Cohabitating partner's eligibility for ricochet damages: broad interpretation of "any other person" in Civil Code Art. 1391(2) excludes marital fidelity defenses

Accident rutier. Decesul victimei. Acţiune în despăgubiri. Relaţie de concubinaj. Sfera persoanelor îndreptăţite la reparaţia pecuniară a prejudiciului prin ricoşeu

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: despăgubiri morale

victimă prin ricoşeu

familie

C.civ., art. 1391 alin. (2)

Din analiza dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) Cod civil rezultă că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu. În condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării.

Astfel, având în vedere cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin Decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) Cod civil, precum şi interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului conceptului de „viaţă de familie” cât şi înțelesul noţiunii de „membru de familie” astfel cum se desprinde din considerentele Deciziei nr. 215/2020 a Curţii Constituţionale, în mod eronat s-a apreciat că reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale, câtă vreme circumstanţele factuale au demonstrat că aceasta și victima au convieţuit şi că şi-au acordat sprijin reciproc, relaţia dintre aceştia putând fi caracterizată drept „viaţa de familie” în sensul jurisprudenţei evocate, fiind incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2) din Codul civil.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1085 din 18 mai 2022

I. Circumstanţele cauzei.

1.Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea formulată de către reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâta I. S.A., au solicitat instanţei obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale în cuantumul indicat mai jos: pentru reclamanta A., partenera de viaţă a lui J., decedat în accident: 500.000 lei cu titlu de daune morale şi 700 lei cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli cu înmormântarea şi 1925,59 de lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu deplasările apărătorului ales în cursul urmăririi penale la organele de poliţie şi parchet, cu trimiterile poştale, contravaloarea a două rapoarte medico-legale de necropsie şi a raportului medico legal privind alcoolemia şoferului autoturismului; pentru reclamanta B., soţia lui K., decedat ca urmare a accidentului: 500.000 lei cu titlu de daune morale şi 841,86 lei cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli cu deplasările de la domiciliul reclamantei la Spitalul Judeţean de Urgenţă Târgu Mureş, cheltuieli cu medicamente, cheltuieli de înmormântare; pentru reclamanta F., fiica numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul C., fiul numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul D., fiul numitului K., 500.000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul E., fiul numitului K.,500,000 lei cu titlu de daune morale; pentru reclamantul G., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale şi 375 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câştigul nerealizat pe perioadă de 2 luni de la producerea accidentului; pentru reclamantul H., rănit în accident 200.000 lei cu titlu de daune morale, suma de 6250 lei cu titlu de daune materiale reprezentând câştig nerealizat din venituri salariale pe perioada august - decembrie 2016 şi o rentă lunară până la pensionarea sa pentru limită de vârstă pentru diferenţa dintre salariul minim pe economie şi pensia pentru invaliditate în cuantum de 400 lei.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Cluj-Secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 286 din 09.07.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj-Secţia civilă, s-a admis în parte acţiunea civilă şi, în consecinţă:

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de înmormântare şi necropsie.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 841,86 lei.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanţii C., D., E. şi F. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale.

A fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu titlu de daune morale.

S-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 375 lei.

S-a luat act că reclamanţii vor solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Prin încheierea din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 286 din 09.07.2020 pronunţată de Tribunalul Cluj formulată de reclamanţii C., D., E. şi F. şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către aceşti reclamanţi a sumei de 300.000 lei pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Împotriva acestei decizii au declarat apel, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi pârâta S.C. I. S.A.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Cluj– Secţia I civilă.

Prin decizia civilă nr. 45/A/2021 din 18.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă s-a luat act de renunţarea reclamanţilor C., D., E. şi F. la judecarea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 286/2020, pronunţată de Tribunalul Cluj.

S-a admis în parte apelul declarat de pârâta S.C. I. S.A împotriva sentinţei civile nr. 286/2020, pronunţată de Tribunalul Cluj, schimbată în parte, în sensul că s-a respins acţiunea reclamantei A. împotriva pârâtei.

S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

S-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul G. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4.Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 45/A/2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția I civilă au formulat recurs pârâta SC I. S.A., precum și reclamanta A.

Recursul declarat de pârâta SC I. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si trimiterea spre rejudecare a deciziei recurate, desființarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate cu consecința întoarcerii executării silite susţinând următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 pct. 5 C.proc.civ. prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, în sensul aplicării greșite a art. 466 C.proc.civ. odată cu respingerea apelului formulat împotriva sentinței nr. 286/2020 vizând diminuarea daunelor morale acordate reclamanților C., D., E., F.; încălcarea art. 14 C.proc.civ., întrucât instanța a întemeiat soluția de respingere a apelului pârâtei împotriva sentinței nr. 286/2020 pe aspecte care nu au fost puse în discuția contradictorie a părților.

În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că instanța de apel nu a pus în discuția părților împrejurarea că decizia de lămurire a dispozitivului nu ar fi fost atacată separat cu apel, reclamanții nu au invocat inadmisibilitatea apelului și respingerea pe acest motiv, raportat la apelul declarat, pârâta arată că a înțeles dispozitivul sentinței nr. 286/2020 înainte ca acesta să fie lămurit, iar faptul că acesta a fost înțeles în mod corect a fost confirmat prin încheierea nr. 217/CC/2020 a fost apelată soluția finală de stabilire a despăgubirii pentru fiecare reclamant în parte în cuantum de 300.000 lei, soluție pronunțată prin sentință, încheierea neavând facultatea de a modifica dispozitivul hotărârii, ci a-l clarifica.

A invocat recurenta în al doilea motiv de recurs întemeiat pe punctul 6 al art. 488 C.proc.civ. că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și cuprinde motive străine de natura cauzei, în ceea ce privește modalitatea de stabilire a despăgubirilor morale și incidența art. 50 pct. 1 lit. f și pct. 2 lit. d NASF 23/2014, cu privire la aplicarea art. 1371 C.civ. în sensul stabilirii procentului de culpă al victimei și imputare a acestuia în despăgubirea stabilită.

Detaliind acest motiv de recurs, recurenta arată că hotărârea nu este motivată în conformitate cu exigențele impuse de art. 425 lit. b) C.proc.civ., în sensul că instanța nu arată motivele pentru care a înlăturat apărările pârâtei întemeiate pe art. 50 din NASF 23/2014 cu referire la modalitatea de stabilire a despăgubirilor prin raportare la practica judiciară. Arată că instanța nu a analizat deloc practica judiciară depusă în apărare și citează cauza Ruiz Torija c. Spaniei care statuează că motivele decisive necesită un răspuns specific și explicit. Cu privire la procentul de culpă reținut în sarcina victimelor J. și K. arată că instanța analizează lapidar, într-o frază de patru rânduri că nu se impune o reevaluare a gradului de culpă, în condițiile în care nu s-a individualizat procentul de culpă în raport de art. 1371 C.proc.civ., aceasta neputând echivala cu o motivare a hotărârii și nu permite un control judiciar.

Al treilea motiv de recurs privește aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 488 pct. 8 C.proc.civ., când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume art. 50 din NASF pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) odată cu stabilirea despăgubirilor morale, precum și art. 1371 alin. 1 C.civ. odată cu stabilirea despăgubirilor morale.

Arată recurenta că, deși instanța de apel reține că potrivit normelor legale în vigoare despăgubirea morală se face în conformitate cu jurisprudența, raportat la art. 50 pct. 1 lit. f) și pct. 2 lit. d) din NASF 23/2014, în realitate instanța nu s-a raportat la practica judiciară depusă în apărare și nici nu a înlăturat-o.

Recursul formulat de reclamanta A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a solicitat casarea în parte a deciziei recurate si trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel Cluj, în sensul respingerii apelului SC I. față de reclamanta-intimată A. cu finalitatea obligării intimatei-pârâte la plata către reclamantă a despăgubirilor în temeiul art. 1391 alin. (2) C.civ. și art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014 și a indicat drept critici următoarele:

Conform dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. critică decizia civilă pentru aplicarea greșită a normelor de drept material, și anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a din Codul civil, dar și cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.

În explicitarea acestui motiv de recurs, arată că încălcarea legii de drept substanțial se identifică prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică (aplicarea unei norme speciale la situații care nu cad sub incidența ei) dar și prin interpretarea și aplicare greșită greșită a textului de lege aplicabil stării de fapt - – art. 309 și art. 382 C.civ. A arătat că în declarația lui L., soția din acte, s-a reținut că soții erau despărțiți în fapt din 1986 și nu a participat la înmormântarea soțului. În schimb, instanța de apel impută reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a foștilor soți J., în condițiile în care probele din dosar sunt în sensul că aceștia nu mai conviețuiau efectiv de 17 ani în momentul în care a debutat relația de concubinaj dintre reclamantă și victimă. Critică faptul că instanța de apel a extins o obligație legală care nu există în persoana reclamantei la starea de fapt din dosar, aducând acesteia o vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea parțială a deciziei recurate.

Cu privire la interpretarea greșită a prevederilor incidente, alin. (2) teza a II-a art. 1391 (2) din Codul civil, arată că în fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să vină să combată cele reținute în privința situației personale a reclamantei A., cu toate acestea, prin decizia pronunțată în apel acțiunea acesteia este respinsă.

Mai critică decizia și sub aspectul nelegalității acesteia prin raportare la prevederile art. 50 pct. 2 lit. d din Norma ASF NR. 23/2014, despăgubirile care urmează a fi acordate cu titlu de daune morale trebuind să fie stabilite în principal în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă A. SA a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă SC I. SA, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-pârâtă SC I. SA a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenta-reclamantă și admiterea recursului, cu consecința casării deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând recursurile în raport cu actele şi lucrările dosarului, criticile și apărările formulate şi de prevederile art. 488 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte reţine următoarele:

Aşa cum rezultă din datele dosarului, reclamanții au dedus judecăţii o acţiune în răspundere civilă delictuală, solicitând acordarea daunelor materiale și morale pentru suferințele cauzate de pierderea persoanelor dragi în accidentul rutier ce a avut loc la data de 26 mai 2016.

În ceea ce o privește pe reclamanta A., prima instanță a constatat dreptul acesteia la despăgubire și a obligat pârâta la plata către aceasta a sumei de 250.000 cu titlu de daune morale și a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale.

Instanța de apel, analizând apelul pârâtei referitor la despăgubirile acordate recurentei-reclamante, a reținut că aceasta din urmă nu se încadrează în prevederile art. 1391 C.civ., aflându-se, la data producerii accidentului, într-o relație de concubinaj cu defunctul J., și apreciind că această relație, chiar dacă, ipotetic, ar fi de natură să nască o relație de afecțiune, contravine obligației de fidelitate, iar acordarea de compensații morale reclamantei ar echivala cu legalizarea unei relații dintre o persoană căsătorită și una necăsătorită și o încălcare a art. 309 și art. 382 C.civ.

Drept urmare, a admis apelul formulat de pârâtă, pe acest aspect, și a înlăturat obligația de plată a pârâtei cu privire la această reclamantă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurenta a susţinut că soluția instanței de apel este greșită, instanța încălcând normele de drept material incidente în speță, anume prevederile art. 1391 alin. (2) teza a II-a C.civ., prin extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică, dar și prin interpretarea și aplicare greșită a art. 309 și art. 382 C.civ., imputând reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a foștilor soți, dar și cele ale art. 50 pct. 2 din Norma ASF nr. 23/2014.

Critica astfel formulată este fondată, pentru argumentele ce succed:

Cu privire la situația de fapt, astfel cum a reieșit din probele administrate în fața primei instanțe, și cum a fost reținută de instanța de fond, recurenta-reclamantă, chiar dacă nu a fost soția victimei J., aceasta a fost, în fapt, partenera de viață a acestuia timp de 13 ani (până la data decesului), convieţuind împreună cu defunctul J. Drept urmare, relația îndelungată pe care au avut-o, a fost de natură să nască sentimente de afecțiune între reclamantă şi defunct.

În fața instanței de apel nu s-au administrat probe noi, care să combată cele reținute în privința situației personale a reclamantei.

Potrivit art. 1391 alin. (2) C.civ.: "Instanţa de judecată va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor şi surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu".

Din analiza acestui text de lege rezultă că sfera victimelor prin ricoşeu care au dreptul la reparaţia pecuniară a prejudiciului afectiv cauzat de moartea victimei este largă, fiind alcătuită din ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul supravieţuitor, precum şi oricare altă persoană care, la rândul ei, poate dovedi existenţa reală a unui asemenea prejudiciu. Având în vedere că din textul legal enunţat rezultă că se pot acorda despăgubiri oricărei persoane care "ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu", Înalta Curte apreciază că, în condiţiile în care legiuitorul nu distinge ce persoane s-ar include în sintagma "oricărei alte persoane" care ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu, este incident principiul de drept exprimat prin adagiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul şi nici instanţa nu trebuie să distingă.

Această regulă sugerează că unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă o aplicare generală a acestuia, fără a face apel la distincţii pe care legea nu le prevede, în condiţiile în care legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi nu în sensul neaplicării ("actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut pereat").

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că recurenta, în susţinerea cererii de acordare a daunelor morale, a arătat că a suferit un prejudiciu moral întrucât între victimă şi reclamantă a existat o relaţie de afectivitate, aceștia conviețuind împreună timp de 13 ani, până la decesul victimei, astfel că nu se poate aprecia că reclamanta nu are legitimare procesuală activă.

După cum a statuat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr. 12/2016, în interpretarea dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) din C.proc.civ., situaţia "prejudiciului prin ricoşeu sau reflectare" are în vedere acel prejudiciu care este suferit de terţe persoane, victime indirecte (rudele şi cei apropiaţi), cauzat acestora de prejudiciul iniţial provocat direct şi nemijlocit printr-o faptă ilicită sau alt eveniment victimei imediate, respectiv oricărei persoane care este legată printr-o relație de interes patrimonial sau nepatrimonial cu victima imediată şi care suferă o pierdere economică sau este lezată în sentimentele ei de afecţiune faţă de respectiva victimă imediată.

Reţinând aplicabilitatea în speţă a deciziei menţionate, prin raportare la art. 1391 alin. (2) C.civ., Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite la despăgubire nefăcând dovada unei legături de rudenie cu victima, iar acordarea unei compensaţii morale către aceasta ar echivala cu o legalizare a unei relaţii dintre o persoană căsătorită şi una necăsătorită, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 309 şi 382 alin. 1 C.civ.

Se cuvine remarcat că definind noţiunea de "familie", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aceasta nu se limitează exclusiv la relaţiile bazate pe căsătorie şi poate include şi "legături de familie" de facto, precum, spre exemplu, în cazul în care părţile coabitează în afara căsătoriei (Johnston şi alţii împotriva Irlandei, pct. 56; Van der Heijden împotriva Ţărilor de Jos, pct. 50).

Relativ la conceptul de "viaţă de familie", instanţa europeană a arătat că nu trebuie făcută distincţie între familia legitimă, care are la bază o căsătorie valabilă, şi familia naturală, care este o relaţie de fapt, dreptul la viaţă de familie fiind recunoscut fără nicio distincţie. În cazul în care este vorba despre o familie de facto, pentru a determina dacă legătura dintre persoane poate fi calificată drept viaţă de familie, s-a arătat că trebuie să se ţină seama de împrejurarea că membrii familiei trăiesc împreună şi că au copii (cauza Kroon şi alţii c. Tările de Jos, hotărârea din 27.10.1994, cauza Keegan c. Marii Britanii, hotărâre din 26.05.1994), aceştia bucurându-se de aceleaşi drepturi şi acelaşi tratament ca o familie tradiţională.

Aceeași este și interpretarea dată de Curtea Constituțională a României noțiunii de familie, care, prin decizia nr. 215/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 588 din 06 iulie 2020, a constatat că art. 177 din Codul penal, definind noțiunea de „membru de familie“, stabilește în alin. (1) că „Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc”. În completare, precizările Curții sunt clare: ,,sensul dat de proiect noțiunii de membru de familie vine să absoarbă integral în conținutul său noțiunea de rude apropiate, dar cuprinde, în egală măsură, și persoanele care au stabilit legături asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, cu condiția conviețuirii, iar soluția este pe deplin justificată în condițiile numărului mare de cupluri care trăiesc astăzi în uniune liberă, neexistând niciun temei pentru a refuza acestora o protecție penală similară cu cea acordată cuplurilor căsătorite”

Curtea Constituțională a României a constatat că prin termenul de ,,membru de familie” se va înțelege nu numai soțul, ci și persoanele care au stabilit relații care se aseamănă celor dintre soți, în cazul în care aceste persoane conviețuiesc.

Astfel, pentru o interpretare corectă a art. 1391 C.civ., în cazul particular dedus judecăţii, este necesar ca persoana care solicită acordarea despăgubirilor să dovedească existenţa prejudiciului indiferent de natura relaţiei dintre persoana care solicită despăgubirile şi victimă, aceasta putând fi o relaţie legitimă sau una de fapt.

Astfel, câtă vreme circumstanţele factuale au demonstrat că reclamanta și vicima J. au convieţuit şi că şi-au acordat sprijin reciproc, relaţia dintre aceştia putând fi caracterizată drept „viaţa de familie” în sensul jurisprudenţei anterior evocate, în mod eronat a apreciat instanţa de apel că reclamanta nu este îndrituită la acordarea daunelor morale generate de decesul lui J., fiind incontestabil prejudiciul afectiv înregistrat în sensul art.1391 alin.(2) C.civ.

Pe de altă parte, cu referire la reținerea incidenței prevederilor art. 309 și art. 382 C.civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 309 C.civ.: „ (1) Soţii îşi datorează reciproc respect, fidelitate şi sprijin moral. (2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat”, iar art. 382 din același act normativ prevede: „ (1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă. (2) Prin excepţie, dacă acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, potrivit art. 380, căsătoria se socoteşte desfăcută la data decesului. (3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de divorţ.”

Prin reținerea incidenței în speța pendinte a normelor legale mai sus evocate, și apreciind că acestea au fost încălcate, astfel încât reclamanta nu ar putea solicita daune morale pentru suferința pricinuită, instanța de apel a extins o obligație legală, în mod nepermis, imputându-i reclamantei nerespectarea obligației de fidelitate și de conviețuire a soților J., deși, așa cum a fost reținută situația personală a reclamantei, aceasta nu a fost soția victimei J., ci partenera de viață, în afara căsătoriei.

Or, obligațiile legale astfel reglementate cad în sarcina soților, iar respectarea acestora excede analizei în prezentul litigiu, cele două articolele din Codul civil fiind străine de natura cauzei.

Singurul aspect care trebuie analizat, având în vedere natura cauzei de față, este dacă persoanele care solicită despăgubiri de pe urma decesului victimelor accidentului rutier justifică și dovedesc existența prejudiciului afectiv.

Drept urmare, constatând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 309 şi art. 382 C.civ., acestea fiind străine de natura litigiului, precum şi o greşită interpretare a dispoziţiilor art. 1391 C.civ., Înalta Curte a admis recursul reclamantei şi a trimis spre rejudecare cauza aceleiaşi instanţe de apel, devenind inutilă în raport de soluția dată (prin prisma argumentelor ilustrate în prezenta decizie) acestui motiv de recurs, analiza celuilalt motiv de recurs formulat (care astfel, va fi avut în vedere de instanța de trimitere).

Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa acestei reclamante, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente, asupra îndreptățirii reclamantei A. la daune morale şi materiale.

În ceea ce priveşte recursul formulat de pârâta SC I. SA, Înalta Curte constată următoare:

Prin primul motiv de recurs, pârâta a criticat hotărârea instanţei de apel reclamând încălcarea regulilor de procedură, prin aplicarea greşită a art. 443 şi art. 14 C.proc.civ., în pronunţarea soluţiei de respingere a apelului formulat împotriva sentinţei nr. 286/2020 vizând diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.

Critica, astfel cum va fi analizată din perspectiva ipotezei de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., este fondată, după cum urmează:

Prin sentinţa civilă nr. 286 din 09.07.2020 a Tribunalului Cluj, s-a admis în parte acţiunea civilă şi, în consecinţă: a fost obligată pârâta S.C. I. la plata către reclamanta A. a sumei de 250.000 lei cu titlu de daune morale şi a sumei de 1.162 lei cu titlu de daune materiale – cheltuieli de înmormântare şi necropsie; la plata către reclamanta B. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale; s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei B. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 841,86 lei; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţii C., D., E. şi F. a sumei de 300.000 lei cu titlu de daune morale; la plata către reclamantul G. a sumei de 68.800 lei cu titlu de daune morale şi s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului G. de obligare a pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 375 lei.

Prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, Tribunalul Cluj a admis cererea de lămurire a dispozitivului sentinţei nr. 286/2020, formulată de reclamanţii C., D., E. şi F. şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 300.000 lei pentru fiecare, cu titlu de daune morale.

Prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut că acordarea daunelor morale în favoarea reclamanţilor C., D., E. şi F. s-a făcut prin încheierea nr. 217/CC din 15.10.2020, împotriva căreia pârâta nu a exercitat calea de atac a apelului, şi nu prin sentinţa civilă nr. 286/2020, astfel că nu a analizat critica vizând diminuarea daunelor morale acordate acestor reclamanţi, reținând că soluția primei instanțe cu privire la daunele acordate a rămas definitivă, prin neapelare.

Este de menţionat că obiectul lămuririi sau al interpretării vizat de dispoziţiile art. 443 C.proc.civ. are în vedere clarificarea „obscurităţii” hotărârii judecătoreşti, dând astfel posibilitatea executării ei în limitele avute în vedere prin modalitatea de soluţionare a litigiului.

Încheierea prin care este soluţionată cererea vizând lămurirea dispozitivului sau înlăturarea dispoziţiilor potrivnice ale acestuia nu realizează o nouă judecată, ea face corp comun cu prima, căreia vine să-i lămurească înţelesul, întinderea şi aplicarea.

Drept urmare, în procedura lămuririi hotărârii nu se reiau dezbaterile asupra fondului cauzei, în vederea pronunţării unei noi hotărâri, discuţiile fiind purtate numai cu privire la chestiunile de formă neclare, întrucât judecătorul nu poate, sub motiv de interpretare să adauge hotărârii iniţiale sau să-i modifice sensul.

Aplicând aceste aspecte teoretice la cazul concret dedus judecăţii, se constată că hotărârea prin care a fost analizat fondul litigiului şi prin care au fost stabilite despăgubirile a căror valoare a fost contestată prin cererea de apel de către pârâtă este sentinţa nr. 286/2020 şi nu, cum în mod eronat a reţinut curtea de apel, încheierea dată în procedura lămuririi înţelesului, astfel că neexercitarea căii de atac împotriva acestei încheieri nu poate avea relevanţă în analizarea apelului pe aspectele ce vizează diminuarea daunelor acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.

Astfel, Înalta Curte constată că, prin pronunţarea deciziei atacate, instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a art. 443 C.proc.civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care pârâta invocă încălcarea art. 14 C.proc.civ. se constată și această critică este fondată, reieșind din actele dosarului faptul că instanța de apel nu a pus în discuția părților, în condiții de contradictorialitate, chestiunea referitoare la neapelarea încheierii de lămurire a dispozitivului și presupusele consecințe.

Procedând astfel, instanța de fond a încălcat principiul contradictorialității părților în procesul civil și dreptul la apărare al pârâtei, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, potrivit art. 14 C.proc.civ., „(4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. (5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.”

Drept urmare, instanța este obligată să respecte și să aplice principiul contradictorialității, cât și a dreptului la apărare, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului prin care s-a stabilit că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor (Hotărârea Artico împotriva Italiei).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că este incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., a admis recursul pe acest aspect, a casat decizia atacată și a trimis cauza la instanța de apel pentru analizarea motivele de apel care vizează diminuarea daunelor morale acordate reclamanţilor C., D., E. şi F.

Criticile aduse de pârâtă întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ. cu privire la stabilirea procentului de culpă sunt nefondate şi urmează a fi înlăturate, după cum urmează:

Cu referire la motivul de casare întemeiat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C.proc.civ., Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cu toate acestea, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nefiind o chestiune de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Astfel, instanța de apel, judecând apelul, verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate pe baza probelor examinate de prima instanță și poate da o nouă apreciere a probelor aflate în dosar sau poate confirma evaluarea acestora de către prima instanță.

În acelaşi sens, Înalta Curte reține că este posibil ca instanţa de apel să preia argumentele primei instanțe, sub condiţia să confirme aceste argumente, fără ca prin această poziţionare a instanţei de control să se aducă atingere garanţiilor procesului echitabil, sub aspectul motivării unei hotărâri judecătoreşti.

Pe de altă parte, faptul că instanța de apel, urmare a evaluării proprii a probelor administrate, ajunge la concluzia primei instanțe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii.

Aplicând aceste considerente teoretice în speţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor-reclamanţi relative la nemotivarea deciziei recurate în ceea ce priveşte stabilirea procentului de culpă a victimei la producerea riscului asigurat, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată.

În motivarea acestui motiv de recurs, recurenta-apelantă a susținut că o frază de patru rânduri care nu permite identificarea procentului de culpă reținut în sarcina victimelor și afirmația instanței precum că nu se impune o reevaluare a gradului de culpă în condițiile în care nu s-a individualizat procentul de culpă nu poate echivala cu o motivare a hotărârii.

Sub acest aspect, contrar susţinerilor recurentei-apelante, se reţine că instanţa de apel s-a aplecat asupra criticii privitoare la reținerea procentului de culpă, considerând că nu se impune o reevaluare a acestuia, cu consecința diminuării cuantumului despăgubirilor acordate de prima instanță, având în vedere împrejurarea că, din probele administrate în cauză, respectiv expertiza medico-legală, a rezultat că purtarea centurii de siguranță ar fi avut același rezultat în cazul victimelor, și anume - același număr de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului G., iar, în privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.

În acest context, împrejurarea că recurenta pârâtă nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale va fi respinsă ca nefondată.

De asemenea, în prezenţa acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedeşte justificată nici critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ. privitoare la încălcarea sau greşita aplicare a art. 1371 alin. 1 C.civ. Se înţelege că formulând această critică, recurenta reclamă neindicarea procentului de culpă al victimelor şi modalitatea în care a fost imputat acest procent.

Acest punct de vedere nu poate fi primit, fiind contrazis chiar de norma a cărei greşită aplicare recurenta a criticat-o şi care prevede că „În cazul în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea sau mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o”.

Or, astfel cum a reţinut instanţa de apel, cu titlu de situaţie de fapt culpa victimelor a constat în necuplarea centurii de siguranţă, însă, chiar cu îndeplinirea acestei obligaţii legale, consecinţele accidentului rutier ar fi fost aceleaşi - numărul de zile de îngrijiri medicale, în privința reclamantului G. şi, în privința victimei J., vătămările ar fi fost aceleași sau cel puțin comparabile ca intensitate.

Drept urmare, fapta victimelor nici nu a cauzat prejudiciul şi nici nu a contribuit la mărirea acestuia, astfel că nu se impunea o reevaluare a gradului de culpă, cu consecinţa diminuării daunelor acordate, aşa cum, în mod corect, a reţinut instanţa de apel.

Pentru aceste considerente, găsind nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C.proc.civ., Înalta Curte a înlăturat aceste susţineri.

Criticile aduse de pârâtă deciziei atacate, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 6 şi 8 C.proc.civ., cu privire stabilirea despăgubirilor morale prin raportare la legislaţia şi jurisprudenţa din România sunt fondate, după cum urmează:

Cu titlu preliminar, se impune a fi observat că în conformitate cu prevederile art. 50 alin. (1) lit. f) şi alin. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, a cărei greşită aplicare o reclamă recurenta-pârâtă, stabilirea despăgubirilor în caz de vătămare corporală, precum şi în caz de deces, se realizează în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că jurisprudenţa reprezintă un criteriu de stabilire a daunelor morale, potrivit articolului de lege mai sus evocat, astfel că trebuie avută în vedere la stabilirea cuantumului daunelor morale, însă se constată că această motivare este pur formală, din considerentele deciziei atacate nerezultând dacă, la propria evaluare a daunelor acordate, a avut în vedere practica judiciară.

Astfel, Înalta Curte reţine că deşi pârâta a făcut trimitere, prin cererea de apel, la diferite hotărâri ce au fost pronunţate în cauze similare, din considerentele deciziei nu reiese dacă instanţa de apel s-a raportat la această practică sau la oricare altă hotărâre pronunţată în cauze similare, ceea ce echivalează cu o nemotivare a hotărârii pe acest aspect, precum şi o neaplicare a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. f) şi alin. 2 lit. d) din norma ASF nr. 23-2014.

Pentru aceste considerente, se constată că se impune casarea hotărârii și sub acest aspect.

Dat fiind că, în speţă, soluţia adoptată de instanţa de apel în privinţa stabilirii daunelor morale, s-a impus a fi casată, pentru considerentele arătate pe larg în cele ce preced, revine în sarcina instanţei de rejudecare să aprecieze, în concret, conformându-se indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la stabilirea acestora, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie.

În rejudecare, instanța va avea în vedere că raportarea la jurisprudența din România, la care face trimitere art.50 alin. (1) lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014 are doar un caracter de orientare, cât timp situația fiecărei persoane este una particulară, ca și situația fiecărei spețe și că, în realitate, sensul acestei norme nu presupune o limitare a analizei instanței la realizarea unor simple operațiuni de comparare și preluare necenzurată a cuantumului daunelor stabilite în alte cauze, ci utilizarea, în funcție de situația de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama de principiile şi criteriile cristalizate în jurisprudenţă pentru a putea fi cuantificate daunele morale, a unor repere orientative din punct de vedere valoric, asupra cărora apreciază judecătorul de la caz la caz.