Joint liability for unlawful occupation of private land: tort damages for loss of use and mandatory removal of unauthorized infrastructure.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă la data de 14.06.2017 sub nr. x/2017, reclamanţii A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A., obligarea acesteia la repararea prejudiciului cauzat de fapta sa ilicită constând în folosirea şi ocuparea fără drept a imobilului proprietatea reclamanţilor, teren în suprafaţă de 12.390 mp situat în Municipiul Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţul Prahova, respectiv plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri, evaluată provizoriu la suma de 223.020 RON şi în continuare până la eliberarea şi predarea de către pârâtă a terenului, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 219, art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 1359, art. 1381, art. 1 385, art. 1386 C. civ., art. 453 C. proc. civ.

La data de 19.07.2017 pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii.

La data de 09.10.2017 reclamaţii au înţeles să-şi modifice cererea de chemare în judecată, în sensul de a chema în judecată, în calitate de pârâtă, alături de pârâta iniţială C. S.A. şi Unitatea Administrativ-Teritorială Municipiul Ploieşti, prin primar. Au solicitat evacuarea necondiţionată a pârâtelor din imobilul în litigiu, evacuare ce presupune: golirea terenului de materiale, respectiv tone de şine metalice, plăci şi traverse de beton, tone de deşeuri-gunoaie, prin transportul acestora în alta locaţie, respectiv groapa de gunoi, spargerea restului de platformă betonată rămasă şi debarasarea materialului astfel provenit; demontarea şi îndepărtarea restului de echipamente-instalaţii rămase pe teren, inclusiv reziduurile rămase în pământ în urma acestei operaţii, respectiv fundaţiile de beton ale stâlpilor instalaţiilor; mutarea autovehiculelor parcate, închiderea căilor de acces al acestora şi predarea imobilului liber de orice sarcini către reclamanţi. Reclamanţii au mai solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciara de timbru, onorarii de avocat, onorarii expert, precum şi toate cheltuielile ocazionate de proces, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

La data de 04.10.2017, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială- Municipiul Ploieşti, prin primar a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive în ceea ce o priveşte.

Prin încheierea de şedinţă din data de 06.02.2018, Tribunalul Prahova, constatând necesară administrarea de probatorii comune pentru soluţionarea excepţiei şi a fondului cauzei, a unit excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor C. S.A. şi Unitatea Administrativ Teritorială-Municipiul Ploieşti, prin primar, invocate prin întâmpinările formulate, cu fondul cauzei.

La data de 13.12.2018, reclamanţii au depus la dosar o precizare a cererii modificate, arătând că înţeleg să precizeze cuantumul obiectului acţiunii la valoarea stabilită de Raportul de expertiză tehnică judiciară nr. 145/12.09.2018 întocmit de expert ing. D. specialitatea evaluări proprietăţi imobiliare, la data de 07.09.2018, data expertizei, respectiv la valoarea de 1.642.914 RON.

Urmare a precizării cererii modificate, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtelor, în solidar, la repararea prejudiciului cauzat de fapta ilicită a acestora constând în folosirea şi ocuparea fără drept a imobilului în litigiu, respectiv plata lipsei de folosinţă a terenului pentru ultimii trei ani anteriori introducerii prezentei cereri şi până la data expertizei realizată prin raportul anterior menţionat-07.09.2018.

2. Primul ciclu procesual

Sentinţa pronunţată de Tribunalul Prahova

Prin sentinţa nr. 980/19.04.2019, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţi prin întâmpinare, ca neîntemeiate; a admis excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la cererea de evacuare a pârâtei S.C. C. S.A. şi, pe cale de consecinţă, a respins această cerere în puterea lucrului judecat; a admis, în parte, acţiunea modificată şi completată; a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamanţilor contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul proprietatea acestora, teren în suprafaţă de 12.390 mp, situat în Ploieşti, Intrarea Morilor nr. 3A, judeţ Prahova, de la data introducerii acţiunii (14.06.2017) şi până la data întocmirii expertizei (07.09.2018) în valoare de 483.210 RON; a dispus evacuarea pârâtei UAT Municipiul Ploieşti, prin primar din imobilul proprietatea reclamanţilor; a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a admis în parte cererea reclamanţilor de acordare a cheltuielilor de judecată şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească acestora suma de 16.487 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat, acordate în raport de pretenţiile admise.

Prin decizia nr. 2824/14.11.2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile părţilor împotriva sentinţei.

Prin decizia nr. 2033/14.10.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei nr. 2824/14.11.2019 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă; a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. C. S.A. împotriva aceleiaşi decizii şi a anulat recursul declarat de pârâtul Municipiul Ploieşti, prin primar împotriva aceleiaşi decizii.

3. Al doilea ciclu procesual

Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti

Prin decizia nr. 844/08.04.2021 pronunţată în rejudecare, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 980/19.04.2019 a Tribunalului Prahova; a schimbat, în parte, sentinţa apelată; a obligat pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 1.159.704 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă, pentru ultimii trei ani anteriori introducerii acţiunii, respectiv 14.06.2014-14.04.2017, pentru imobilul proprietatea acestora; a obligat pârâtele, în solidar, la golirea terenului de materiale, deşeuri (dezafectarea platformei betonate, debarasarea resturilor de pe teren, demontarea şi îndepărtarea resturilor de echipament, instalaţii. etc); a obligat pârâtele la plata, către reclamanţi, a sumei de 14.714 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în recurs (6.000 RON reprezentând onorariu avocaţial şi 8.714 RON reprezentând taxa judiciară de timbru); a obligat pârâtele la plata, către reclamanţi, a sumei de 14.489 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în faza procesuală a apelului în primul ciclu procesual şi după rejudecare (8.000 RON onorariu avocaţial şi 6.489 RON taxa judiciară de timbru); a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii S.C. C. S.A. şi Municipiul Ploieşti, prin primar, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

a) Recurentul-pârât Municipiul Ploieşti, prin primar, a susţinut nelegalitatea deciziei, arătând următoarele:

Referitor la argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.:

-Cu privire la existenţa faptei ilicite a unităţii administrativ teritoriale Municipiul Ploieşti, instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, faptul că a fost făcută dovada săvârşirii, de către Municipiul Ploieşti, a faptei ilicite învederate, atât timp cât terenul nu a fost în posesia sau folosinţa acestuia, nefiind parte în contractul de închiriere. În aceste condiţii, Municipiul Ploieşti nu poate fi obligat la plata lipsei de folosinţă, respectiv nu poate răspunde pentru o faptă a societăţii pârâte, aceasta fiind cea care a folosit terenul şi căreia îi revenea obligaţia de predare la încetarea duratei pentru care a fost încheiat contractul. Hotărârea este nelegală şi în raport cu prevederile art. 222 C. civ., potrivit cărora persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă şi nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana juridică faţă de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel. Societatea pârâtă are ca acţionar Municipiul Ploieşti, fiind sub autoritatea acestuia, astfel încât niciuna nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor celeilalte.

-Prin HCL al municipiului Ploieşti nr. 108/31.03.2014 s-a aprobat trecerea din domeniul public în domeniul privat al Municipiului Ploieşti a unor bunuri aferente sistemului de transport public local, pentru scoaterea din funcţiune în vederea valorificării şi, după caz, casării acestora, iar din aceasta nu rezultă faptul că pârâtul Municipiul Ploieşti a hotărât ca pârâta TCE să depoziteze materialele rezultate în urma scoaterii din funcţiune, casării pe terenul reclamanţilor. Potrivit art. 4 din hotărâre ansamblele, subansamblele, piesele componente şi materialele rezultate în urma scoaterii din funcţiune vor fi depozitate la S.C. TCE în depoul de tramvaie, în baza unui contract de custodie. Terenul reclamanţilor nu a avut niciodată destinaţia de depou tramvaie, ci de parcare autobuze, astfel că, în aceste condiţii, în mod greşit instanţa de apel a reţinut existenţa faptei ilicite a municipiului Ploieşti şi l-a obligat la plata lipsei de folosinţă în solidar cu pârâta TCE.

-În ceea ce priveşte obligarea pârâţilor, în solidar, la desfiinţarea platformei betonate, motivat de faptul că aceasta se află în proprietatea municipiului şi administrarea pârâtei TCE, hotărârea instanţei de apel este greşită, întrucât aceasta este proprietatea reclamanţilor, fiind restituită acestora odată cu terenul, în baza Titlului de proprietate nr. x/19.10.2000 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, pentru punerea în executare a sentinţei nr. 494/1995, pronunţată de Tribunalul Prahova în dosarul nr. x/1994. Această platformă a fost construită încă din anul 1962, deci la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi la data pronunţării sentinţei nr. 494/1995, aceasta se afla pe teren, iar reclamanţii nu au solicitat predarea terenului liber. Existenţa pe teren a acestei platforme este confirmată şi de faptul că reclamanţii şi societatea pârâtă au încheiat un contract de închiriere în anul 2001, în baza căruia aceştia au folosit terenul, iar la încetarea contractului nu s-a solicitat şi desfiinţarea acesteia. În mod nelegal a fost obligată UAT Ploieşti la desfiinţarea acesteia, iar prin hotărârea pronunţată se încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât nu exista o obligaţie care să nu fie respectată de pârâte. Recurenta UAT nu poate fi obligată la desfiinţarea unui bun care nu se afla în proprietatea sa, dar care este considerat de reclamanţi că împiedică folosirea terenului, întrucât această situaţie excedează temeiului legal al acţiunii. La data edificării platformei betonate, terenul era cunoscut ca proprietatea constructorului, autorul pârâtei TCE, astfel încât se poate reţine buna credinţă a acestuia, dar a fost predată reclamanţilor odată cu terenul, situaţie în care nu se va putea dispune ridicarea acesteia. În aceste condiţii, obligarea pârâţilor la desfiinţarea platformei betonate nu poate fi dispusă în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme existenţa acesteia pe teren nu este de natură a aduce prejudicii;

-Pentru repararea prejudiciului adus dreptului de proprietate al reclamanţilor, afectat prin fapta abuzivă a pârâtelor, instanţa a reţinut că acesta presupune nu doar dezdăunarea lor pentru privarea de folosinţă a terenului ce le aparţine ci şi readucerea bunului în starea de a putea fi folosit din nou. Terenul a fost afectat de respectiva platformă anterior titlului de proprietate al reclamanţilor, motiv pentru care, prin desfiinţarea acesteia, nu se readuce terenul în forma iniţială, ci este eliberat pentru prima dată, fără a exista o obligaţie anterioară în sarcina pârâţilor care să nu fi fost adusă la îndeplinire. În ceea ce priveşte obligarea la golirea terenului de materiale, deşeuri (dezafectarea platformei betonate, debarasarea resturilor de pe teren, demontarea şi îndepărtarea resturilor de echipament, instalaţii) instanţa nu a avut în vedere faptul că reclamanţii au avut capete de cerere distincte: golirea terenului de materialele depozitate pe acesta rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaielor şi spargerea restului de platformă betonată şi debarasarea de materialul rezultat. Din procesul-verbal încheiat în data de 05.03.2001, între RATP Ploieşti şi reclamanţi, rezultă că pe teren se afla o platformă de parcare betonată şi asfaltată, care se regăseşte şi în procesul-verbal încheiat în data de 07.02.2007. În cauză, aşa cum rezultă din procesul-verbal încheiat de Societatea Civilă Profesională a Executorilor Judecătoreşti E. în data de 08.04.2019, pe terenul care s-a aflat în posesia pârâtei C. S.A. nu se mai aflau deşeuri, resturi de materiale, ci doar platforma betonată şi resturi de stâlpi. În aceste condiţii, este nelegală obligarea pârâţilor, în solidar, la eliberarea terenului de resturile de materiale care s-au aflat la data introducerii acţiunii pe terenul proprietatea reclamanţilor.

Referitor la argumentele circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

- Instanţa a reţinut că platforma betonată, precum şi instalaţiile aferente aflate pe teren sunt proprietatea Municipiului Ploieşti şi în administrarea TCE, precum şi faptul că terenul nu a fost predat niciodată către reclamanţi, dar, pe de altă parte, a reţinut faptul că aceştia din urmă au închiriat terenul, împreună cu toate construcţiile aferente, autoarei paratei TCE, în anul 2001. În aceste condiţii, dacă terenul nu ar fi fost predat, reclamanţii s-ar fi aflat în pasivitate de la data emiterii titlului de proprietate până la introducerea acţiunii, ceea ce ar putea echivala şi cu un acord tacit pentru folosirea terenului, situaţie în care nu se mai impunea obligarea pârâţilor la plata lipsei de folosinţă.

- În ceea ce priveşte fapta ilicită, care a generat prejudiciul, aceasta este reţinută ca fiind nepredarea terenului de a cărei folosinţă reclamanţii ar fi lipsiţi, iar, ulterior, instanţa reţine că prejudiciul a rezultat din faptul că pe teren se afla o platforma betonată, aceasta fiind cea care împiedica folosinţa din nou de către reclamanţi a terenului, în situaţia în care aceasta se afla pe teren încă din anul 1962.

b) Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a susţinut nelegalitatea deciziei, arătând că:

-În mod greşit a fost obligată recurenta la plata contravalorii lipsei de folosinţă, în solidar cu pârâta UAT Municipiul Ploieşti, având în vedere că ambele instanţe reţin faptul că vinovată de acest prejudiciu se face doar o singura parte, şi anume UAT Municipiul Ploieşti. În acest sens, hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în ceea ce priveşte recurenta, societatea făcând dovada, pe tot parcursul prezentei cauze, că este răspunzătoare doar pentru materialele depozitate de constructori în incinta societăţii, şi nu în afara ei. Depozitarea materialelor nu constituie fapta proprie a recurentei, ci a diferiţilor contractori ai UAT Municipiul Ploieşti, contractul de custodie încheiat în 02.04.2014 având ca obiect strict materiale depozitate de contractorii UAT Municipiul Ploieşti în incinta societăţii recurente (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.);

-Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii, fiind denaturată situaţia de fapt reţinută. Astfel, în cuprinsul deciziei nr. 844/08.04.2021, pagina 4 alin. (5), se reţine faptul că, de la 01.01.2007, terenul în litigiu este ocupat de materiale provenite din modernizarea căilor de rulare. Or, nu se poate reţine un astfel de aspect, având în vedere că modernizarea căilor de rulare a fost începută de UAT Municipiul Ploieşti în cursul anului 2014 (dovadă fiind contractul de custodie nr. x/02.04.2014), dată la care reclamanţii, proprietari ai terenului în cauză, exercitau posesia deplină şi neîngrădită a terenului. În ceea ce priveşte platforma betonată de pe terenul retrocedat, punerea în posesie în urma hotărârilor de retrocedare a fost făcută în mod legal prin proces-verbal de punere în posesie încheiat între UAT Municipiul Ploieşti şi reclamanţii din prezenta cauză în anul 2001, predecesoarea societăţii recurente nefiind parte în cadrul acestei proceduri, iar noii proprietari au preluat terenul liber de orice sarcini de la fostul proprietar, UAT Municipiul Ploieşti. După data retrocedării terenului, recurenta a încheiat un contract de locaţiune cu noii proprietari, iar la data expirării acestuia a lăsat în folosinţa proprietarilor de drept respectivul teren, aşa cum l-a primit, inclusiv cu platforma betonată, care nu era proprietatea acesteia (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 19.01.2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile, constatând posibilitatea âncadrării criticilor în motive de nelegalitate, şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora la data de 11.05.2022.

Intimaţii-reclamanţi au formulat punct de vedere la raport prin care au reiterat excepţia de nulitate a recursurilor, pentru neîncadrarea criticilor în motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimaţii-reclamanţi B. şi A. au formulat întâmpinări, prin care au invocat excepţia de nulitate pentru neîncadrarea criticilor formulate în cazurile prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Referitor la solicitarea de casare şi respingere a acţiunii, ca neîntemeiată, s-a arătat că singura soluţie posibilă în recurs este aceea de casare cu trimitere spre rejudecare. Intimaţii au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 1500 RON onorariu avocaţial, conform chitanţei aflată la dosar.

Recurenţii nu au formulat răspuns la întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând criticile deduse judecăţii, prin intermediul celor două recursuri, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

a) Recursul pârâtului Municipiul Ploieşti.

- Susţinerea recurentului-pârât, conform căreia, în mod greşit s-a stabilit în sarcina sa obligaţia plăţii contravalorii lipsei de folosinţă a terenului aparţinând reclamanţilor, întrucât nu ar fi întrunite cerinţele art. 1.357 C. civ., referitoare la existenţa unei fapte ilicite, este una nefondată, care contrazice statuările asupra situaţiei juridice a speţei, definitiv stabilite şi intrate sub efectul autorităţii de lucru judecat, urmare a deciziei de casare anterioare.

Astfel, potrivit deciziei nr. 2033/14.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, admiterea recursului reclamanţilor în ce priveşte obligarea, în solidar, a pârâţilor, la plata contravalorii lipsei de folosinţă, a vizat doar intervalul de timp pentru care se datorează despăgubirile, constatându-se că în mod eronat, cu aplicarea dispoziţiilor art. 1.522 C. civ., (referitoare la punerea în întârziere, lipsite de incidenţă în materia răspunderii civile delictuale), instanţele anterioare au stabilit ca plata să se facă doar de la data cererii de chemare în judecată.

Ca atare, statuarea instanţelor fondului, în sensul că ambii pârâţi datorează despăgubiri, urmare a acţiunilor ilicite săvârşite, regăsindu-se într-o solidaritate pasivă în raportul obligaţional cu reclamanţii, a rămas definitivă, singurul aspect de reevaluat la momentul rejudecării fiind data de la care se datorează despăgubirile, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 1.523 alin. (2) lit. e) C. civ., care reglementează întârzierea de drept în executarea obligaţiei care se naşte din săvârşirea unei fapte ilicite extracontractuale.

De asemenea, în legătură cu existenţa faptelor ilicite comune de care se fac vinovaţi cei doi pârâţi, instanţa de recurs anterioară a statuat, în dezlegările ei cu valoare obligatorie, şi atunci când a analizat recursul pârâtei S.C. C. S.A., prin care susţinându-şi poziţia procesuală, acesta pretindea că nu poate fi obligat la despăgubiri întrucât "terenul a fost predat în posesia reclamanţilor încă din anul 2007, iar materialele depozitate pe teren aparţin în totalitate UAT Ploieşti".

Critica formulată în aceşti termeni a fost găsită nefondată, reţinându-se că "lipsa de folosinţă reclamată în cauză a fost generată de ocuparea terenului de către pârâte, prin depozitarea materialelor rezultate în scoaterea din funcţiune a liniei de tramvai, realizată de UAT Ploieşti prin S.C. TCE S.A., potrivit contractului de administrare încheiat între acestea şi Hotărârile de consiliul local aflate la dosar".

Tot astfel, s-a constatat că "este lipsită de relevanţă chestiunea apartenenţei la proprietatea pârâtei UAT Ploieşti a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaiului din Ploieşti, despre care s-a reţinut că au fost depozitate pe terenul ce aparţine reclamanţilor, prin concursul acţiunilor celor două pârâte".

Or, în prezenţa unor asemenea dezlegări jurisdicţionale făcute de instanţa de recurs anterioară, readucerea în dezbaterea judiciară a chestiunii referitoare la inexistenţa unei fapte ilicite, ca element al răspunderii delictuale a recurentului-pârât, înseamnă ignorarea şi contestarea, în mod nepermis, a aspectelor statuate deja cu autoritate de lucru judecat.

- De asemenea, susţinerea potrivit căreia, prin decizia pronunţată, instanţa ar fi nesocotit dispoziţiile art. 222 C. civ., întrucât persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea obligaţiilor acesteia din urmă (Municipiul Ploieşti fiind acţionar al societăţii pârâte), nesocoteşte fundamentul pretenţiilor reclamanţilor, care nu a vizat răspunderea pentru fapta altuia, ci răspunderea fiecărui pârât pentru fapte ilicite proprii, astfel cum au fost acestea indicate şi demonstrate cu probele administrate în cauză.

- Este, de asemenea, nefondată critica recurentului-pârât privind obligarea la ridicarea platformei betonate, sub motiv că aceasta ar fi, în realitate, proprietatea reclamanţilor, fiindu-le restituită odată cu terenul, în baza titlului de proprietate nr. x/19.10.2004 emis de Comisia judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate.

În realitate, în legătură cu regimul juridic al acestei platforme, aşa cum a fost el reţinut, pe baza evaluării probelor de către instanţa de apel, a rezultat că a existat, într-adevăr, la momentul emiterii titlului de proprietate, doar că nu a fost întocmit un proces-verbal de predare-primire, pentru a se considera că reclamanţii n-au avut nicio obiecţie în legătură cu starea terenului (acceptând astfel să devină proprietari şi asupra platformei, cum a susţinut recurentul).

Dimpotrivă, tocmai în considerarea existenţei unei astfel de afectări a terenului, care l-a făcut impropriu folosirii în altă modalitate, la data de 5.03.2001 s-a încheiat contract de închiriere între reclamanţi şi RATP (autoarea societăţii intimate), în vederea utilizării pentru parcare autobuze- proprietatea locatarului "până la data clarificării situaţiei juridice a terenului propus la expropriere pentru utilitate publică".

Potrivit procesului-verbal anexă la acest contract de închiriere, locatarul s-a angajat să nu facă alte investiţii în afară de instalaţiile şi construcţiile existente deja pe teren (printre care a fost enumerată şi platforma de parcare betonată şi asfaltată), realizate de către RATP Ploieşti.

Întrucât declaraţia de utilitate publică şi exproprierea n-au mai fost realizate, ulterior, la 7.02.2007, în conţinutul unui proces-verbal încheiat de părţi, RATP Ploieşti s-a angajat să dezafecteze "instalaţiile de termoficare, telecomunicaţii şi reţeaua de calculatoare, de pe teren".

Or, raportat la aceste elemente de fapt ale pricinii, a susţine că platforma betonată a devenit proprietatea reclamanţilor odată cu restituirea terenului pe care l-ar fi acceptat ca atare, vine în contradicţie cu situaţia reală a bunului şi a beneficiarilor titlului bunului titlului de proprietate asupra acestuia.

Pe de o parte, nu a avut loc o punere efectivă în posesie, pentru a se putea afirma că proprietarii terenului l-ar fi acceptat în starea în care se afla, iar, pe de altă parte, modalitatea în care era grevat terenul (afectat de platformă, instalaţii, construcţii), a impus închirierea acestuia, până la momentul clarificării situaţiei juridice, fiind propus spre expropriere.

Cum exproprierea nu s-a realizat, exerciţiul deplin al dreptului de proprietate, recunoscut reclamanţilor conform titlului emis încă din anul 2000, presupune dezafectarea terenului de toate construcţiile care împiedică normala folosinţă a acestuia.

De aceea, soluţia instanţei de apel, care obligă pe ambii pârâţi şi la dezafectarea platformei betonate este corectă, asigurând întregirea prerogativelor dreptului de proprietate al reclamanţilor, prin posibilitatea de a folosi bunul, conform destinaţiei pe care o pot da, neconstrânşi de existenţa unor construcţii care să le limiteze posibilitatea de utilizare.

Această măsură este justificată, o dată în plus, şi de împrejurarea că, astfel cum reţine instanţa de apel, respectiva platformă (de parcare autobuze, platformă parc rece) figurează, potrivit notei justificative x/31.01.2007 a RATP Ploieşti, cu valori de inventar, rămase neamortizate, aflate în proprietatea UAT Ploieşti şi în administrarea pârâtei TCE.

- Susţinerea recurentului-pârât în sensul că în cauză n-ar exista un prejudiciu cert, susceptibil de reparaţie, ignoră, de asemenea, dezlegările anterioare ale instanţei de recurs.

Astfel cum s-a arătat deja, trimiterea spre rejudecare a vizat determinarea corectă a perioadei pentru care se datorează contravaloarea lipsei de folosinţă (deci, cuantificarea prejudiciului, care, prin ipoteză, era unul sigur, cert, ceea ce urma să fie lămurit fiind întinderea acestuia).

De asemenea, contrar criticii recurentului, instanţa de apel face

distincţia între cele două tipuri de prejudicii şi acţiunile corespunzătoare asigurării reparării lor - respectiv, golirea terenului de materialele rezultate din dezafectarea unor căi de rulare a tramvaielor (şine metalice, traverse, plăci de beton) şi spargerea platformei betonate, cu debarasarea materialului aferent.

În acest sens, considerentele deciziei din apel realizează o analiză separată arătând, în mod corect, argumentele care îndreptăţesc asigurarea reparaţiei în natură realizabilă deopotrivă, prin eliberarea terenului de deşeurile provenite din dezafectarea căilor de rulare tramvaie, cât şi prin spargerea platformei, cu debarasarea materialelor rezultate.

- Este nefondată şi critica formulată de recurent pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susţinându-se o motivare contradictorie întrucât pe de o parte, instanţa reţine că platforma şi instalaţiile aferente ar fi proprietatea Municipiului Ploieşti şi în administrarea pârâtei TCE, dar pe de altă parte, reclamanţii au închiriat terenul împreună cu toate construcţiile aferente, în anul 2001, ceea ce înseamnă că "şi-ar fi dat un acord tacit în legătură cu folosirea terenului", aşa încât nu mai era îndreptăţită obligarea la contravaloarea lipsei de folosinţă.

Astfel cum s-a arătat, acordul în legătură cu folosirea terenului nu a fost unul "tacit", ci exprimat prin încheierea unui contract de închiriere până la lămurirea situaţiei juridice a bunului, propus spre expropriere, tocmai în considerarea afectării acestuia de o platformă betonată, care îl făcea propice utilizării acestuia ca parcare pentru autobuze.

Contractul astfel încheiat a fost cu titlu oneros, stabilindu-se un preţ al închirierii, iar după expirarea ultimului termen rezultat din prorogarea convenită de părţi, terenul a continuat să fie folosit fără existenţa unui temei, ceea ce a situat raporturile dintre părţi în sfera ilicitului extracontractual, îndreptăţind pe reclamanţi, pe temeiul răspunderii delictuale, la contravaloarea lipsei de folosinţă.

Pentru toate considerentele arătate, criticile pârâtului Municipiul Ploieşti au fost constatate nefondate, recursul acestuia urmând să fie respins în consecinţă.

b) Recursul pârâtei S.C. C. S.A., întemeiat, de asemenea, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., nu prezintă nici el argumente care să permită concluzia nelegalităţii soluţiei atacate.

- În ce priveşte critica referitoare la existenţa unor considerente contradictorii ale deciziei din apel, se pretinde că, deşi instanţele fondului au reţinut eliberarea terenului, încă din 2007, de către societatea-recurentă, precum şi faptul că pe acest teren se aflau, la data de 17.05.2018, depozitate bunuri aparţinând UAT Ploieşti, totuşi, în mod nelegal, s-a dispus obligarea, în solidar, a celor două pârâte, la plata contravalorii lipsei de folosinţă.

Formulând critica în aceşti termeni, recurenta-pârâtă deduce judecăţii în recurs, în mod identic, aspecte care au fost supuse deja dezbaterii şi rezolvării jurisdicţionale, conform deciziei de casare anterioare.

Potrivit deciziei nr. 2033/14.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, răspunzându-se aceloraşi critici de nelegalitate, s-a stabilit în mod definitiv, că lipsa de folosinţă a fost generată şi de acţiunea ilicită a pârâtei, care a avut posesia terenului până la data de 17.05.2018, când a fost pusă în executare hotărârea de evacuare pronunţată împotriva acesteia (sentinţa civilă nr. 6948/8.08.2017 a Judecătoriei Ploieşti).

În acest context, s-a arătat, potrivit considerentelor aceleiaşi decizii, că "este lipsită de relevanţă chestiunea apartenenţei la proprietatea pârâtei UAT Ploieşti a materialelor grele rezultate din dezafectarea căii de rulare a tramvaielor", câtă vreme a reieşit că depozitarea s-a făcut "prin concursul acţiunilor celor două pârâte".

Or, aceste dezlegări cu valoare obligatorie, în sensul dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., fiind intrate în autoritatea lucrului judecat, nu sunt susceptibile de a mai fi contestate şi de a face obiect de critică în recurs.

- Tot în mod neîntemeiat pretinde recurenta existenţa unor considerente contradictorii constând în aceea că instanţa reţine ocuparea terenului cu materiale grele încă din anul 2007, deşi modernizarea căilor de rulare a fost începută abia în 2014.

În realitate, recurenta denaturează conţinutul considerentelor deciziei din apel, care, identificând fapta ilicită, statuează, pe de o parte, că raporturile contractuale dintre părţi au încetat la 1.01.2007 (când contractul de locaţiune se rezilia de drept, potrivit art. 7 din Hotărârea nr. 10/14.11.2006 a Consiliului de administraţie al RATP Ploieşti), dată de la care autoarea S.C. TCE S.A. n-a mai avut niciun titlu valabil pentru a deţine terenul şi pe de altă parte că, începând cu anul 2014, pe teren s-a aprobat depozitarea materialelor grele (conform Hotărârii nr. 108/31.03.2014 a Consiliului local al municipiului Ploieşti).

- Invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la faptul că nu ar fi îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale întrucât nu există o faptă proprie, angajatoarea de răspundere, a societăţii, nesocoteşte, în sensul arătat anterior, dezlegările obligatorii ale deciziei de casare.

- În ce priveşte platforma betonată de pe terenul retrocedat reclamanţilor, critica greşitei obligări a recurentei, alături de celălalt pârât, la dezafectarea acesteia (sub motiv că după expirarea contractului de locaţiune, terenul a fost lăsat proprietarilor în starea în care aceştia îl primiseră) are, de asemenea, caracter nefondat.

Pentru argumentele arătate deja în analiza recursului Municipiului Ploieşti, obligarea la dezafectarea platformei s-a dispus corect, pentru asigurarea prerogativelor şi conţinutului efectiv al dreptului de proprietate al reclamanţilor, conform titlului de proprietate emis acestora în anul 2000, în executarea unei hotărâri judecătoreşti.

Punerea acestei obligaţii în sarcina societăţii pârâte este justificată de împrejurarea că autoarea acesteia (RATP Ploieşti) a realizat respectiva construcţie, care figurează cu valoare de inventar, neamortizată total (adresa cu propunere de casare a platformei depusă de S.C. TCE S.A., nefiind urmată de o dovadă a casării).

În consecinţă, potrivit considerentelor expuse, recursul pârâtei a fost constatat nefondat, urmând să fie respins ca atare.

În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., intimaţii-pârâţi vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2000 RON (reduse de la suma de 4500 RON).

Aplicarea măsurii reducerii cuantumului cheltuielilor de judecată a fost justificată, în sensul dispoziţiei procedurale menţionate, de gradul de complexitate a cauzei, ale cărei probleme litigioase au fost dezlegate, în parte, în primul ciclu procesual.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâta S.C. C. S.A. şi de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Ploieşti, prin primar împotriva deciziei nr. 844 din 8 aprilie 2021 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă recurentele-pârâte la plata sumei de 2000 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat în favoarea intimaţilor-reclamanţi B., A., reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.