Prescription start date for state eviction liability of tenant-buyers under Law 112/1995 following absolute nullity of purchase contracts

Imobil pierdut de chiriașul cumpărător ca urmare a constatării nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995. Regim juridic diferit al celor două modalități reglementate de legea specială, în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicțiune. Efecte asupra momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiunea în despăgubiri

Cuprins pe materii: Drept civil. Prescripţia extinctivă

Index alfabetic: contract de vânzare-cumpărare

nulitate absolută

preț de piață

preț actualizat

prescripţia dreptului material la acţiune

Legea nr. 10/2001, art. 50, art. 50 ind. 1

Decretul nr. 167/1958

Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri prevăzute de art. 50 alin. (2) și art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.

Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață - legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri de proprietate valabile. Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriaşul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care, menţinându-se valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu se fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credinţă a cumpărătorului.

Diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001.

Astfel, dreptul la acţiunea în restituirea prețului de piaţă, având un obiect patrimonial, este supus prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data naşterii dreptului la acţiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare cereri în justiţie pentru valorificarea dreptului afirmat și care are, prin urmare, semnificaţia naşterii în concret, iar nu în abstract, a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea preţului de piaţă în favoarea persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei în discuţie.

În ceea ce privește restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşul cumpărător, temeiul juridic al cererii este cel prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin hotărâre irevocabilă, care a deschis acestuia calea acţiunii în justiţie pentru repunerea în situaţia anterioară, drept consecinţă a retroactivităţii efectelor nulității contractului. Ca atare, prescripția dreptului la acţiunea în restituirea preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, a început să curgă, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când partea reclamantă a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, moment plasat la data soluţionării irevocabile a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul proprietar.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 450 din 2 martie 2022

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă, la data de 03.11.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti ca, prin hotărârea ce va pronunţa, sa dispună:

- obligarea pârâtului să-i plătească preţul de piaţă actualizat, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare al imobilului situat în Bucureşti, compus din 3 camere plus dependinţe, cu suprafaţa utilă de 76,96 mp, balcon de 4,73 mp, pivniţă de 7,80 mp şi cota de teren de sub construcţie de 20,50 mp, conform contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996, preţ ce urmează să fie actualizat cu indicele de inflaţie până la data efectivă a plăţii şi care este evaluat estimativ la valoarea de 150.000 euro (cca. 675.000 lei);

- obligarea pârâtului la plata despăgubirilor civile reprezentând dobânda legală aplicată la suma ce urmează a fi acordată de instanţă pe baza expertizei de specialitate actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 31.11.2016 şi până la data plăţii efective;

- în subsidiar, a solicitat acordarea preţului plătit la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, actualizat conform legii, în cazul în care se constată ca fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Decizia ICCJ nr. 1 din 19 ianuarie 2015, pronunţată în recurs în interesul legii).

În drept, acțiunea reclamantei a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 50, art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, completată prin Legea nr. 1/2009 (pct.18), cât şi de art. 44, art. 48, art. 21 , art. 16, art. 148 din Constituţia României, respectiv de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia CEDO, jurisprudenţa constantă internă şi jurisprudenţa CEDO.

2. Sentința pronunțată de Tribunalul București

Prin sentinţa civilă nr. 789 din 09.06.2017, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată din oficiu, şi a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel București

Prin decizia nr. 105 9 A din 21.11.2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 789/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

4. Decizia pronunţată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție

Prin decizia nr. 1330 din 26.06.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr.1059 A/2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel București

În rejudecarea apelului, prin decizia civilă nr.782 A din 15.07.2020, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta A., împotriva sentinţei civile nr. 789/2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

5. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr.782 A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C.proc.civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta-recurentă a arătat că, prin acţiunea dedusă judecăţii, a solicitat aplicarea directă a art. 1 Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în sensul de a se constata existenţa unui „bun actual”, conform contractului nr. 1277/19446/1996, care nu a fost anulat până la data evicţiunii totale din 14.05.2014, iar după acest moment, să se constate existenţa unui bun de valoare patrimonială, sub formă de creanţă, generat de efectele acţiunii în revendicare, prin decizia ICCJ nr. 1375/2014, toate acestea în concordanţă cu legile speciale de reparaţie, cu Legea nr. 1/2009, cu faptele şi actele juridice probate în spiritul jurisprudenţei CEDO, în special cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale şi începerea prescripţiei la data de 14 mai 2014.

Astfel, a susținut recurenta, la pagina 8 ultimul paragraf din decizia recurată, instanţa de apel s-a raportat unilateral la decizia nr. 347/2005 şi a asimilat desfiinţarea unui act deja anulat administrativ cu evicţiunea, printr-o greşită interpretare a normelor de drept material, desfiinţarea unui contract care nu mai există în circuitul civil neputând atrage nicio consecinţă.

Deşi instanţa de apel s-a referit în mod explicit la contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, rămas în circuitul civil şi neanulat, nu a motivat de ce până la data soluţionării, prin hotărâre definitivă, a acţiunii în revendicare s-a născut dreptul la acţiunea în despăgubiri.

Instanţa de apel a omis şi împrejurarea că momentul naşterii acestui drept trebuie stabilit în condiţiile legii speciale, şi nu în cele ale dreptului comun la care a făcut referire.

Recurenta a susținut că data la care acţiunea în revendicare a primit o soluţie definitivă (30.10.2013), respectiv irevocabilă şi cu caracter executoriu (prin decizia nr.1375/14.05.2014), corespunde cu data evicţiunii totale pentru pierderea imobilului deoarece titlul statului, respectiv Decretul nr. 92/1950, a fost declarat nevalabil şi concomitent a fost recunoscut dreptul de proprietate al reclamantului, contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, valabil până la acea dată, fiind desfiinţat şi nemaiproducând efecte juridice, prin compararea titlurilor de proprietate, iar obligaţia restituirii proprietăţii de la proprietarul evins către fostul proprietar s-a născut din acel moment, dată la care prejudiciul a fost cert şi s-a putut cunoaşte şi întinderea lui.

A mai susţinut recurenta că data de 30 octombrie 2013, respectiv cel târziu data de 14.05.2014, marchează începutului prescripţiei, în raport şi de condiţiile îndeplinite conform Legii nr. 1/2001 care a modificat Legea nr. 10/2001, prescripţia fiind astfel guvernată de noul Cod Civil.

Prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat nu numai analiza existenţei unui „bun actual” sub formă de creanţă la data iniţierii acţiunii, dar şi analiza existenţei dreptului de proprietate valabil şi întabulat fără sarcini, drept obţinut prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/1996, încheiat în baza Legii nr.112/1995, a cărei valabilitate a fost confirmată prin sentinţa irevocabilă nr. 50 din 04.01.2006 a Judecătoriei Sector 1 Bucureşti.

Motivarea instanţei de apel în sensul că, în anul 2005, a fost anulat contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, iar decizia nr. 347 din 10.03.2005 chiar dacă nu este executorie, nu se poate admite că nu produce efecte, este nelegală şi contradictorie cu dispozitivul hotărârii, fiind interpretate şi aplicate greşit prevederile legilor speciale şi a normelor de drept civil incidente în speţă, cât şi jurisprudenţa internă şi internaţională în materie, instanţa de apel nemotivând şi neanalizând susţinerile reclamantei cu privire la existenţa a două contracte de vânzare-cumpărare pentru acelaşi imobil, refuzând să constate lipsa de identitate a contractelor nr. 1277/06.11.1996 şi nr. 1277/19446/06.11.1996, care se poate observa prin simpla comparare a lor.

Considerentele instanţei de apel în sensul că, urmare a nulităţii contractului, reclamanta nu a avut niciodată calitatea de proprietar, sunt nelegale, deoarece înlătură şi denaturează situaţia juridică reală, cu încălcarea dreptului garantat de Constituţie şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană, deşi din probe reiese că contractul nr.1277/19446/06.11.1996 a intrat în circuitul civil, iar contractul nr. 1277/06.11.1996 a fost anulat de către emitent şi apoi de o instanţă judecătorească prin decizia nr. 347/2005.

Existenţa a două contracte distincte pentru acelaşi apartament este confirmată prin adresa Administraţiei Fondului Imobiliar nr. 4222/29.03.2017.

Motivarea instanţei cu privire la împrejurarea că autorul reclamantei a continuat să locuiască în imobil, iar faptul că a procedat la întabularea dreptului de proprietate în anul 2006 nu presupune că nu a cunoscut prejudiciul şi pe cel care datorează reparaţia, nu corespunde realităţii fiind contrazisă de actele juridice şi neavând niciun suport juridic faţă de sentinţa nr. 50 din 04.01.2006, irevocabilă, care, cu autoritate de lucru judecat, demonstrează contrariul.

A arătat recurenta că, în aceste condiţii, dreptul de proprietate al autorului său a existat şi ulterior pronunţării deciziei nr. 347/2005, deoarece contractul nr. 1277/19446/06.11.1996 nu a făcut obiectul acestei decizii şi, în baza acestui contract, a achitat taxele şi impozitele aferente, dreptul său de proprietate fiind confirmat prin sentinţa nr. 50 din 04.01.2006, însă instanţa de apel a ignorat şi încălcat autoritatea de lucru judecat a acestei sentinţe, pronunţată după decizia nr. 347/2005, şi care a confirmat valabilitatea contractului nr. 1277/19446/06.11.1996, cât şi posesia utilă a imobilului.

În ceea ce priveşte decizia nr. 347/2005, recurenta a arătat că această decizie a avut ca obiect constatarea nulităţii contractului nr. 1277/06.11.2011 şi nu a putut produce efectele juridice de anulare sau de desfiinţare a contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995, pentru că nu a fost învestită cu formulă executorie şi nici nu are caracter executoriu prin natura ei, astfel cum s-a stabilit prin două hotărâri irevocabile; decizia nr. 347/2005 nu reprezintă nici act translativ de proprietate şi nici nu ţine locul unei acţiuni în revendicare, prin care se aplică principiul restitutio în integrum, efectele acestei decizii fiind suspendate deoarece nu a fost îndeplinită procedura începută în baza Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a ignorat autoritatea de lucru judecat a încheierii din 21.04.2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 8702 din 30.10.2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a acţiunii în revendicare (motivată de decizia 347/2005), întrucât nu au încetat motivele pentru care a fost suspendată acţiunea în revendicare şi anume finalizarea procedurilor în baza Legii nr. 10/2001.

În continuare, recurenta a prezentat motivele de ineficacitate a deciziei nr. 347/2005, făcând, în esenţă, trimitere la obiectul şi temeiul de drept al cererii soluţionate prin această hotărâre judecătorească şi la limitele judecăţii realizate în acea cauză.

A arătat, în acest sens, că argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că scopul principal al cărţii funciare, reglementat de Legea nr. 7/1996, era acela de a asigura opozabilitatea faţă de terţi a drepturilor înscrise în cuprinsul acestora, iar părţile contractului anulat prin decizia nr. 347 din 10.03.2005 nu pot susţine că nu cunosc situaţia juridică reală a imobilului întabulat după data pronunţării irevocabile a hotărârii de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare în care au avut calitatea de părţi, sunt nelegale şi în contradicţie cu normele de drept şi cu legislaţia în materie, ignorând efectele juridice ale acestei întabulări, limitate la efectul de opozabilitate, fără a argumenta corect şi complet de ce a înlăturat întreg probatoriul invocat în apărare.

Făcând trimitere la situaţia de fapt a litigiului, recurenta a invocat caducitatea dispoziţiei nr. 10600 din 22.08.2008, arătând că actul administrativ cu putere de lege nu a fost înscris în cartea funciară, nefiind înscris nici în prezent, iar îndeplinirea formalităţilor de publicitate este condiţia ca dreptul să fie constituit legal, să devină opozabil erga omnes şi să devină titlu executoriu, fiind astfel nerespectate prevederile art. 25 alin. (6) din Legea nr. 10/2011, sub imperiul căreia a fost emisă.

Recurenta a invocat, de asemenea, nulitatea deciziei nr. 347 din 10.03.2005 şi caducitatea acesteia, pentru lipsa efectelor juridice.

A mai susţinut recurenta că motivarea instanţei de apel este nelegală, deoarece nu a avut în vedere toate criticile din apel, în raport cu cerinţele art.425 alin.(1) lit.b) C.proc.civ. şi art.479 alin.(1) din acelaşi cod, fiind afectat însuşi actul de justiţie cu încălcarea dreptului la apărare garantat la art. 6 alin (1) din Convenţie, iar invocarea excepţiei prescripţiei extinctive din oficiu nu s-a raportat la apărările formulate, decizia nefiind motivată în raport de cauzele de întrerupere sau suspendare a cursului prescripţiei extinctive, ignorând şi hotărârile cu autoritate de lucru judecat relevante, ceea ce constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

În continuare, recurenta a susținut că este valabil contractul nr. 1277/19446/06.11.1996, întrucât nu a fost constatat nul şi nici desfiinţat, iar în sarcina acesteia nu s-a reţinut nicio cauză de nulitate conexă cu încălcarea Legii nr. 112/1995 la data înstrăinării, actul fiind pe deplin valabil în condiţiile art. 45 alin (1), fost art. 46, din Legea nr. 10/2001, procedurile de restituire începute de fostul proprietar în baza Legii nr. 10/2001 fiind finalizate doar la momentul soluţionării irevocabile a acţiunii reclamantei de respingere a cererii de anulare a dispoziţiei nr. 10600/2008 prin decizia nr. 1331 din 23.09.2014 a Curţii de Apel Bucureşti.

În opinia recurentei, decizia nr. 347/2005 nu îndeplineşte nici condiţiile de a genera efectele juridice în sfera de aplicare a Legii nr.10/2001, deoarece nu întruneşte condiţiile cerute de legea specială, şi anume existenta unei hotărâri irevocabile, anterioare datei de 14.02.2001, prin care titlul statului să fie declarat nul sau nevalabil, condiţie pentru a fi declarată buna sau reaua-credinţă. Această condiţie a fost îndeplinită abia prin decizia nr. 1375 din 14.05.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, când sentinţa nr. 210 din 27.02.2001 a Tribunalului Bucureşti cu privire la acţiunea în revendicare, introdusă în anul 1998, a rămas irevocabilă şi executorie, iar reclamanta a fost obligată să restituie imobilul proprietarului.

Recurenta a făcut, totodată, referire la decizia RIL nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada comunistă, sens în care a susţinut că decizia nr. 347/2005 nu are caracter executoriu şi nu reprezintă un act translativ de proprietate.

Analiza acestor aspecte era necesară, în opinia recurentei, pentru ca instanţa de apel să poată stabili începutul prescripţiei extinctive, aplicarea corectă a normelor de drept civil (Decretul nr. 167/1958 sau noul Cod Civil), cât şi a celor tranzitorii din Legea nr. 71/2009, legalitatea invocării din oficiu a excepţiei prescripţiei, cât şi susţinerea acesteia cu încălcarea principiului disponibilităţii şi contradictorialităţii, asigurarea unui recurs efectiv şi a unei judecăţi fără încălcarea sau restrângerea dreptului la apărare, precum şi exercitarea rolului activ al judecătorului pentru aflarea adevărului, în scopul unei judecăţi corecte. Instanţa de apel, însă, a restrâns apărările reclamantei, cu încălcarea principiului disponibilităţii şi fără a motiva înlăturarea probelor care demonstrau situaţia juridică reală, cu nerespectarea art. 22 şi art. 14 alin (6) C.proc.civ.

A mai susținut recurenta că motivarea deciziei atacate s-a redus la argumentul efectelor produse de decizia nr. 347/2005, fiindu-i respinse nejustificat toate criticile din apel și astfel refuzată judecarea pe fond a acţiunii, cu încălcarea autorității de lucru judecat a tuturor hotărârilor irevocabile depuse la dosar și în contradicție cu dispozitivul deciziei nr. 347/2005, prin care s-a constatat nulitatea unui alt contract, respectiv a contractului nr. 1277/06.11.1996, diferit de cel intabulat, nr. 1277/19446/06.11.1996. De asemenea, instanța de apel a menținut erorile materiale din cuprinsul deciziei de casare nr.1330/2019, cu toate că acestea au fost îndreptate de instanța de recurs prin încheierea nr. 2434/2019.

Instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare nr. 1330/2019 și a deciziei nr. 4841/2016, considerând că această din urmă hotărâre nu are relevanță în cauză, motivarea fiind contradictorie în privința considerentelor de la pagina 8 paragraf 5, unde instanța a considerat că scopul principal al cărților funciare este opozabilitatea, iar extrasul nr. 4093/2014 nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate al reclamantei, și a celor de la pagina 9, unde s-a reținut că reclamanta, prin demersurile sale cu privire la respingerea radierii din cartea funciară, încearcă să intre în posesia și proprietatea bunului.

Motivarea deciziei atacate este, în opinia recurentei, una incompletă și subiectivă, deoarece preia doar parte din considerentele deciziei nr. 4841/2016, care a reținut cu putere de lucru judecat că decizia nr. 347/2005 nu este titlu de proprietate și nu este translativă de proprietate, pierderea proprietății fiind marcată de rămânerea definitivă a sentinței nr. 210/2001 prin decizia nr. 254A/2013, pronunțată în acțiunea în revendicare, prin care a fost obligată să cedeze imobilul, nemaiavând un interes actual în rectificarea cărții funciare.

Recurenta a mai susținut că este nelegal argumentul instanței de apel care a apreciat că îndreptățirea la despăgubiri s-a născut odată cu decizia nr. 347/2005, care a dat dreptul la restabilirea situației anterioare, fiind data la care reclamanta a cunoscut prejudiciul, deoarece nu s-a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor irevocabile invocate, la unele nefăcându-se deloc referire, iar altele fiind denaturate și considerate neutile cauzei, fără o motivare consecventă.

Sub un alt aspect criticat, recurenta a arătat că decizia nu este motivată, potrivit art. 425 alin. (1) lit.b) C.proc.civ., nici cu privire la motivul de apel referitor la nelegala soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată solicitate la fond.

A susținut recurenta că în mod greșit instanţa de apel a confirmat nelegalitatea invocării din oficiu a prescripţiei extinctive, cu încălcarea art.2512 din noul Cod civil, întrucât s-a pornind de la greşita stabilire a momentului începerii curgerii termenului de prescripţie - intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, iar nu de la data pierderii dreptului de proprietate în anul 2014, cum era corect.

Astfel, i-a fost încălcat dreptul la un recurs efectiv, fiindu-i afectat dreptul la judecata pe fond a acţiunii şi la acordarea despăgubirii pentru pierderea proprietăţii, cu încălcarea art.1, Protocol 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Decizia nr. 347/2005, nefiind executorie, nu putea genera repunerea părţilor în situaţia anterioară, astfel că imobilul nu a reintrat la propriu în patrimoniul statului, nulitatea, sub imperiul legii speciale, neavând efecte retroactive, ci efecte care se produc ex nunc.

În continuare, recurenta a indicat ca posibile momente care pot determina începutul prescripţiei, respectiv data la care a cunoscut paguba, întinderea ei şi pe cei vinovaţi de ea, următoarele date: data de 30.10.2013 (data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr.254A); data de 14.05.2014 (data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, prin Decizia ICCJ nr. 1375); data de 29.09.2014 (data rămânerii irevocabile a dispoziţiei primarului nr. 10600/2008 care a pus în executare decizia nr.347/2005, dispoziţie definitivă prin decizia ICCJ nr. 1331/2014); data de 08.12.2016 (data rămânerii irevocabile a radierii dreptului de proprietate al reclamantei din cartea funciară prin încheierea nr. 12920 din 28.02.2014); data de 27.01.2016 (data încheierii definitive de camera preliminară prin care a fost soluţionată plângerea pronunţată în dosarul penal nr. x/299/2015 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Sector 1, potrivit art. 341 alin. 6 C.proc.pen. şi care are autoritate de lucru judecat în baza art. 22 C.pen.).

Recurenta a mai susţinut că, la data rămânerii definitive a hotărârii din revendicare, situaţia juridică a contractului nr. 1277/19446/06.11.1996 era de necontestat, acesta fiind titlu de proprietate, înscris încă din anul 2006 în cartea funciară. Or, încheierea de radiere nr. 12920/28.02.20214 a fost contestată în instanţă, rămânând definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 4841 A din 08.12.2016, ulterior introducerii acţiunii la 31.11.2016.

Conchizând, recurenta a susţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 2663 din noul Cod civil cu privire la prescripţia extinctivă, deoarece dreptul la acţiune s-a născut sub incidenţa legii noi, şi anume la rămânerea definitivă şi irevocabilă a sentinţei nr. 210 din 23.02.2001, prin decizia nr. 254A din 30.10.2013 şi decizia nr. 1375/= din 14.05.2014, precum şi dispoziţiile art. 2512 alin. (2) şi (3), potrivit cărora organul de jurisdicţie nu poate aplica prescripţia din oficiu, şi dispoziţiile art. 566 cu privire la efectele acţiunii în revendicare şi art. 6 alin. (5) şi (6) referitoare la aplicarea legii civile în timp.

Intimatul-pârât nu a depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu preliminar, sub aspectele care interesează examinarea motivelor de recurs, Înalta Curte are a observa că, în calitate de succesoare a fostului chiriaș -cumpărător în baza Legii nr.112/1995 -, reclamanta-recurentă a dedus judecăţii instanţelor de fond o acţiune în răspundere pentru evicţiune a statului, prin obligarea la despăgubiri civile, în principal prin restituirea preţului de piaţă, cu actualizare şi dobândă legală, iar în subsidiar prin restituirea preţului actualizat plătit, pentru imobilul situat în Bucureşti, dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996.

Instanţa de apel, prin decizia obiect al recursului, a validat soluţia primei instanţe de respingere ca prescrisă a acţiunii în despăgubiri, în esenţă cu argumentul că demersul judiciar pendinte este guvernat de dispoziţiile Decretului nr.167/1958, momentul începutului prescripţiei extinctive fiind marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009, la 6.02.2009, când a fost introdus temeiul juridic al cererii în despăgubiri, întrucât contractul de vânzare-cumpărare fusese desfiinţat, cu efect retroactiv, prin decizia nr.347 din 10.03.2005.

Prin criticile de nelegalitate subsumabile motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că regimul prescripţiei extinctive este, în speţă, supus dispoziţiilor noului Cod civil, întrucât dreptul său de proprietate asupra imobilului, dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/19446/06.11.1996 (care este distinct de contractul nr. 1277/06.11.1996, anulat în justiţie) a supraviețuit până la momentul soluţionării definitive (30.10.2013), respectiv irevocabile (14.05.2014) a acţiunii în revendicare imobiliară introdusă de fostul proprietar, astfel că în mod nelegal a fost invocată din oficiu excepţia prescripţiei, cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 31.10.2016 (data poştei) fiind formulată înlăuntrul termenului de prescripţie.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere dispozițiile relevante din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cu care:

„Art. 50. [...] (2) Cererile sau acţiunile în justiţie privind restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile sunt scutite de taxe de timbru.

(21) Cererile sau acţiunile în justiţie având ca obiect restituirea preţului de piaţă al imobilelor, privind contractele de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, sunt scutite de taxele de timbru. [...]

Art. 501. (1) Proprietarii ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.[...]”

Astfel cum s-a statuat în considerentele obligatorii ale deciziei nr. 1/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, dispoziţiile art. 50 alin. (2) consacră dreptul chiriaşilor cumpărători, ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, la restituirea preţului actualizat, în timp ce dispoziţiile art. 501 alin. (1) din acelaşi act normativ - introduse în corpul legii prin art. I pct. 18 din Legea nr. 1/2009 - consacră dreptul chiriaşilor cumpărători ale căror contracte de vânzare- cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, de a obţine restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.

Din examinarea comparativă a modalităţilor în care se poate realiza acoperirea prejudiciului creat prin deposedarea de bun, în cele două cazuri rezultă cu evidenţă că este vorba de un conţinut diferit al obligaţiei de răspundere pentru evicţiune a statului, ce presupune verificarea unor condiţii specifice, pentru a se aprecia asupra temeiniciei pretenţiilor reclamantului.

Așadar, la determinarea întinderii dezdăunării - prețul actualizat plătit sau prețul de piață - legiuitorul distinge în funcție de criteriul nerespectării sau al respectării prevederilor Legii nr. 112/1995, în raport cu modalitatea în care chiriașul cumpărător a pierdut imobilul, fie prin desființarea contractului încheiat cu rea-credință, ca efect al acțiunii în nulitate, fie prin admiterea acțiunii în revendicare prin comparare de titluri, ipoteză ce presupune, prin definiție, existența unor titluri de proprietate valabile.

Ca atare, nu în toate cazurile în care chiriaşul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci numai în situația în care, menţinându-se valabilitatea contractului, a fost evins prin efectul admiterii acţiunii în revendicare, prin compararea titlurilor, cu condiţia ca în cadrul argumentelor care au fundamentat soluția, să nu se fi reţinut nerespectarea dispoziţiilor Legii nr.112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare sau reaua-credinţă a cumpărătorului.

În speță, raportat acestor considerații cu valoare generală, Înalta Curte are în vedere că diferenţele de conţinut între cele două modalităţi în care se poate angaja răspunderea statului pentru evicţiune rezidă şi în diferenţele de regim juridic în ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune, care începe să curgă de la momente diferite, în funcţie de aplicabilitatea art. 50 alin. (2) sau art. 501 din Legea nr. 10/2001.

În chestiunea litigioasă privitoare la începutul cursului prescripției dreptului la acţiune şi, pe cale de consecinţă, la caracterul de ordine publică ori privată a normelor care reglementează prescripția extinctivă şi regimul invocării acesteia, Înalta Curte reţine că este deplin legală soluţia instanţei de apel care a reţinut aplicabilitatea regimului juridic al prescripţiei extinctive instituit de dispoziţiile Decretului nr.167/1958, şi nu de cele ale Legii nr.287/2009 privind Codul civil cum susţine recurenta.

Aceasta întrucât, pe de o parte, temeiul juridic al cererii de restituire a preţului de piaţă, dedusă judecăţii în principal, este cel prevăzut de art.501 alin. (1) din Legea nr.10/2001, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.1/2009, care a intrat în vigoare la data de 6.02.2009, moment care are semnificaţia naşterii în concret, iar nu în abstract cum pretinde fără temei recurenta, a dreptului subiectiv având ca obiect restituirea preţului de piaţă în favoarea persoanelor care îndeplinesc condiţiile din ipoteza normei în discuţie.

Având un obiect patrimonial, dreptul la acţiunea în restituirea prețului de piaţă este supus prescripţiei extinctive în termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care a început să curgă, potrivit art. 7 alin. (1), la data naşterii dreptului la acţiune, moment marcat de intrarea în vigoare a Legii nr.1/2009 care a deschis calea unei atare cereri în justiţie pentru valorificarea dreptului afirmat.

Pe de altă parte, temeiul juridic al cererii de restituire a preţului actualizat plătit de chiriaşul cumpărător, cu care au fost învestite în subsidiar instanţele de fond, este cel prevăzut de art. 50 alin. (2) din Legea nr.10/2001, în forma în vigoare la data constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, prin decizia nr.347/10.03.2005 irevocabilă, care a deschis autorului reclamantei calea acţiunii în justiţie pentru repunerea în situaţia anterioară, drept consecinţă a retroactivităţii efectelor nulității contractului.

Ca atare, prescripția dreptului la acţiunea în restituirea preţului plătit, actualizat cu indicele de inflaţie, a început să curgă, potrivit art.8 din Decretul nr.167/1958, de la data când autorul reclamantei a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea, moment plasat de către instanţa de apel la data soluţionării irevocabile, 10.03.2005, a litigiului având ca obiect constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, promovat de către fostul proprietar în contradictoriu cu autorul reclamantei (B.), Primăria municipiului Bucureşti şi SC C. SA (în proces figurând şi un alt pârât, vizat de un alt contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil distinct).

În acest punct, se cuvine precizat faptul că prin decizia nr.347 din 10.03.2005 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a fost constatată nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996, reţinându-se în considerente argumentul că fostul proprietar a formulat cerere de preluare a imobilului înregistrată la data de 11.07.1996 şi acţiune în revendicare imobiliară împotriva Primăriei municipiului Bucureşti la dat de 26.07.1996, obiect al dosarului nr. x/1996 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, context în care „nu mai poate fi vorba de bună-credinţă” din partea cumpărătorului la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

Înalta Curte are a reţine, concluziv, faptul că începutul cursului prescripţiei extinctive, fie în raport cu cererea de restituire a preţului de piaţă formulată în principal şi întemeiată pe art.501 alin.(1) din Legea nr.10/2001 (06.02.2009), fie în raport cu cererea de restituire a preţului actualizat plătit formulată în subsidiar şi întemeiată pe art. 50 alin. (2) din lege (10.03.2005), este plasat în perioada de activitate a Decretului nr.167/1958 privitor la prescripția extinctivă, astfel încât la data introducerii cererii de chemare în judecată – 31.10.2016 (data poştei) – termenul general de prescripție de 3 ani era în mod evident împlinit, iar instanţa putea invoca din oficiu excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, conform art.18 din acelaşi decret.

Drept urmare, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a făcut corecta interpretare şi aplicare a legii în privinţa caracterului de ordine publică şi a regimului de invocare a excepţiei prescripției extinctive, ca excepţie procesuală de fond, absolută şi peremptorie.

Astfel, raţionamentul instanţei de apel se conformează întru totul dezlegării obligatorii date prin decizia nr.1/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a statuat că: „În interpretarea și aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 și art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil și ale art. 6 alin. (4), art. 2.512 și art. 2.513 din Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, stabilește că prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011, împlinite ori neîmplinite la aceeași dată, rămân supuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât și părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei extinctive, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigii începute după 1 octombrie 2011.”

Considerentele expuse în cele ce preced evidenţiază lipsa de fundament juridic a construcţiei argumentative susţinute de către recurentă, axată în esenţă pe ideea că dreptul la acţiune s-a născut cel mai devreme la data soluționării definitive (30.10.2013) şi irevocabile (14.05.2014) a acţiunii în revendicare, astfel că regimul prescripţiei extinctive este guvernat de noul Cod civil iar termenul general de 3 ani nu era împlinit, întrucât dreptul său de proprietate a supravieţuit şi se bucură de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adițional la Convenţie, de vreme ce titlul acesteia (contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/06.11.1996) este distinct de cel constatat nul prin decizia nr.347/2005, așadar valabil în continuare şi producător de efecte juridice, înscris în cartea funciară din anul 2006.

Rezultă cu forţa evidenței, contrar susţinerilor recurentei, faptul că, în sens de negotium (operaţiune juridică), nu au existat două contracte distincte de vânzare-cumpărare (înregistrate sub nr. 1277/06.11.1996, respectiv nr. 1277/19446/06.11.1996), ci doar unul singur, încheiat de autorul reclamantei în calitate de chiriaş cumpărător în baza Legii nr.112/1995, cu privire la imobilul litigios, preluat de stat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr.10/2001.

În realitate, cele două înscrisuri depuse în copie la filele 17 şi 18 din dosarul de fond nu reprezintă decât exemplare distincte (din cele patru întocmite) ale aceluiaşi contract, încheiat la data de 6.11.1996 pe un formular tipizat, ale cărui rubricaţii au fost completate cu acelaşi conţinut şi care, într-adevăr, prezintă forme diferite de scriere, anume prin dactilografiere în cazul exemplarului purtând numărul 1277/19446 şi olograf în cazul celui cu numărul 1277, fără însă ca aceste deosebiri de redactare să justifice afirmaţia că au existat două operaţiuni juridice diferite.

Se cuvine observat, în egală măsură, şi aspectul că şirul de cifre 19446 din structura numărului identificator al contractului de vânzare-cumpărare este tocmai numărul sub care a fost înregistrată cererea din 5 decembrie 1995 depusă de autorul reclamantei pentru cumpărarea imobilului în baza Legii nr.112/1995.

De altfel, nu poate fi raţional admis ca acelaşi chiriaş să dobândească prin cumpărare acelaşi imobil, în aceeaşi zi şi în baza aceluiaşi temei legal, prin două operaţiuni juridice distincte.

Teza afirmată de recurentă, privitoare la încheierea a două acte juridice distincte, din care doar unul este nul, iar celălalt perfect valabil, nu este susţinută de adresa nr.4222/29.03.2017 emisă de Administraţia Fondului Imobiliar Bucureşti-Serviciul fond locativ şi evidenţă imobiliară, depusă de recurentă cu titlu de înscris nou în recurs, în al cărei cuprins se menţionează că: „contractul de vânzare-cumpărare nr.1277/06.11.1996 se află la dosarul de fond al imobilului preluat de la SC C. SA în anul 1996 şi este completat de mână; contractul de vânzare-cumpărare nr. 1277/19446/06.11.1996 se află la dosarul de vânzare-cumpărare preluat de la SC C. SA în anul 2016 şi este ilizibil”.

Aşadar, unicul titlu de proprietate al autorului reclamantei este cel care a făcut obiectul acţiunii în nulitate, admisă prin decizia nr.347/2005, fiind tranşată jurisdicţional cu autoritate de lucru judecat chestiunea nevalabilităţii contractului de vânzare-cumpărare al imobilului litigios, efect reţinut corect de către instanţa de apel.

Drept urmare, este de domeniul evidenţei aplicabilitatea în cauză a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii, care decurge din principiul legalităţii actului juridic şi în temeiul căruia părţile ajung în situaţia în care s-ar fi aflat dacă nu ar fi încheiat acel act juridic, ceea ce, transpus în planul raportului juridic litigios, are semnificaţia înlăturării efectului translativ de proprietate, de la stat la autorul reclamantei, produs prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că în mod judicios au fost respinse criticile apelantei reclamante potrivit cu care dreptul său de proprietate dobândit prin cumpărare ar fi continuat să existe şi ulterior desfiinţării în justiţie a contractului, iar calitatea sa de proprietar ar fi supravieţuit până la soluţionarea procesului de revendicare (prin sentinţa nr.210/2001 a Tribunalului Bucureşti-Secţia a III-a civilă, definitivă prin decizia Curţii de Apel Bucureşti nr.254A din 30.10.2013 şi irevocabilă prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr.1375 din 14.05.2014).

Este de observat că, sub acest aspect, criticile recurentei ignoră faptul că autorul său nu a fost evins (deposedat) prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri, întrucât această ipoteză presupune, prin definiţie, exhibarea unor titluri de proprietate valabile, ci, dimpotrivă, a pierdut imobilul prin desfiinţarea cu efect retroactiv a contractului său de vânzare-cumpărare prin hotărâre judecătorească irevocabilă pronunţată în anul 2005.

În egală măsură, este de remarcat şi faptul că restabilirea situaţiei anterioare este consecinţa retroactivităţii efectelor nulităţii şi, deopotrivă, mijlocul de asigurare a eficientei practice a acestui principiu.

Or, din perspectiva căilor procedurale puse la îndemâna persoanei interesate pentru repunerea în situaţia anterioară, este binecunoscut că cele două demersuri – cererea în nulitate şi cererea în restituirea preţului – pot fi valorificate în cadrul aceluiaşi proces, sau în procese diferite, în această din urmă ipoteză regăsindu-se şi situaţia litigioasă pendinte, în sensul în care chestiunea nevalabilităţii contractului a fost dezbătută şi tranşată irevocabil în anul 2005, iar acţiunea în angajarea răspunderii statului pentru evicţiune a fost introdusă în anul 2016, în afara termenului de prescripție.

Ca atare, este vădit nefondată critica recurentei prin care s-a susţinut că nu ar putea fi reţinută desfiinţarea retroactivă a titlului autorului său, câtă vreme decizia nr.347/2005 nu a fost învestită cu formulă executorie şi nu are caracter executoriu.

Aceasta întrucât, o hotărâre judecătorească definitivă prin care se anulează un act juridic, fără a se dispune şi repunerea părţilor în situaţia anterioară (precum în speţă), nu este susceptibilă de executare silită, însă beneficiază indiscutabil de efectul autorităţii de lucru judecat (alături de celelalte efecte substanţiale şi procesuale specifice oricărei hotărâri judecătoreşti definitive), care se opune reluării verificărilor jurisdicţionale asupra chestiunii desfiinţării cu caracter retroactiv a titlului reclamantei, tranşate în anul 2005.

Altfel spus, în mod greşit pretinde recurenta că atributul executorialităţii unei hotărâri definitive s-ar grefa, în mod necesar, doar pe situaţia acelor hotărâri care constituie un titlu executoriu propriu-zis, în sensul de a conţine dispoziţii susceptibile de executare silită.

Nu în ultimul rând, în mod judicios a apreciat instanţa de apel că, date fiind efectele nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta nu mai putea considera că deţine în continuare calitatea de proprietar, în virtutea intabulării în cartea funciară din anul 2006, câtă vreme scopul juridic principal al înscrierii în evidenţele de publicitate imobiliară este acela de a asigura opozabilitatea faţă de terţi a dreptului înscris.

Sub un alt aspect, recurenta nu poate pretinde, cu temei, că s-ar fi bucurat în continuare, până la soluţionarea irevocabilă a procesului de revendicare, de protecţia art.1 din Protocolul nr.1 adiţional la Convenţie, întrucât garantarea unui drept nu se poate face decât în condiţiile exercitării acestuia în cadrul şi termenele prevăzute de lege, nu şi atunci când dezdăunarea pe tărâmul răspunderii statului pentru evicţiune s-a urmărit a fi valorificată după împlinirea termenului de prescripţie, precum este cazul de faţă.

Cu referire la pretinsa caducitate şi nulitate a deciziei nr.347/2005, se cuvine amintit că, pe de o parte, caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic civil în general, iar, pe de altă parte, sancţiunea nulităţii actului jurisdicţional nu poate fi luată în discuţie decât în cadrul căilor legale de atac exercitate împotriva acestuia. În realitate, criticile concrete ale reclamantei vizează, sub aspectul luat în discuţie, efectele procesuale specifice unei hotărâri judecătoreşti definitive, mai exact autoritatea de lucru judecat şi puterea executorie, analizate în cele ce preced.

În continuare, examinând criticile de nelegalitate subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C.proc.civ., prin care s-a susţinut că pricina a fost soluţionată pe excepţie, cu încălcarea principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii, dreptului la apărare, rolului activ în aflarea adevărului şi a dreptului la un proces echitabil, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestora.

Astfel, în deplin respect al acestor principii fundamentale ale procesului civil, consacrate în dreptul intern şi în cel european, excepţia procesuală a prescripţiei extinctive, ca excepţie de fond, absolută şi peremptorie în reglementarea Decretului nr.167/1958, a fost invocată din oficiu încă din faza judecăţii în primă instanţă şi pusă în discuţia contradictorie a părţilor, care au avut posibilitatea concretă de a-şi formula apărări.

Efectivitatea acestor garanţii procesuale asigurate reclamantei-recurente este ilustrată de exercitarea de către aceasta a ambelor căi de atac de reformare (apel şi recurs), în două cicluri procesuale, precum şi de faptul că în rejudecarea apelului, în limitele tranşate cu caracter obligatoriu şi efect de lucru judecat prin decizia de casare nr.1330/2019 a instanţei supreme, conform art. 501 alin. (3) C.proc.civ., curtea de apel s-a conformat întocmai indicaţiilor instanţei de recurs, în sensul că a examinat şi a înlăturat motivat toate apărările reclamantei referitoare la momentul de început al cursului prescripţiei.

Criticile de nelegalitate încadrabile în motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C.proc.civ. vizează încălcarea autorităţii de lucru judecat a următoarelor hotărâri judecătoreşti: sentinţa nr.50/2006 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti prin care a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea posesorie introdusă de autorul reclamantei împotriva fostului proprietar; încheierea din 21.04.2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2/2001 prin care a fost respinsă cererea de repunere pe rol a procesului de revendicare, suspendat până la soluţionarea acţiunii în nulitatea contractului de vânzare-cumpărare; decizia nr. 4841 A/2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă, într-un litigiu purtat între reclamantă şi fostul proprietar şi care a avut obiect plângere împotriva încheierii de carte funciară, soluţionat nefavorabil reclamantei.

Înalta Curte reţine că este vădit nefondat acest motiv de recurs întrucât, pe de o parte, în funcţiunea extinctivă, negativă, autoritatea de lucru judecat este supusă condiţiei identităţii de elemente, iar în speţă nu este îndeplinită identitatea de obiect şi cauză în raport cu niciuna dintre hotărârile judecătoreşti anterior evocate. Pe de altă parte, funcţiunea pozitivă a autorităţii de lucru judecat nu a fost particularizată în vreun fel prin memoriul de recurs, astfel că nu se pune problema vreunei chestiuni litigioase dezbătute şi tranşate în procesele anterioare, de care s-ar putea prevala recurenta şi care să fie de natură a împiedica reluarea verificării jurisdicţionale în litigiul pendinte, potrivit art.430 şi 431 C.proc.civ.

În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate şi criticile vizând nemotivarea și motivarea contradictorie a hotărârii curţii de apel, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C.proc.civ.

În cauză, ca instanţă de prim control judiciar, curtea de apel era ţinută a verifica, potrivit art. 479 C.proc.civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al apărărilor părților, precum şi al tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, așa cum rezultă cu forța evidenței din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, faptul că decizia curţii de apel respectă exigenţele referitoare la claritatea, precizia, consecvenţa şi, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând un răspuns specific şi explicit la motivele de apel, astfel că instanţa de recurs a putut realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Cu referire la omisiunea analizării şi a motivării respingerii criticii din apel prin care reclamanta a susţinut existenţa a două contracte de vânzare-cumpărare distincte cu privire la acelaşi imobil, Înalta Curte reţine, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, faptul că raţionamentul instanţei de apel s-a circumscris, în chip limpede, titlului afirmat de reclamantă - contractul nr.1277/19446/06.11.1996 -, pe care l-a identificat ca fiind tocmai actul juridic (negotium) a cărui nulitate a fost constatată prin decizia nr.347/2005, aceste considerente urmând a fi completate cu argumentele expuse deja în prezenta decizie, în cadrul examinării motivului de recurs prin care este reiterată respectiva critică din apel.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C.proc.civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, a respins recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Notă: Decretul nr. 167/1958 a fost abrogat prin art. 230 lit. p) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 409 din 10 iunie 2011.