Language requirement as non-discriminatory professional necessity for public sector roles interacting with minority-speaking population

Impunerea condiţiei cunoașterii limbii maghiare pentru ocuparea, prin concurs, a unui post în cadrul unei instituţii publice care îşi desfăşoară activitatea într-o unitate administrativ-teritorială în care există o populaţie de naţionalitate maghiară într-o pondere semnificativă. Atribuţii de servici ce implică activitatea directă cu publicul. Dreptul cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în relaţiile cu instituţiile publice. Obiectiv legitim. Inexistenţa faptei de discriminare

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: discriminare

concurs

criteriu lingvistic

minoritate naţională

O.G. nr. 137/2000, art. 2, art. 5

Legea nr.35/1997, art. 17, art. 32

Cerinţa cunoaşterii limbii maghiare pentru ocuparea postului de expert în cadrul unui birou teritorial al Instituţiei Avocatului Poporului, ce are în competență mai multe localități cu populație de etnie maghiară în proporție mai mare de 20% din numărul locuitorilor, nu are caracter discriminatoriu, fiind incidentă norma de excepţie prevăzută de art. 5 din O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care atribuţiile concrete, stabilite în fişa postului, presupun, printre altele, asigurarea traducerii documentelor din și în limba maghiară, desfășurarea activității de interpretariat, participarea la audiențe, interacționarea cu petiționarii vorbitori de limba maghiară, efectuarea diverselor anchete în teritoriu cu persoane vorbitoare de limba maghiară, soluționarea unor petiții, formularea răspunsurilor şi activitate de informare telefonică.

Astfel, prin prisma specificului activităților ce impun atribuţii de interacţionare cu publicul vorbitor de limbă maghiară, o atare cerinţă profesională apare ca justificată, asigurându-se astfel exercitarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în procent de peste 20% de a folosi limba maternă, atât în scris, cât şi oral, în relaţiile cu Instituţia Avocatului Poporului, conform art.17 alin.(3) și art. 32 alin. (2) din Legea nr.35/1997, obiectivul vizat de angajator fiind unul legitim.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 883 din 14 aprilie 2022

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată la 17.10.2018, pe rolul Tribunalului Braşov, Secţia a II-a civilă de contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Instituția Avocatul Poporului, solicitând, în principal, să se constate, în principal, că a fost discriminat în înțelesul art. 2 alin. 1 din O.G. nr.137/2000 şi să fie obligată aceasta la plata despăgubirilor în cuantum de 500.000 euro. În subsidiar, a solicitat restabilirea situației anterioare discriminării, anularea situației create prin discriminare şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în declinarea de competenţă

Tribunalul Braşov, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa civilă nr.108/CA din 13.02.2019 a admis excepţia necompetenţei funcţionale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Secţiei I civile a tribunalului.

3. Sentinţa pronunţată în primă instanţă de tribunal

În cauză s-a dispus citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, în conformitate cu prevederile art.27 alin. 3 din Ordonanţa nr.137/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 12S din 30.01.2020, Tribunalul Braşov, Secţia I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, a constatat că reclamantul a fost discriminat în sensul prevederilor art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000, a dispus restabilirea situației anterioare discriminării și anularea situației create prin discriminare, respectiv anularea concursului din 24.09.2018, organizat de pârâtă pentru postul de expert Brașov. A respins celelalte pretenții ale reclamantului și cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta Instituţia Avocatul Poporului.

Prin cererea de apel, apelantul reclamant a solicitat modificarea în parte a hotărârii atacate în sensul acordării sumei de 1.056.000 lei, echivalentul a 200.000 euro.

4. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel

Prin decizia civilă nr. 889Ap din 9.10.2020, Curtea de Apel Braşov, Secţia civilă a respins apelul reclamantului. A admis apelul promovat de pârât, a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. A păstrat din sentinţa apelată dispoziţia de respingere a pretenţiilor băneşti ale reclamantului şi cererea acestuia privind cheltuielile de judecată.

5. Recursul exercitat în cauză

Hotărârea de apel a făcut obiect al recursului exercitat de către reclamantul A.

În dezvoltarea susţinerilor circumscrise motivului de nelegalitate înscris în art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., a reproşat instanţei de apel interpretarea greşită a normelor de drept european prin raportare la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Directiva Consiliului 2000/78/CE care menţionează despre îngrădirea dreptului la muncă pe criteriu lingvistic prin introducerea unor situaţii arbitrare.

A criticat că hotărârea atacată se fundamentează pe o serie de decizii ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără legătură cu situaţia discriminatorie pe criterii de limbă sau determinată de îngrădirea dreptului la muncă.

De asemenea, instanţa de apel nu a ţinut seama de practica judiciară internă, respectiv Decizia nr. 6324/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având ca obiect discriminarea pe criteriu lingvistic şi îngrădirea dreptului la muncă. Totodată a luat în considerare o serie de hotărâri ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, neatacate în instanţe şi care nu pot constitui izvor de drept şi practică judiciară.

Legislaţia din România nu impune obligativitatea de a cunoaşte o anumită limbă pentru participarea la un concurs, aspecte învederate prin apărările formulate. Recurentul învederează că este angajat pe postul de consilier juridic la o instituţie publică şi că nu i s-a pretins să cunoască limba maghiară. Pentru a se obţine un atestat lingvistic se realizează cursuri, finalizate cu un examen. Dispoziţiile art. 13 din Constituţie prevăd că limba oficială în România este limba română. Art.120 alin.2 din Constituţie stipulează că se va asigura limba minorităţii naţionale respective în relaţia cu autorităţile publice şi cu serviciile publice deconcentrate, instanţa de fond arătând şi cum se vor reglementa aceste aspecte.

A considerat recurentul că era îndreptăţit să fie înscris la concurs doar pe baza celor consemnate în curriculum vitae, respectiv a cunoaşterii unor limbi străine în afara celei materne. În opinia sa, instanţa de recurs este ţinută să se pronunţe asupra despăgubirilor din cererea de chemare în judecată şi apelul formulat.

A solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii instanţei de apel.

6. Apărările formulate în recurs

Prin întâmpinare, intimata Instituţia Avocatul Poporului a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, fără a pretinde cheltuieli de judecată.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul A. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse:

Cu titlu preliminar, instanţa constată că în şedinţa publică de la acest termen, intimata Instituţia Avocatul Poporului, prin consilier juridic, a invocat excepţia nulităţii recursului din perspectiva lipsei semnăturii olografe în original şi a neindicării sediului intimatului în cuprinsul cererii de recurs.

În cauză, dosarul a parcurs procedura de filtrare a recursurilor prevăzută de art.493 C.proc.civ., iar în cadrul întâmpinării formulate, intimata nu a înţeles să ridice această excepţie, deşi avea posibilitatea să o facă. Prin încheierea din 9.12.2021, pronunţată în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu, considerându-se că îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate, inclusiv sub aspectul cerinţelor de formă a căror lipsă a fost semnalată prin intermediul excepţiei. Or, atât timp cât a fost depăşită etapa filtrului, este evident că excepţia nu mai poate fi invocată la acest moment procesual, când s-a acordat termen în şedinţă publică pentru ca părţile să pună concluzii pe fondul recursului, conform prevederilor art.493 alin. 7 C.proc.civ.

În subsidiar, Înalta Curte apreciază că excepţia nulităţii este neîntemeiată.

Este adevărat că cererea de recurs nu poartă semnătura recurentului în original, fiind transmisă Curţii de Apel prin e-mail la 18.01.2021, însă dispoziţiile art.148 C.proc.civ. (aplicabile şi în recurs, potrivit art.494 C.proc.civ.) permit transmiterea cererilor, inclusiv a celor de recurs, prin înscris în formă electronică, care are ataşată şi semnătura părţii. Rezultă astfel că nu poate fi aplicată sancţiunea nulităţii pentru lipsa semnăturii în temeiul dispoziţiilor art.486 alin. 3 C.proc.civ. în condiţiile existenţei la dosar a copiei imprimate a cererii de recurs.

Referitor la exigenţa indicării sediului intimatei în recurs, prevăzută de art.486 alin. 1 lit. b C.proc.civ., trebuie remarcat că nulitatea nu operează ca urmare a lipsei acestei menţiuni, ci numai în ipoteza recurentului, după cum se reglementează în art.496 alin. 3 C.proc.civ. (care nu înglobează şi litera b) ,,Menţiunile prevăzute la alin. 1 lit. a şi c-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. 2 sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.’’ Chiar în cazul lipsei menţiunii, nulitatea poate interveni, însă este una virtuală, iar partea trebuie să dovedească vătămarea produsă, obligaţie neîndeplinită în speţă la momentul invocării absenţei cerinţei.

Asupra fondului recursului, instanţa reţine că litigiul dedus judecăţii are ca obiect o acţiune în constatare a unei fapte de discriminare în înţelesul art. 2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi obligarea la plata unor despăgubiri, respectiv restabilirea situației anterioare discriminării.

Situaţia de fapt din speţă, astfel cum a fost reţinută de instanţele de fond pe baza probatoriului administrat, relevă că reclamantul A. s-a înscris la concursul organizat de pârâta Instituţia Avocatul Poporului în data de 24.09.2018, în conformitate cu prevederile H.G. nr.286/2011 pentru aprobarea Regulamentului cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcţiilor contractuale şi a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, concurs care viza postul de expert specialitate juridică în cadrul Biroului Teritorial Braşov.

Pârâta a impus drept condiţie specifică de ocupare a postului cunoaşterea limbii maghiare, dovedită prin orice document, dar reclamantul nu a satisfăcut această cerinţă şi, din acest motiv, dosarul i-a fost respins.

Instanţa de apel, prin decizia atacată, în soluţionarea apelului promovat de pârâtă contra sentinţei de fond, a respins acţiunea și a statuat, în esenţă, că pârâta nu a săvârşit o faptă de discriminare în sensul art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000, ca urmare a instituirii cerinței profesionale de cunoaştere a limbii maghiare, aceasta fiind justificată prin prisma atribuţiilor conţinute de fişa postului, pentru a se asigura funcţionalitatea instituţiei şi respectarea legislaţiei în vigoare.

Critica recurentului desprinsă din conținutul recursului se axează pe aprecierea greșită a normelor care instituie discriminarea pe criteriu lingvistic și urmează a fi examinată prin prisma motivului de recurs prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ.

Art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 reglementează toate criteriile de discriminare, printre care se plasează și cel lingvistic, alin. 3 al aceleiași norme dispunând că sunt discriminatorii prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. 1 față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate și necesare.

Art.5 din acelaşi act normativ instituie o situaţie de excepţie, definită astfel: ,,Diferența de tratament bazată pe o caracteristică legată de criteriile prevăzute de art.2 alin.1 nu constituie discriminare atunci când, în temeiul naturii activităților ocupaționale sau al contextului în care acestea se desfășoară, o asemenea caracteristică reprezintă o cerință reală și determinantă, cu condiția ca obiectivul să fie legitim și cerința proporțională.”

Astfel, cu referire la situaţia particulară din speţă, Înalta Curte are a analiza, în demersul de verificare a legalităţii deciziei contestate în calea de atac pendinte, dacă dispoziţiile art.5 din ordonanţă au fost corect aplicate, în sensul că impunerea condiţiei de cunoaştere a limbii maghiare reprezintă o cerinţă profesională reală, justificată obiectiv şi rezonabil de natura activităţii prestate şi contextul în care aceasta se desfăşoară, circumscrisă normei în discuţie, sau un act de discriminare în spiritul dispozițiilor art.2 alin. 1 din ordonanţă.

Competenţele stabilite de fişa postului de expert în cadrul Biroului Teritorial Brașov al Avocatului Poporului presupun exercitarea mai multor atribuţii, printre altele asigurarea traducerii documentelor din și în limba maghiară, desfășurarea activității de interpretariat, participarea la audiențe și interacționarea cu petiționarii vorbitori de limba maghiară, efectuarea diverselor anchete în teritoriu cu persoane vorbitoare de limba maghiară, soluționarea unor petiții și formularea răspunsurilor în limba maghiară, activitate de informare telefonică, atribuții ce nu fac parte din fișa postului de expert din cadrul altor birouri din țară conduse de pârâtă, pe considerentul că nu deservesc o populație de naționalitate maghiară în proporție de minim 20%.

Este necesar a se menţiona că Biroul Teritorial Brașov are în competență mai multe localități cu populație de naționalitate maghiară în proporție mai mare de 20% - județul Covasna deține un procent de 71,6% potrivit informațiilor furnizate de intimata pârâtă - și care, în virtutea prevederilor art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea Instituției Avocatul Poporului, poate folosi în scris și oral limba maternă în relațiile cu Avocatul Poporului.

Astfel, prin prisma specificului activităților conturate în fișa postului, ce implică contact direct cu publicul vorbitor de limba maghiară și asigură traducerea de documente, în consens cu raţionamentul instanţei de apel, cerinţa cunoaşterii limbii maghiare apare ca obiectiv justificat în ocuparea funcției, în aplicarea dreptului cetățenilor aparținând unei minorități naționale de a folosi limba maternă în relația cu Avocatul Poporului.

Se mai reţine că acest post nu poate fi dublat de utilizarea unor servicii de traducători autorizaţi, remediu avut în vedere de tribunal, câtă vreme parte din atribuţii nu pot fi realizate prin intermediul acestora, respectiv activitatea de informare telefonică, semnalarea cazurilor publicate în presă în cazul încălcării drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti de către autorităţile, instituţiile publice şi regiile din raza de activitate a Biroului Teritorial Braşov, situaţii care presupun interacţionarea directă cu cetăţenii vorbitori de limba maghiară.

Sub un alt aspect, Înalta Curte notează că prin impunerea cerinţei de cunoaştere a limbii maghiare se asigură exercitarea dreptului cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale în procent de peste 20% de a folosi limba minorităţii naţionale respective, atât în scris, cât şi oral, în relaţiile cu Instituţia Avocatul Poporului, conform art.17 alin.3 și 32 alin. 2 din Legea nr.35/1997 privind organizarea și funcționarea Instituției Avocatul Poporului. O atare constatare este aptă să ducă la concluzia că obiectivul vizat de angajator este unul legitim, de natură a asigura accesul la această instituţie a populaţiei locale vorbitoare de limbă maghiară, cu o pondere de peste 20% în judeţul Covasna.

Nu în ultimul rând, se apreciază că cerinţa cunoaşterii limbii maghiare trece şi testul proporţionalităţii, deoarece, aşa cum se confirmă şi de instanţa de apel, atribuţiile postului nu pot fi aduse la îndeplinire de un traducător autorizat, ci implică angajarea unei persoane cu pregătire în domeniul juridic, ale cărei atribuţii sunt de relaţionare directă cu publicul în limba maghiară. Pe de altă parte, reclamantul are libertatea de a candida pentru un alt post în cadrul instituţiei pârâtei, care nu vizează o astfel de condiţie.

Prin urmare, cum s-a constatat, în cele ce preced, că atribuţiile concrete specifice postului implică cerinţa cunoaşterii limbii maghiare în vederea ocupării postului de expert în cadrul Biroului Teritorial Brașov, cu o populaţie vorbitoare de limba maghiară în procent de peste 20%, în mod corect s-a dat eficienţă normei de excepţie prevăzute de art.5 din Ordonanţa nr.137/2000, astfel încât va fi înlăturată critica formulată de recurent pe acest aspect.

A mai susţinut partea că instanţa de apel şi-a motivat decizia bazându-se pe o serie de hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, străine de situaţia discriminatorie pe criteriu lingvistic, cum se relevă în cauza de faţă. Înalta Curte constată că aserţiunea nu se verifică, întrucât, din lecturarea considerentelor hotărârii, nu reiese că s-ar fi făcut vreo referire cu privire la deciziile pretinse.

Nici decizia nr.6324/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, indicată cu titlu de practică judiciară pentru a justifica acoperirea legală a diferenţei de tratament în cauză – cerinţa cunoaşterii limbii maghiare constituie un act de discriminare în lumina prevederilor art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000 - nu prezintă relevanţă. Această hotărâre se fundamentează pe o altă situaţie de fapt, anume introducerea condiţiei referitoare la cunoaşterea limbii maghiare ca un criteriu de selecţie la un concurs pentru ocuparea postului de secretar într-o unitate adminstrativ-teritorială în care există o pondere ridicată de populaţie vorbitoare de limbă maghiară, funcţie care nu presupune, în esenţa sa, contact direct cu cetăţenii pentru a fi inclusă în categoria funcţiilor publice din sfera relaţiilor cu publicul. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat în hotărârea citată că exercitarea atribuţiilor din cadrul funcţiei nu justifică în mod obiectiv cunoaşterea limbii maghiare, ceea ce constituie un act de discriminare în sensul art.2 alin. 1 din Ordonanţa nr.137/2000. Or, pricina dedusă judecăţii are în vedere ocuparea unui post de expert, cu atribuţii de interacţionare cu publicul vorbitor de limbă maghiară, şi, cum s-a demonstrat anterior, cerinţa profesională apare justificată.

I se reproşează Curţii de Apel şi faptul că s-ar fi întemeiat pe hotărâri ale Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, care nu au făcut obiectul controlului judiciar în instanţe, neputând constitui izvor de drept şi practică judiciară.

Verificând conţinutul deciziei de apel, Înalta Curte observă că jurisprudenţa furnizată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost utilizată doar ca un argument subsidiar, în susţinerea aprecierii că nu există faptă de discriminare pe criteriu lingvistic în ipoteza când angajatorul pretinde cunoaşterea unei limbi în vederea exercitării atribuţiilor de serviciu.

În raport de toate considerentele expuse, se constată că s-a reţinut corect aplicabilitatea în cauză a normelor interne care exclud discriminarea pe criteriu lingvistic, fiind asigurată în acelaşi timp şi respectarea dispoziţiilor art.14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pretins a fi încălcate, prevederi ce statuează că exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în Convenţie este garantată, fără nicio deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Întrucât nu a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art.488 alin. 1 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul exercitat de reclamant, ca nefondat, în baza art.496 alin. 1 C.proc.civ.