru judecat în legătură cu această chestiune, nefiind posibilă contrazicerea hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Aşadar, prin toate hotărârile pronunţate anterior s-a statuat că în privința SN B. SA, sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale reglementate în art. 998-999 vechiul Cod civil. Aşadar s-a statuat în mod definitiv, că: (i) există faptă ilicită - ocuparea abuzivă a terenului deţinut de reclamant; (ii) există prejudiciu - lipsa de folosire a terenului deţinut de reclamant, (iii) există legătură de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu (iv) vinovăţia pârâtei - deşi între părţi a fost pronunţată hotărârea nr. 429/R/2006 prin care pârâta a fost obligată să respecte dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta cu vinovăţie nu a adus la îndeplinire hotărârea. De asemenea, tot cu putere de lucru judecat s-a stabilit definitiv că pârâta nu-i poate opune reclamantului dreptul de uz şi cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu.

Curtea de Apel Piteşti era obligată să ţină cont de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior, prin raportare la efectul pozitiv al acesteia.

Ceea ce interesează în speţa de faţă este efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat cu privire la nenumăratele hotărâri judecătoreşti pronunţate anterior între cele două părţi.

Pentru a fi opusă autoritatea de lucru judecat - sub aspectul său pozitiv, singura condiţie care trebuie îndeplinită este aceea a legăturii dintre hotărârile pronunţate anterior şi dosarul în care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în această situaţie, nefiind relevantă existenţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză. În speţa de faţă nu numai că este evidentă legătura dintre hotărârile pronunţate şi soluţionarea dosarului, dar în plus există şi identitate de părţi, cauză şi parţial de obiect. Singurul element diferit este cuantumul pretenţiilor care urmează a fi acordate reclamantului, raportat la o altă perioadă de timp.

În consecinţă, hotărârea recurată este nelegală întrucât în opinia majoritară s-au respins toate motivele invocate de recurentul-reclamant cu privire la aplicabilitatea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat. Or, art. 431 alin (1) impunea ca instanţa de apel să ţină cont de efectul pozitiv al hotărârilor pronunţate anterior între părţi. De altfel, este absurd să se considere că toate hotărârile pronunţate anterior sunt irelevante pentru soluţionarea celui din urmă dosar dintre părţi.

Or, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere dispoziţiile art. 431 alin.2 C.proc.civ., respectiv obligativitatea hotărârilor invocate (anume efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat) şi să ţină cont de dezlegările deja date de instanţele judecătoreşti în legătură cu aspectele menţionate prin hotărârile irevocabile menţionate, cu atât mai mult cu cât este evident faptul că, de la data pronunţării tuturor hotărârilor invocate, nu a intervenit nicio schimbare nici din punct din punct de vedere legislativ şi nici din punct de vedere al situaţiei de fapt.

In jurisprudenţă s-a statuat că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă să demonstreze ceva în raporturile juridice dintre părţi, respectiv modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Aşadar, prin pronunţarea deciziei recurate, curtea a încălcat aspectul pozitiv (efectele pozitive) ale autorităţii de lucru judecat.

In esenţă, hotărârea recurată este nelegală deoarece prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior s-a statuat cu autoritate de lucru judecat:

a) obligaţia pârâtei de a respecta dreptul de proprietate al reclamantului, cu toate prerogativele acestuia - posesie, folosinţă şi dispoziţie

b) pârâta nu-i poate opune reclamantului dreptul de uz şi cel de servitute gratuite asupra terenului în litigiu;

c) pârâta exercită folosinţa bunului fără niciun drept;

d) sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Aşadar, pentru toate considerentele anterior expuse, motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ. este incident.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ. încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material

1. Dreptul de proprietate al recurentului a fost afectat în integralitate.

Aşa cum s-a arătat în acţiune, în speţă este vorba de împiedicarea exercitării prerogativelor dreptului de proprietate asupra terenului de către proprietar şi din acest motiv se impune plata lipsei de folosinţă.

De altfel, în litigiile anterioare dintre părţi care au avut ca obiect perioade anterioare şi care au fost întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, instanţele de judecată au reţinut în mod expres faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale şi că se impune acordarea prejudiciului constând în lipsa de folosinţă a terenului.

Instanţa de apel reţine în mod nelegal că reclamantul nu ar fi îndreptăţit la lipsa de folosinţă întrucât conductele de gaz şi accesoriile s-ar fi aflat pe teren la momentul restituirii în natură către reclamant şi că aceasta nu ar fi făcut obiecţiuni în momentul predării, acceptând în felul acesta situaţia și că în acest fel pârâta ar fi fost de bună-credinţă.

Imobilul - teren a fost preluat în mod abuziv de către stat în timpul regimului comunist. În felul acesta tot abuziv a fost amplasată şi staţia de transformare necesară transportului de gaz - câtă vreme statul comunist nu a avut un drept legal asupra imobilului, nici amplasarea staţiei de gaz nu putea fi făcută în mod legal. Legea nr. 18/1991 este o lege specială de reparaţie care a urmărit să repare prejudiciile cauzate prin abuzurile făcute de regimul comunist. Principala formă de reparaţie este aceea de a se restitui în natură proprietarului bunul care i-a fost luat abuziv.

În lumina jurisprudenţei, atât a instanţelor române, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, asemenea măsuri dispuse în perioada comunistă, reprezintă grave atingeri aduse dreptului de proprietate, preluarea având caracter abuziv.

Fiind vorba de o preluare abuzivă, fără titlu valabil, în realitate dreptul de proprietate a rămas în patrimoniul titularului său, fiind vorba de o deposedare printr-o simplă măsură de fapt.

Or, în condiţiile în care statul deţinea fără titlu acest teren, neavând deci, niciun drept asupra acestuia, amplasarea de către SN B. SA pe acest teren, a staţiei de transport gaze s-a făcut cu nerespectarea dreptului adevăratului proprietar, profitând de starea de fapt contrară legii şi cu concursul autorităţilor vremii, astfel că în niciun caz această situaţie nu îi poate fi opusă reclamantului.

În consecinţă, motivarea instanţei în sensul că nu a existat un abuz la înfiinţarea construcţiilor pe terenul deţinut de reclamant şi că în acest fel pârâta a fost de bună-credinţă, este nelegală. Astfel cum a arătat, atât timp cât titlul statului nu fost unul valabil, nu ar fi putut transmite cu titlu legal folosinţa asupra terenului către pârâtă.

Amplasându-şi staţia de transport gaze pe un teren preluat fără titlu, SN B. SA nu a făcut altceva decât să perpetueze o stare de nelegalitate, rezultatul produs fiind vicierea oricăror măsuri întreprinse şi lipsa unui titlu valabil care să justifice conduita avută, impunându-se astfel plata lipsei de folosinţă a terenului.

Reclamantul nu a putut să îşi manifeste consimţământul pentru amplasarea staţiei de transport gaz pe terenul său, iar în prezent în opinia majoritară a instanței de apel, SN B. SA ar putea să folosească terenul cu titlu gratuit în perioada care formează obiectul prezentului litigiu. Instanţa de apel consideră în mod nelegal că reclamantul nu poate avea dreptul la contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată şi în condiţiile în care pentru perioadele anterioare s-a reţinut deja că pârâta datorează lipsa de folosinţă a terenului.

În consecinţă, concluzia opiniei majoritare în sensul că întrucât staţia de transport gaz ar fi existat pe teren la momentul restituirii în natură, reclamantul nu ar mai putea solicita contravaloarea lipsei de folosinţă, este nelegală.

După cum s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, în speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. În plus faţă de cele menţionate în hotărârile invocate prin raportare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reaua-credinţă a pârâtei este evidentă. Aşa cum a menţionat, cu toate că hotărârea nr. 429/R/2006 a Curţii de Apel Piteşti a fost definitivă şi executorie încă din 2006, abia in iulie 2011, pârâta a eliberat terenul reclamantului. Este fără putinţă de tăgadă că pârâta a fost de rea-credință, având în vedere că putea să mute staţia de transport gaz încă de la data pronunţării hotărârii Curţii de Apel Piteşti, respectiv în anul 2006 şi nu ar fi trebuit să aştepte până în anul 2011.

Aşadar, pârâta a încălcat cu rea-credinţă dreptul de proprietate al reclamantului timp de mai bine de 5 ani.

Practic este lipsit de temei legal să se reţină că pârâta, ce a refuzat să se conformeze hotărârii judecătoreşti care o obliga să respecte proprietatea si posesia terenului, ar putea fi „recompensată" cu recunoaşterea unui drept de a folosi terenul în mod gratuit întemeiat pe o Decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii care nu este aplicabilă în speţă.

Mai mult, aceste construcţii l-au împiedicat pe reclamant să tragă orice folos din bunul proprietatea sa, drept de proprietate reconstituit în baza unor legi speciale de reparație, deoarece staţia de gaze ocupa terenul integral de 596,5 mp, restul de 103 mp fiind în afara staţiei. Aşadar, în această situaţie ar fi însemnat ca reclamantul să plătească taxe şi impozite ca proprietar al acestui teren, fără a beneficia însă în vreun fel, dar în schimb ar fi fost obligat să lase terenul la dispoziţia pârâtei sine die dacă aceasta nu ar fi binevoit să se mute de pe terenul său. Este evident că o astfel de abordare este contrară tuturor dispoziţiilor legale de drept aplicabile.

Ar fi excesiv să se pretindă reclamantului să suporte exclusiv gratuit, fără nicio despăgubire, sarcina existenţei S.R.M. pe terenul său, în acest caz ar putea vorbi de existenţa unei ingerinţe nejustificate prin prisma alin. 2 art. 1 din Protocolul adiţional la CEDO, în exercitarea dreptului de proprietate prin reducerea posibilităţii practice de exercitare a prerogativelor esenţiale, care dau substanţă dreptului în sine şi care se referă în special la dreptul de folosinţă şi de a culege fructele terenului.

Astfel, nu este vorba de o simplă limitare a dreptului de proprietate privată în interes public, în condiţiile în care staţia de transport gaz a ocupat terenul aproape în totalitate, ci o veritabilă lipsire a reclamantului de exercitarea prerogativelor pe care legea le recunoaşte proprietarului.

O asemenea situaţie echivalează cu o „expropriere de fapt” gratuită, care potrivit jurisprudenţei CEDO este interzisă.

2. În speţă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

În lumina art. 998 C.civ., "orice faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 C.civ. statuează că "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapt sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa".

Analizând aceste dispoziţii ale legii se observă că pentru a se putea angaja răspunderea civilă delictuală a unei persoane, trebuie îndeplinite în mod cumulativ patru condiţii:

a. existența unei fapte ilicite;

b. existența unui prejudiciu;

c. existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;

d. existența vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul.

2.1 Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, ca element esenţial în angajarea răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind „orice faptă prin care încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparţinând unei persoane”.

Principiul de drept obiectiv care este încălcat este acela că nimănui nu-i este permis prin fapta sa, să cauzeze vreo vătămare unei alte persoane, drepturilor subiective sau intereselor legitime ale acesteia.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a fi avute în vedere nu numai normele juridice, dar deopotrivă, şi normele de convieţuire socială în măsura în care reprezintă o continuare a prevederilor legale şi conturează însuşi conţinutul, limitele şi modul de exercitare a drepturilor subiective recunoscute de lege.

Or, în cazul dreptului de proprietate, fundamentat şi protejat prin diferite acte normative interne şi internaţionale, este firesc ca încălcarea lui, ingerinţa ilicită a unui terţ în exercitarea liberă a atributelor dreptului real, să dea naştere în patrimoniul titularului dreptului de a cere repararea prejudiciului cauzat.

Altfel, refuzul acordării unor despăgubiri este nelegal, contrar unor dispoziţii precum:

- art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţia României care statuează că dreptul de proprietate este garantat, iar proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege;

- art. 44 alin. (5) din Constituţia României care prevede că pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii;

- art. 44 alin. (6) din Constituţia României stabileşte că despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie;

-art.136 alin.(5) din Constituţia României: proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice;

- alin. 1 al Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene prevede: orice persoană are dreptul de a deţine în proprietate, de a folosi, de a dispune şi de a lăsa moştenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi în schimbul unei despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o;

- art. 480 C.civ. care statuează că proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv si absolut, însă în limitele determinate de lege, iar art. 481 C.civ. nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă și prealabilă despăgubire;

- art. 1 din Decretul nr. 31/1954 precizează că: "drepturile civile sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială”;

- Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice ale Omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974) prevede că: "toate persoanele sunt egale şi beneficiază de ocrotire egală din partea legii".

În speţă, terenul pe care este amplasată staţia de transport gaze naturale, a făcut obiectul preluării abuzive în perioada comunistă.

După cum a mai menţionat, în lumina jurisprudenţei atât a instanțelor române, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, asemenea măsuri dispuse în perioada comunistă, reprezintă grave atingeri aduse dreptului de proprietate, caracterul ilicit al faptei fiind evident.

Mai mult, potrivit dispoziţiilor legale şi jurisprudenţei, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Aşadar calitatea de proprietar este apreciată în moment cu data preluării, titlul statului nefiind valabil la momentul la care a dat în folosinţă gratuită terenul către SN B. SA.

Pentru ca răspunderea civilă a celui care a cauzat prejudiciul să fie angajată, este necesar ca fapta ilicită să îi fie imputabilă autorului ei, autorul să fi avut o vină atunci când a săvârșit-o.

In speţă, SN B. SA a săvârşit o faptă ilicită aşa cum a demonstrat anterior, instalaţiile de transport gaz fiind amplasate abuziv pe un teren asupra căruia nu avea un titlu valabil. Mai mult, deşi a existat o hotărâre definitivă care a fost pusă în executare silită încă din anul 2006, pârâta a refuzat să respecte dreptul de proprietate al reclamantului şi să elibereze terenul timp de peste 5 ani. Prin urmare, pârâta este responsabilă pentru prejudiciul cauzat recurentului-reclamant, fiind aşadar, obligată a-1 repara.

În speţă este îndeplinită şi condiţia prejudiciului:

Prejudiciul constă în rezultatul, în efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană.

In doctrină se arată că prejudiciul pentru a fi susceptibil de reparare trebuie să îndeplinească două condiţii:

a. să fie cert;

b. să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al prejudiciului presupune că prejudiciul trebuie să fie sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţilor de evaluare.

In situaţia prezentată, prin amplasarea de către SN B. SA a staţiei de transport gaz pe terenul proprietatea recurentului, i se aduce acestuia un prejudiciu constând în lipsa de folosinţă a terenului, acesta neputând să-şi exercite atributele dreptului de proprietate - staţia ocupând terenul aproape în totalitate.

Dată fiind această situaţie specială - teren ocupat în totalitate - recurentul reclamant nu numai că nu a putut să îşi exercite prerogativele de proprietar, dar nici nu a putut exploata în vreun fel acest teren tocmai pentru că era ocupat în totalitate de instalaţiile de gaz ale pârâtei, iar accesul său la proprietate era împiedicat. Astfel, terenul respectiv nu a putut fi folosit în niciun fel de proprietarul său, nu a putut culege fructele, nu a avut dreptul de dispoziţie materială a terenului, iar dreptul de dispoziţie juridică a fost îngrădit. Aşadar recurentul a suferit un prejudiciu prin lipsa de folosinţă a terenului în sensul instalării staţiei de transport gaz de către pârâtă.

Apare în acest context, ca echitabilă şi în spiritul reglementărilor legale, o justă reparare a disproporţiei prestaţiilor dintre cele două părţi prin despăgubirea recurentului cu contravaloarea lipsei de folosinţă pe care a suferit-o în urma amplasării pe terenul său a staţiei de transport gaz pe întreg terenul.

Mai mult, dreptul de proprietate este garantat de către art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei, autonomia noţiunii fiind conturată printr-o jurisprudenţă constantă încă din anul 1982.

Relevă în acest sens, că dispoziţia art. 1 din Primul Protocol instituie 3 principii: primul fiind cel al protecţiei dreptului de proprietate, iar celelalte două constituind limitări ale exerciţiului acestui drept: posibilitatea privării de proprietate pentru cauză de utilitate publică şi reglementarea exercitării acestui drept în conformitate cu interesul general. Este esenţial a nota consacrarea limitei jurisprudenţiale date de „atingerea substanţei" dreptului: proprietarul nu poate fi privat de dreptul său, netrebuind a se ajunge la golirea de conţinut a dreptului proprietarului bunului.

Este evident faptul că în condiţiile în care terenul a fost ocupat în totalitate de pârâtă, nu se poate vorbi de o proporţionalitate între exercitarea dreptului şi limitarea acestui drept. Mai mult, atât jurisprudenţă constantă a CEDO, cât şi dispoziţiile legale menţionate anterior impun acordarea unor despăgubiri juste în situaţia în care există limitări în exercitarea dreptului de proprietate. Aşadar, în niciun caz, aceste limitări, fie ele pentru utilitate publică, fie ele proporţionale, nu pot fi cu titlu gratuit.

În cazul în care titularul este lipsit de posibilitatea exercitării atributelor dreptului său de către stat, acestuia din urmă îi va incumbă obligaţia de a-1 indemniza corespunzător pe proprietar. Fie că o cauză este examinată prin raportare la existenţa unor obligaţii pozitive ale statului, fie că ea priveşte denunţarea unor ingerinţe ale autorităţii publice, trebuie „pus în prim plan justul echilibru necesar a fi respectat între interesele concurente ale individului şi ale societăţii în ansamblul ei, cu recunoaşterea unei anumite marje de apreciere în favoarea autorităţilor statale". Atât timp cât conduita impune suportarea unei sarcini "disproporţionate şi excesive" nejustificate, atunci se va considera că au fost încălcate dispoziţiile art.1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

Una dintre condiţiile privării legale de proprietate este indemnizarea titularului dreptului, aceasta fiind consacrată jurisprudențial. Temeiul „legal" al acesteia s-a considerat a fi tot art. 1 din Protocolul nr.1, întrucât „în absenţa unei indemnizări, acesta n-ar asigura decât o protecţie iluzorie şi ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei”.

Finalitatea indemnizaţiei este de a compensa pierderea suferită de proprietar, în consecinţă, trebuie stabilită şi plătită cât mai aproape de momentul survenirii prejudiciului.

În consecinţă, faţă de cele menţionate anterior, rezultă că sunt îndeplinite condiţiile pentru repararea prejudiciului cauzat, hotărârea instanţei de apel fiind nelegală şi sub acest aspect.

2.3. In speţă este îndeplinită şi condiţia vinovăţiei:

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau mai exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia, faţă de faptă şi urmările acesteia.

Vinovăţia presupune întotdeauna, un anumit nivel de cunoaştere, de conştiinţă a semnificaţiei sociale a faptelor şi a urmărilor eventuale ale acestora.

Atitudinea culpabilă a pârâtei este evidentă în condiţiile în care a refuzat timp de mai bine de 5 ani să pună în executare şi să respecte o hotărâre judecătorească definitivă. După cum a arătat, aşa cum şi-a mutat instalaţiile şi a eliberat terenul în 2011, o putea face în anul 2006 când a fost obligată prin hotărâre definitivă.

Refuzul reclamantei de a respecta hotărârea judecătorească definitivă pronunţată între părţi şi de a acorda despăgubiri ca o justă reparare a prejudiciului cauzat prin lipsa folosinţă a terenului, aduce atingere însuşi dreptului de proprietate a recurentului.

În speţă este îndeplinită şi condiţia privind legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, acest lucru rezultând în mod evident, din cuprinsul argumentării.

Fiind întrunite în cauză toate cele patru elemente ale răspunderii civile delictuale, rezultă atât nelegalitatea, cât şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel.

Aşadar, şi în situaţia în care instanţa de apel nu ar fi avut în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârilor pronunţate anterior, din simpla analiză a condițiilor răspunderii civile delictuale este evident faptul că în speţă se impunea acordarea prejudiciului cauzat de lipsa de folosinţă asupra terenului.

Pentru toate aceste considerente, motivul de recurs prevăzut de art.488 pct. 8 C.proc.civ. este incident în cauză.

5.Apărările formulate în cauză:

Intimata Societatea Naţională B. SA a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Înalta Curte reţine sub un prim aspect, faptul că potrivit art. 517 C.proc.civ. referitor la recursul în interesul legii, „Conţinutul hotărârii şi efectele ei - (1) Asupra cererii, completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie. (...) (2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. (...) (4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I”.

Aşadar, referitor la modalitatea de apreciere a efectelor produse asupra dreptului la despăgubiri al reclamantului recurent, de decizia invocată de instanţa de apel, nr. 27/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casatie si Justitie în solutionarea recursului in interesul legii cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a dispoziţiilor art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012, Curtea consideră – disonant Curţii de Apel - că se impune prevalent, faţă de aspectele particulare ale cauzei, recunoaşterea efectelor puterii de lucru judecat.

Astfel, retinand si dispozitiile art. 517 C.proc.civ. anterior citate, instanta de recurs apreciaza ca decizia în interesul legii arătată produce efecte doar pentru viitor, fără a afecta hotărârile judecătorești pronunțate anterior. Acceptarea ipotezei contrarii echivalează cu eludarea sau încălcarea prezumției absolute a puterii de lucru judecat, caracterizate prin caracterul obligatoriu şi incontestabil.

Detaliind, se observă că potrivit art. 430 al. 2 C.proc.civ., „Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă”, în vreme ce art. 431 al. 2 C.proc.civ. stipulează că „Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă”.

Cum în cauză existenţa dreptului la despăgubiri al recurentului reclamant ca urmare a lipsirii sale de folosinţa imobilului teren proprietatea sa privată, prin existenţa pe acesta a staţiei de reglare măsurare şi a conductei de gaze naturale aparţinând intimatei pârâte, a fost stabilit cu caracter obligatoriu în perioada anterioara pronunțării deciziei in interesul legii, se impunea pe cale de consecinţă admiterea exceptiei puterii de lucru judecat, sub acest aspect, a hotărârilor judecătoreşti anterioare.

Această concluzie se impune întrucât astfel cum rezultă din dispoziţiile legale ale art. 517 C.proc.civ. citate anterior, decizia în interesul legii nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, ea devenind obligatorie doar începând cu data publicării sale în Monitorul Oficial al României.

Privit din perspectiva metodei de interpretare teleologică a normelor juridice, textul legal enunţat (re)consacră astfel, reconfirmă principiul respectării puterii de lucru judecat a celor statuate deja definitiv judiciar, principiu fundamental al sistemului juridic naţional, enunţat în mod expres de art. 430 – art. 431 C.proc.civ. şi recunoscut inclusiv pe plan juridic european, convenţional.

Astfel, Curtea observă că principiul respectării autorității de lucru judecat este de o importanță fundamentală atât în ordinea juridică națională, cât și în ordinea juridică comunitară și la nivelul Curții Europene a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil în fața unei instanțe, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, trebuie interpretat în lumina preambulului la Convenție, care enunță supremația dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremației dreptului este principiul securității raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluția dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanțe să nu mai poată fi supusă rejudecării (a se vedea în acest sens, Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunțată în Cauza Brumărescu împotriva României, par. 61).

În egală măsură, în cadrul Hotărârii din 23 septembrie 2008, pronunţate în cauza Amurăriţei împotriva României, nr. 4351/02, instanţa de contencios european a arătat sub aspectul dreptului fundamental reglementat de art. 6 din Convenţie, că „dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art.6 alin.1 din Convenţie, trebuie interpretat conform părţii introductive a Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului drept element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul din elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care doreşte, între altele, ca soluţia definitivă pronunţată de instanţe la orice controversă să nu mai fie rejudecată (Brumărescu împotriva României [GC], nr. 28342/95, paragraful 61, CEDH 1999-VII). În plus, statele au obligaţia de a se înzestra cu un sistem juridic capabil să identifice procedurile conexe şi să interzică deschiderea de noi proceduri asupra aceluiaşi subiect (a se vedea, mutatis mutandis, Gjonbocari şi alţii împotriva Albaniei, nr. 10508/02, paragraful 66, 23 octombrie 2007).

Din această perspectivă, Curtea EDO a arătat în cadrul paragrafului 31 din hotărârea evocată, că „instanţele ar fi trebuit să ţină cont de constatările făcute anterior de instanţe, asupra situaţiei” imobilului, iar în cadrul paragrafului 32, că „instanţele sesizate cu acţiunea în revendicare, nu ar fi trebuit să rejudece constatările instanţelor precedente”, concluzionând în sensul că „permiţând admiterea acţiunii în revendicare pe baza argumentelor prezentate deja în cadrul altor litigii dintre părţi, sistemul pus la dispoziţia părţilor nu a îndeplinit cerinţele prevăzute la art. 6 alin. 1 din Convenţie interpretat în lumina principiului securităţii raporturilor juridice, instanţele încălcând astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil în sensul art. 6 alin. 1 din Convenţie” (paragraful 37).

De asemenea, Curtea observă și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, care a amintit importanța pe care o deține principiul autorității de lucru judecat atât în ordinea juridică a Uniunii, cât și în ordinile juridice naționale (a se vedea exempli gratia Hotărârea din 29 iunie 2010 pronunțată în Cauza C nr. 526/08, par. 26). Acest principiu este expresia principiului securității juridice (Hotărârea din 1 iunie 1999, pronunțată în Cauza C-126/97, par. 46), el fiind menit a garanta atât stabilitatea dreptului și a raporturilor juridice, cât și o bună administrare a justiției (Hotărârea din 3 septembrie 2009 pronunțată în Cauza C 2/08, par. 22).

Aşadar, în lumina tuturor acestor considerente enunţate, instanţa supremă apreciază că o decizie emisă în interesul legii, pronunţată pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, nu poate avea prevalenţă în concursul juridic cu principiul autorităţii de lucru judecat, autoritate privită astfel cum s-a enunţat anterior, atât sub aspectul său negativ, cât şi sub aspectul său pozitiv. Acest principiu este reglementat în sistemul juridic naţional şi convenţional, drept un impediment procesual de reanalizare în temeiul unei decizii emise de instanţa supremă în aplicarea art. 517 C.proc.civ., survenite ulterior, a unei chestiuni de drept deja dezlegate definitiv anterior.

Cazul de excepţie menţionat nu este unul singular în cadrul sistemului juridic naţional, inexistenţa caracterului absolut al obligativităţii aplicării deciziilor în interesul legii regăsindu-se şi în alte situaţii juridice, de exemplu, în cazul unui recurs netimbrat, atunci când excepţia procesuală a netimbrării (cu efectul juridic al anulării căii de atac) are prioritate în soluţionare chiar şi în situaţiile în care pe fond, hotărârea judecătorească obiect al căii de atac respective, este eronată sub aspectul modului de interpretare şi aplicare a unei prevederi legale care a constituit subiectul recursului în interesul legii admis.

Aşadar, din perspectiva tuturor acestor elemente menţionate, Înalta Curte conchide în sensul că de plano, efectele autorităţii de lucru judecat (atât sub aspect negativ, cât şi sub aspect pozitiv) nu pot fi înlăturate printr-o decizie în interesul legii survenită ulterior definitivării hotărârilor judecătoreşti care au dezlegat o chestiune litigioasă legată de norma juridică interpretată.

Din această perspectivă expusă, aprecierea instanţei de apel în majoritate, referitoare la înlăturarea excepţiei puterii de lucru judecat a deciziilor anterioare, în temeiul Deciziei în interesul legii nr. 27/2019, prin raportare la art. 517 al. 4 C.proc.civ., care ar determina – în opinia instanţei de apel - o modificare de cauză juridică a prezentului litigiu faţă de cele anterioare, este eronată şi aceasta chiar dacă am aprecia că această decizie în interesul legii este aplicabilă şi în privinţa capacităţilor de gaze naturale şi nu doar în privinţa celor energetice, raportat la faptul că obiectul deciziei în interesul legii l-au constituit exclusiv prevederile legale vizând capacităţile energetice (art. 16 alin. (2), (3), (5), (6), (7), (9), (10), art. 19 alin. (3), art. 20 alin. (3), art. 35 alin. (3) şi art. 41 alin. (4) din Legea energiei electrice nr. 13/2007, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv dispoziţiile art. 12 alin. (2), (3), (5), (6), (8), (10) şi (11), art. 14 alin. (3), art. 15 alin. (3), art. 30 alin. (4) şi art. 44 alin. (4) din Legea energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012), în condiţiile în care în aceeaşi lege (Legea nr. 123/2012) se regăseşte distinct, cadrul de reglementare pentru desfăşurarea activităţilor privind producţia, transportul, distribuţia, furnizarea şi înmagazinarea gazelor naturale şi a gazelor naturale lichefiate, precum şi modalităţile de organizare şi funcţionare a sectorului gazelor naturale, de acces pe piaţă, precum şi criteriile şi procedurile aplicabile pentru acordarea de autorizaţii şi/sau licenţe în sectorul gazelor naturale.

De altfel, Înalta Curte constată convergent că date fiind prevederile art. 430 al. 2 şi art. 431 al. 2 C.proc.civ. şi potrivit doctrinei şi practicii judecătoreşti uniforme în această privinţă, o eventuală modificare de cauză juridică a unei cereri de chemare în judecată nici nu este de natură să înlăture de plano (astfel cum a apreciat instanţa de apel) autoritatea de lucru judecat privită sub aspectul său pozitiv.

2. Or, din tot acest unghi de vedere expus cu caracter preliminar, Înalta Curte constată că în cadrul deciziei recurate, instanţa de apel în opinie majoritară a apreciat (prin intermediul aplicării în speţă prin analogie a Deciziei în interesul legii nr. 27/2019) că în temeiul art. 90 al. 2 din Legea nr. 351/2004 a gazelor (în vigoare în perioada 17 ianuarie 2011 – 19 iulie 2011 pentru care se solicită în prezentul litigiu, despăgubiri), conform căruia „Exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile din domeniul gazelor naturale se realizează cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora”, folosinţa terenului recurentului de către intimată nu poate da naştere unui drept la despăgubiri.

Or, instanţa prezentă de recurs constată faptul că în cadrul litigiilor purtate anterior între părţile procesuale prezente şi soluţionate în mod definitiv, a fost deja dezlegată această chestiune de drept din perspectiva acestor prevederi legale (art. 90 al. 2 din Legea nr. 351/2004 a gazelor) în vigoare în intervalul temporal pentru care se solicită în prezenta cauză despăgubiri.

Mai mult, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti definitive pronunţate anterior între părţile procesuale prezente, s-a statuat inclusiv faptul că aprecierile, dezlegările judecătoreşti definitive din hotărârile judecătoreşti anterioare au putere de lucru judecat pentru viitor, singurul element diferit, perioada pentru care se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă, nefiind considerat ca modificator al situaţiei juridice dintre părţile procesuale.

Astfel, cu titlu de exemplu, instanţa de recurs constată că în cuprinsul deciziei civile irevocabilă nr. 2044/2012 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia I civilă, s-a arătat că „O subcritică a celui de-al doilea motiv, întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct.9 C.proc.civ., detaliază limitele dreptului de proprietate, cu referire la decizii ale Curţii Constituţionale şi la Legea nr. 351/2004 privind dreptul de uz şi servitute, critică neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, constatându-se că aceste aspecte au fost analizate, cu putere de lucru judecat, prin deciziile anterioare, pronunţate în cauză, de exemplu decizia civilă nr.104/2008, iar prevederile Legii nr. 351/2004, abrogată la 19.07.2012, cu excepţia art.6-10, abrogate la 06.10.2012, prin Legile nr.123 şi 160/2012, trebuie apreciate în raport de prevederile constituţionale şi internaționale, cu precizarea că deciziile constituţionale vizând Legea nr. 351/2004 se referă la păstrarea unui just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale. (...)

Astfel, instanţa de apel, în mod corect a reţinut, aşa cum am arătat şi anterior, puterea de lucru judecat, ci nu autoritatea de lucru judecat, cum greşit susţine recurenta, cu referire la hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, respectiv: decizia nr. 429/R/2006 a Curţii de Apel Piteşti; decizia civilă nr. 104/2008 a Tribunalului Vâlcea; decizia civilă nr. 303/2008 şi nr. 77/2010.

Astfel, prin hotărârile judecătoreşti amintite anterior, instanţele judecătoreşti au dezlegat anumite probleme, precum: aplicabilitatea art.998 - 999 C.civ. cu privire la cererea reclamantului în despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de conducte; pasivitatea pârâtei în rezolvarea situaţiei create prin existenţa acestor instalaţii; sarcinile gratuite prevăzute de Legea nr. 351/2004, care trebuie privite în raport de prevederile constituţionale şi internaţionale.

De asemenea, prin decizia civilă nr. 303/2008 şi nr. 77/2010, s-a reţinut existenţa identităţii de temei juridic şi parţial de obiect, în sensul că, în speţa de faţă, reclamantul solicită recunoaşterea aceluiaşi drept civil, la despăgubiri, însă pentru o altă perioadă, nefiind dovedită intervenţia unei cauze modificatoare a elementelor de fapt sau schimbarea regimului juridic a terenului afectat de instalaţii, toate aceste dezlegări având putere de lucru judecat.

(...) Referitor la cererea de despăgubiri, nu s-a motivat existenţa autorităţii de lucru judecat, ci puterea de lucru judecat, cât priveşte recunoaşterea acestui drept, însă pe perioade diferite, iar prejudiciul a fost stabilit prin expertiza efectuată pentru fiecare perioadă solicitată”.

De asemenea, prin decizia civilă irevocabilă nr. 1504/2010 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au arătat următoarele: „Tribunalul în mod legal a reţinut că prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior şi menţionate mai sus s-a statuat cu putere de lucru judecat că petitului reclamantului de acordare a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă a terenului ocupat de conductă şi celelalte instalaţii ale B. S.A. îi sunt aplicabile prevederile art. 998-999 Cod civil, iar acestuia nu-i poate fi imputat faptul că a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pe amplasamentul deţinut anterior preluării.

Totodată, Curtea reţine că tribunalul a reţinut ca situaţie de fapt care rămâne câştigată cauzei, că pârâta nu a dovedit intervenţia unei cauze modificatoare a oricărui element de fapt în raport cu speţele anterioare, cum ar fi schimbarea regimului juridic al terenului afectat de instalaţii ori faptul că acestea nu se mai află pe terenul reclamantului şi a stat în pasivitate în legătură cu rezolvarea situaţiei generate de existenţa instalaţiilor pe terenul reclamantului A. În mod corect tribunalul a reţinut că lipsa de pasivitate a S.C. B. S.A., în condiţiile în care prin hotărârile menţionate mai sus, care-i sunt opozabile, s-au făcut aprecieri cu privire la posibilităţile de rezolvare a chestiunilor litigioase, echivalează cu culpa acestei societăţi.

În concluzie, Curtea constată că în speţă tribunalul a aplicat corect dispoziţiile art. 998-999 C.civ. în raport de situaţia de fapt reţinută în cauză şi de hotărârile judecătoreşti anterioare, rămase irevocabile, care se bucură de puterea lucrului judecat, vinovăţia S.C. B. S.A. fiind aceea că aceasta a stat în pasivitate în legătură cu rezolvarea situaţiei generate de existenţa instalaţiilor acestei societăţi pe terenul reclamantului.

Referitor la prevederile Legii nr. 351/2004, acestea trebuie interpretate în speţa de faţă ţinând cont de principiul puterii lucrului judecat, de faptul că dreptul de proprietate este un drept fundamental, reglementat de art.480 C.civ. şi de art. 1 din Protocolul nr. 1 anexă la C.E.D.O., precum şi de prevederile Constituţiei României care garantează dreptul de proprietate şi de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult, dispoziţiile Legii nr. 351/2004 referitoare la dreptul de uz şi servitute legală gratuită, nu pot fi reţinute în litigiu, deoarece (...) dacă s-ar aplica s-ar încălca jurisprudenţa C.E.D.O. în materie, întrucât s-ar goli de conţinut dreptul de proprietate al reclamantului care nu ar primi despăgubiri, iar justul echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale s-ar rupe în defavoarea proprietarului A.

De altfel, şi deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în legătură cu textele corespunzătoare din Legea nr. 351/2004 se referă la păstrarea unui just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale.

Curtea constată că prima critică din recurs este nefondată, întrucât tribunalul a pronunţat o hotărâre legală, aplicând şi interpretând corect prevederile art.998-999 Cod civil, art.480 Cod civil şi ale Legii nr.351/2004, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului aplicabilă în speţă.

(...) Totodată, Curtea reţine că tribunalul a menţionat în motivare de ce nu pot fi reţinute dispoziţiile Legii nr. 351/2004, în raport de prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, cu motivarea că acestea nu pot retroactiva, că trebuie să existe un just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale şi că nu poate fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoaşterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri.

Astfel au fost aplicate şi interpretate corect de tribunal dispoziţiile art.998-999 C.civ., art.480 C.civ. şi prevederile Legii nr.351/2004.

De asemenea, instanţa de apel s-a raportat corect şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului”.

În egală măsură, în cadrul deciziei civile irevocabile nr. 303/2008 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a reţinut că „Prevederile art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, instituie o sarcină gratuită, care grevează proprietăţile afectate, dar nu trebuie uitat că „proprietarul este în drept a se folosi şi dispune de proprietatea lui în mod exclusiv, absolut şi după cum interesele sale o cer”, în limitele determinate de lege, drept consfinţit şi garantat atât de Constituţie, cât şi de practica şi legislaţia Curţii Europene a Drepturilor Omului.

În deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 86, 88, 89 şi 90 din Legea gazelor nr. 351/2004, deşi excepţia a fost respinsă de fiecare dată, analizând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a reţinut că legiuitorul „poate” aprecia în funcţie de nevoia reală a comunităţii măsurile de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, dar în vederea realizării scopului ei legitim măsura privativă de proprietate trebuie însă să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului.

Potrivit art.44 alin.(5) din Constituţie, se prevede expres dreptul autorităţilor de a folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare pentru lucrări de interes general, dar în condiţiile acordării de despăgubiri proprietarului pentru „daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.

De altfel, nimic nu împiedică persoana care a suferit un prejudiciu în urma operaţiunilor de realizare şi retehnologizare a capacităţilor din domeniul gazelor naturale care se află pe terenurile proprietate privată să solicite statului sau societăţilor comerciale specializate repararea pagubelor produse, potrivit dispoziţiilor dreptului comun, ceea ce a şi făcut reclamantul din cauza de faţă.

În acest context, nici textele de lege pe care tribunalul şi-a întemeiat decizia nu au fost greşit aplicate. Acest lucru rezultă, de altfel, chiar din cuprinsul prevederilor art. 90 alin. (2) din Legea nr. 351/2004. Faptul că reclamantul a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pe terenul său, nu-i poate fi imputat, acesta fiind de altfel şi scopul legilor speciale de recuperare a proprietăţilor de către cei îndreptăţiţi”.

Aşadar, în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anterioare, s-a statuat în mod definitiv că: faptul că se solicită contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioade de timp ulterioare, nu este de natură să înfrângă puterea de lucru judecat a actelor judiciare definitive pronunţate având ca obiect pretenţii solicitate pentru intervalele de timp anterioare; faptul că dispoziţiile Legii nr. 351/2004 trebuie privite în mod corelat cu prevederile Constituţiei şi ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, trebuind să existe un just echilibru între exigenţele interesului general şi apărarea drepturilor individuale, neputând fi golit dreptul de proprietate al reclamantului prin nerecunoaşterea în favoarea acestuia a dreptului la despăgubiri, precum şi faptul că din perspectiva despăgubirilor solicitate de către recurentul reclamant pentru lipsirea sa de folosinţa terenului, nu-i poate fi imputat faptul că a obţinut reconstituirea dreptului de proprietate pe terenul său, acesta fiind chiar scopul legilor speciale de reparaţie.

Or, toate aceste statuări sunt diametral opuse celor reţinute de către instanţa de apel în opinie majoritară, relative în esenţă faptului că nu ar fi incidentă în cauză puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti anterioare şi că nu se poate recunoaşte dreptul la despăgubiri al recurentului pentru lipsa de folosinţă, date fiind prevederile art. 90 al. 2 din Legea nr. 351/2004.

Aserţiunea intimatei din cuprinsul întâmpinării în sensul că prin decizia civilă nr. 429/R/2006 a Curţii de Apel Piteşti, Secţia civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi pentru cauze cu minori şi de familie, de asemenea definitivă, s-ar fi respins cererea recurentului prezent privind contravaloarea lipsei de folosinţă pentru considerentul că potrivit art. 90 al. 2 din Legea nr. 351/2004, drepturile de uz şi de servitute sunt exercitate cu titlu gratuit, este eronată. Astfel cum rezultă din cuprinsul respectivei decizii civile invocate, argumentul respectivei instanţe privind respingerea acestui capăt de cerere, a fost acela că daunele au fost solicitate aferent perioadei 1996 – 1999, în vreme ce dreptul recurentului prezent asupra terenului în litigiu a fost concretizat prin punerea sa în posesie în anul ulterior 2000.

Aşadar, Înalta Curte constată că în cauză este incident cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ.– „(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat”, instanţa de apel în opinie majoritară încălcând în mod eronat, potrivit tuturor celor expuse, autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv a hotărârilor judecătoreşti definitive anterioare.

Înlăturarea autorităţii de lucru judecat e premisa deciziei civile recurate și cum această premisă a fost înlăturată, potrivit considerentelor anterior expuse de prezenta instanţă de recurs, rezultă că judecarea cauzei trebuie realizată cu luarea în considerare a autorităţii de lucru judecat îndepărtate. Întrucât autoritatea de lucru judecat are valoarea judiciară probatorie a unei prezumţii, date fiind prevederile art. 430 – art. 432 C.proc.civ., Înalta Curte apreciază pe cale de consecinţă, că în cauză instanţa de apel nu a procedat astfel la soluţionarea fondului cauzei, fapt de natură a determina potrivit prevederilor art. 497 C.proc.civ. în referire la art. 488 pct. 7 C.proc.civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel, aspect care generează inutilitatea analizării în continuare, a celorlalte motive de recurs invocate în cauză, motive afectate predominant fondului cauzei, aspecte de fond care – laolaltă cu apărările opuse lor de către intimată prin inclusiv întâmpinarea formulată în recurs – vor fi evaluate de către instanţa de rejudecare.

Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 741/2021, pronunțate de Curtea de Apel Pitești – Secția I civilă, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza spre rejudecare, la aceeași curte de apel.