Status as ambient user of musical works and burden of proof for technical equipment in copyright royalty disputes

Calitatea de utilizator de opere muzicale. Remuneraţii aferente drepturilor patrimoniale de autor pentru comunicarea publică. Sarcina probei

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: operă muzicală

comunicare publică

utilizator

Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, publicată în temeiul Deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, art. 2 alin. (1) lit. b

În raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit.b) din Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în temeiul Deciziei Directorului O.R.D.A. nr.266/2011, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental „orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deţine ori foloseşte cu orice titlu (de proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spaţii, închise ori deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate şi orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet.”

Rezultă, cu puterea evidenţei, că norma evocată condiţionează încadrarea în categoria utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existenţa, în spaţiile deţinute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet”.

Proba existenţei unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental.

Astfel, împrejurarea că asemenea aparate existau la data încheierii autorizației nu poate conduce la concluzia că ar fi existat şi anterior, în condiţiile în care tipul de activitate desfăşurat de pârâtă, „pariuri şi jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar, utilizarea unor mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental, în absenţa unor mijloace de probă, neputându-se reţine contrariul.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 105 din 25 ianuarie 2022

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată formulată şi înregistrată la data de 04.12.2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă, reclamanta UCMR-ADA a solicitat obligarea pârâtei Societatea A. SRL:

în principal la plata sumei de 246.804,00 lei (inclusiv TVA) egală cu valoarea triplului remuneraţiilor aferente drepturilor patrimoniale de autor corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în: sala de jocuri de noroc V., din Bucureşti, în perioada februarie 2016-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc W., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc X., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc Y., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018; în sala de jocuri de noroc Z., din Bucureşti, în perioada noiembrie 2015-septembrie 2018;

în subsidiar, la plata sumei de 82.268,00 lei, inclusiv TVA, reprezentând valoarea remuneraţiilor restante corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în spatiile, perioadele şi modalităţile menţionate la capătul 1, corespunzător unei comunicări publice autorizate a operelor muzicale; a sumei de 199.472,00 lei reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de 29.11.2018 pentru întârzierea plăţii remuneraţiilor specificate la litera a) a capătului subsidiar capătului 1 al prezentei cereri de chemare în judecată; la plata penalităţilor de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 30.11.2018 şi până la data plăţii efective a sumei de 82.268, 00 lei.

Totodată a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile Legii nr. 8/1996, dispoziţiile Metodologiilor publicate prin Deciziile ORDA nr. 266/2011, nr. 198/2012 şi art. 30, alin. 1 şi art. 148 şi urm. C.proc.civ.

2.Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr.1072 din 16.05.2019, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru luna noiembrie 2015 şi a respins acţiunea formulată de reclamantă privind această perioadă ca fiind prescrisă; a respins acţiunea formulată de reclamanta UCMR-ADA în contradictoriu cu pârâta Societatea A. S.R.L. având ca obiect remuneraţie restantă şi penalităţi pentru perioada decembrie 2015-septembrie 2018, ca neîntemeiată.

3.Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr.993A din 2.09.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr.1072/2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, ca nefondat.

4.Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. art. 488 pct. 8 C.proc.civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 993A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; restituirea cauzei la instanţa de apel, pentru rejudecarea apelului; obligarea intimatei-parate la plata cheltuielilor de judecată.

În opinia recurentei, hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 13 lit. f), art. 130 alin. (1) lit. a) şi art. 139 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ.

Potrivit art. 130 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 8/1996, acordarea autorizaţiei neexclusive a comunicării publice a operelor muzicale, "efectuată înainte de utilizarea repertoriului protejat', se face "în schimbul unei remuneraţii", prin licenţă neexclusivă, în forma scrisă.

Potrivit normelor mai sus citate, remuneraţia reprezintă preţul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale.

Preţul (remuneraţia) nu poate fi confundat cu despăgubirile, care sunt datorate în cazul în care sunt încălcate drepturile patrimoniale de autor, atunci când comunicarea publică a operelor muzicale este realizată în mod ilicit, fără să fie acordată autorizarea neexclusivă, prealabilă.

Izvorul obligaţia de plată a preţului (remuneraţiei) își are izvorul în actul juridic reprezentat de contractul autorizaţie licenţă neexclusivă.

O cu totul şi cu totul este alta este situaţia despăgubirilor, datorate pentru repararea prejudiciului, al căror izvor este reprezentată de o faptă ilicită a intimatei-pârâte.

Sub acest aspect sunt relevante şi dispoziţiile art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 8/1996, în forma în vigoare în perioada în litigiu, dispoziţii încălcate prin hotărârea recurată.

Potrivit art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, în cazul utilizării neautorizate a operele se poate pretinde "acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat'.

Faptul că art. 139 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 8/1996 face referire la "triplul remuneraţiilor" nu poate constitui un temei al hotărârii recurate.

Această referire la remuneraţii este realizata de lege doar în scopul determinării unui criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor datorate pentru repararea prejudiciului, în situaţia în care întinderea acestuia nu este posibilă prin aplicarea criteriilor de la litera a) a alin. (2) al art. 139 din legea nr. 8/1996.

In concluzie, soluţia instanţei de apel, care asimilează remuneraţiile cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită şi consideră ca o distincţie între aceste două noţiuni ar fi una artificială, este una nelegală, nemotivată în drept şi încalcă nomele de drept material invocate mai sus precum şi pe cele ale art. 1349 şi art. 1381 C.civ.

Consecinţa încălcării normelor de drept material, a asimilării nelegale a prejudiciului cu remuneraţiile, este respingerea nelegala a apelului formulat de UCMR-ADA, cu motivarea ca neindividualizarea unor remuneraţii restante la art. 10 din contractul autorizaţie licenţă neexclusivă ar proba inexistenţa unei fapte ilicite a intimate pârâte, care să fi fost săvârşit anterior datei încheierii contractului autorizaţie licenţă neexclusivă.

Este nelegală şi motivarea subsidiară a hotărârii recurate, în sensul că activitatea intimate pârâte nu ar include prin natura sa folosirea de aparate precum cele din metodologie, cum ar fi televizoare sau alte receptoare şi aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau a imaginilor însoţite de sunet.

Hotărârea este dată cu încălcarea art. 21 lit. b) din Norme metodologice de punere în aplicare a O.U.G. nr. 77/2009 privind organizarea şi exploatarea jocurilor de noroc care dispune ca spaţiile precum cele în litigiu trebuie să fie dotate cu minim trei monitoare.

În raport cu soluţia primei instanţe de fond, apelul a vizat respingerea cererii de chemare în judecată, soluţie întemeiată exclusiv pe faptul că lipsa menţionării unor remuneraţii restante în cuprinsul clauzei de la punctul 10 din autorizaţia licenţa neexclusivă ar proba inexistenta unei fapte ilicite anterioare şi/sau inexistenţa dreptului la despăgubiri pentru astfel de fapte ilicite.

5.Apărările formulate în cauză

SC A. S.R.L a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Verificând legalitatea hotărârii atacate, din perspectiva motivului de casare susţinut de recurentă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge, în considerarea celor ce succed:

1. Înalta Curte reţine că reclamanta UCMR-ADA Asociaţia pentru Drepturi de Autor a Compozitorilor a învestit prima instanţă cu o acţiune în pretenţii, solicitând obligarea pârâtei A. SRL la plata unor despăgubiri băneşti pentru faptul ilicit constând în comunicarea publică, în scop ambiental, a unor opere muzicale, în perioada cuprinsă între noiembrie 2015 şi septembrie 2018, fără să fi încheiat, în prealabil, o autorizaţie licenţă neexclusivă cu UCMR-ADA.

Judecând în primă instanţă, tribunalul a respins ca fiind prescrise pretenţiile aferente lunii noiembrie 2015 şi a respins ca neîntemeiată acţiunea având ca obiect remuneraţie restantă şi penalităţi aferentă perioadei decembrie 2015 – septembrie 2018.

Hotărârea primei instanțe a fost a. atacata de reclamantă în integralitatea ei, cu privire la toate soluţiile cuprinse în dispozitiv, aşa încât devoluţiunea a operat cu privire la întreaga cauză, conform art. 477 alin. 2 C.proc.civ.

Procedând astfel la o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel a statuat, în fapt şi în drept, atât cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cât şi cu privire la fondul litigiului; prin decizia pronunţată, apelul reclamantei a fost respins ca nefondat.

Prin declaraţia de recurs formulată, reclamanta afirmă că normele de drept material au fost greşit aplicate de către instanţa de apel, cu referire expresă la art. 13 lit.f art. 130 alin. 1 lit. a şi art. 139 alin. 2 din Legea nr.8/1996. Decizia instanţei de apel nu este recurată sub aspectul rezolvării date excepţiei prescripției dreptului material la acţiune, ea dobândind, astfel autoritate de lucru judecat, cu privire la această chestiune tranşată definitiv, conform art. 430 alin. 1 C.proc.civ.

În consecinţă, problema prescripției dreptului material la acţiune nu mai poate fi abordată în recurs, opunându-se efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, mai sus evocat.

2. Cu privire la fondul cauzei, Înalta Curte reţine că, prin declaraţia de recurs, se afirmă, din perspectiva art. 488 pct. 8 C.proc.civ., aplicarea greşită a normelor de drept material incidente. În aprecierea recurentei, soluţia instanței de apel, care asimilează remuneraţiile cu despăgubirile datorate pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită este nelegală, nemotivată în drept şi încalcă art. 13 lit.f, art. 130 alin. 1 lit.a şi art. 19 alin. 2 din Legea nr.8/1996, precum şi art. 1349, art. 1381 C.civ.

În esenţă, recurenta susţine că, în raport cu textele normative evocate, remuneraţia reprezintă preţul datorat în schimbul autorizării neexclusive acordate pentru comunicarea publică a operelor muzicale, ea rezultând din contractul încheiat de părţi, în timp ce despăgubirile sunt datorate pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei ilicite constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Cele două construcţii juridice au izvoare diferite şi un regim distinct, ele nu pot fi asimilate, iar referirea la „remuneraţie”, din cuprinsul art. 139 alin. 2 lit.b al Legii nr.8/1996, este menită să confere exclusiv un criteriu pentru determinarea cuantumului despăgubirilor datorate.

Verificând decizia instanţei de apel, cea care face obiectul prezentului recurs, Înalta Curte observă că dezvoltarea dată litigiului în fond a fost în mod fundamental determinată de incapacitatea recurentei-reclamante de a-şi proba pretenţiile, iar nu de o pretinsă asimilare juridică a remunerațiilor cu despăgubirile. Astfel, instanţa de apel, confirmând soluţia primei instanţe, statuează în mod corect, în cuprinsul considerentelor, că pretenţiile reclamantei sunt fundamentate pe răspunderea civilă delictuală, spre deosebire de ipoteza încheierii autorizaţiilor, când fundamentul acţiunii este răspunderea contractuală. Prin urmare, distincţia a fost realizată de către instanța de apel, iar calificarea juridică dată acţiunii este corectă şi în acord cu scopul urmărit de reclamantă. Instanţa de apel subliniază, însă, că modul de calcul al despăgubirilor necesare reparării prejudiciului pretins pleacă tot de la nivelul reparaţiilor ce ar fi fost datorate, dacă ar fi fost încheiată o autorizaţie, pentru perioada de referinţă în litigiu. În acelaşi sens, de altfel, subliniază şi recurenta că legea înseşi trimite la remuneraţii, pentru a oferi un criteriu în stabilirea cuantumului despăgubirilor, atunci când acestea sunt datorate pentru săvârşirea faptei ilicite şi cauzatoare de prejudiciu constând în comunicarea publică a operelor muzicale, fără să fi fost acordată, în prealabil, autorizarea neexclusivă. Mai mult, prin cererea de chemare în judecată, termenul juridic utilizat de reclamantă pentru a-şi identifica pretenţiile este acela de „remuneraţie”, iar nu despăgubiri..

Prin urmare, pretinsa „asimilare” între cele două noţiuni juridice putea fi relevantă, sub aspectul analizei de legalitate, dacă ea ar fi existat şi ar fi condus la o calificare juridică greşită dată acţiunii. Or, acţiunea a fost soluţionată corect de către cele două instanţe de fond (prima instanță şi instanța de apel), ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, cu regimul juridic specific acestuia, astfel cum a solicitat şi reclamanta.

Analizând probatoriul administrat, instanţa de apel reţine că reclamanta, ca titular al cererii de chemare în judecată, nu a făcut dovada săvârşirii de către pârâtă a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu, pentru a putea fi îndreptăţită la acordarea unor despăgubiri.

Stabilirea împrejurărilor de fapt esenţiale în prezenta cauză este atributul instanţelor de fond, iar acestea au concluzionat, în urma analizei şi sintezei probelor care s-au administrat, că nu se poate concluziona în sensul pretins de reclamantă, acela că şi anterior încheierii autorizaţiei licenţă neexclusivă din 2 octombrie 2018 şi din 3 octombrie 2018, a existat o utilizare a operelor muzicale. Aceasta, în condiţiile în care, reţine instanţa de apel, consemnarea inexistenţei unor obligaţii de plată anterioare, în înscrisul încheiat de părţi, are valoarea unei mărturisiri extrajudiciare a reclamantei, în sensul că anterior autorizării nu a existat o utilizare a operelor muzicale, iar calitatea de utilizator a pârâtei nu poate fi reţinută exclusiv din încadrarea acesteia în art. 2 lit. b al Deciziei O.R.D.A. nr. 266/2011, câtă vreme nu a fost probată împrejurarea legală, aceea că pârâta deţinea, anterior autorizării, mijloacele tehnice care permit recepția, redarea sau difuzarea scenetelor sau imaginilor însoţite de sunet.

Prin motivele declaraţie de recurs, este contestată interpretarea pe care prima instanță, iar ulterior instanța de apel au dat-o înscrisurilor probatorii şi celorlalte mijloace de probă care au fost administrate. Or, controlul exercitat de către instanța de recurs este, prin esenţa lui, unul de legalitate, realizat din perspectiva cazurilor de casare expres şi limitativ reglementate prin art. 488 alin. 1 pct. 1-8 C.proc.civ., nefiind procedural posibilă, în recurs, o reapreciere a probelor câştigate cauzei, în scopul stabilirii unor împrejurări de fapt diferite.

Prin urmare, toate acele motive care vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate cu recurs, referitoare la dovezi, la interpretarea dată probelor, urmează a fi înlăturate, ca inadmisibile în recurs.

În ceea ce privește interpretarea prevederilor art. 2 alin. 1 lit.b din Metodologia privind remuneraţiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental, stabilită prin Hotărârea arbitrală din 30 septembrie 2011 a Corpului de arbitri de pe lângă Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, publicată în Monitorul Oficial nr.266/4.10.2011, în temeiul Deciziei Directorului O.R.D.A. nr.266/2011, realizată de către instanța de apel, Înalta Curte constată că ea este una corectă.

În raport cu textul normativ mai sus enunţat, este utilizator de opere muzicale în scop ambiental „orice persoană juridică sau fizică autorizată, care deţine ori foloseşte cu orice titlu (de proprietate, administrare, concesiune, închiriere, subînchiriere, împrumut etc.) spaţii, închise ori deschise, în care sunt instalate sau deţinute aparate şi orice alte mijloace tehnice ori electronice cum ar fi: televizoare, receptoare radio, casetofoane, combine muzicale, echipament informatic, CD-player, instalaţii de amplificare şi orice alte aparate ce permit recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet.”

Rezultă, cu puterea evidenţei, că norma evocată condiţionează încadrarea în categoria utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental de existenţa, în spaţiile deţinute ori folosite cu orice titlu, a unor mijloace tehnice care permit „recepţia, redarea sau difuzarea sunetelor sau imaginilor însoţite de sunet”.

Proba existenţei unor astfel de mijloace stă în sarcina celui care afirmă comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental. Mai mult, din împrejurarea că ele existau la data autorizației nu se poate prezuma că ar fi existat şi anterior. Reclamanta avea obligaţia de a dovedi că ele au existat anterior încheierii autorizaţiilor, or această probă nu a fost făcută, potrivit celor reţinute în fapt, prin decizia instanței de apel.

În acest context, sunt corecte şi statuările instanței de apel în sensul că tipul de activitate desfăşurat de pârâtă, „pariuri şi jocuri de noroc”, prin natura sa, nu include, în mod necesar, utilizarea unor mijloace tehnice care să permită comunicarea de opere muzicale în scop ambiental. Astfel fiind, în absenţa unor mijloace de probă, nu s-ar putea reţine contrariul.

Pentru toate cele ce preced, constatând că motivele recursului nu pot fi primite, că hotărârea atacată poartă atributul legalităţii, în baza art. 496 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul reclamantei, ca nefondat.