Right of superficies and good-faith builder status upheld; compensation quantum quashed and remanded for recalculation based on 1990 criteria

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 30.05.2016, reclamantul A. a solicitat, în temeiul art. 492 şi urm. C. civ. de la 1964, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D. şi E., să se constate că are un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 1000 mp, situat în intravilanul localităţii Periş, judeţul Ilfov, care i-a fost atribuit prin adeverinţa nr. x/28.04.1990, emisă de Sectorul Agricol Ilfov şi că a edificat cu bună credinţă casa de locuit pe teren, în baza autorizaţiei de construire nr. x/1990, emisă de Primăria Sectorului Agricol Ilfov, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea reconvenţională formulată la 17.08.2016, pârâţii au solicitat, dacă se va constata că reclamantul are un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 1000 mp, teren ai cărui proprietari sunt, să fie obligat reclamantul la plata către pârâţi a sumei de 2000 euro lunar reprezentând lipsa de folosinţă a terenului afectat de superficie, pe toată durata existenţei superficiei.

2. Sentinţa Tribunalului Ilfov

Prin sentinţa nr. 1372/24.06.2020, Tribunalul Ilfov, secţia civilă a respins acţiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâţii-reclamanţi B., C., D. şi E., ca nefondată; a obligat pe reclamantul-pârât să plătească pârâţilor-reclamanţi suma de 3.200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată;a obligat pe reclamantul-pârât să plătească expertului F. suma de 1.100 RON cu titlu de majorare onorariu, dispoziţia fiind executorie.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 322/A/02.03.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a admis apelul principal şi apelul incident declarate de reclamant şi de pârâţi împotriva sentinţei tribunalului. A anulat sentinţa şi încheierea din data de 14.12.2016. Rejudecând, a respins excepţia inadmisibilităţii capătului 2 de cerere. A admis cererea principală formulată de reclamantul A. şi a admis, în parte, cererea reconvenţională. A constatat că reclamantul are un drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 981 mp situat în Periş, sat Bălteni, judeţul Ilfov. A constatat că reclamantul este constructor de bună-credinţă al construcţiei situate pe teren. L-a obligat pe reclamantul-pârât la plata, către pârâţii-reclamanţi, a unei despăgubiri lunare corespunzătoare dreptului de folosinţă asupra terenului de 941,76 euro lunar, în echivalent în RON la cursul BNR, de la data rămânerii definitive a deciziei şi pe toată durata superficiei. A respins, în rest, cererea reconvenţională, ca nefondată. În baza art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a respins cererea pârâţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată în faţa primei instanţe şi a respins cererea apelanţilor pârâţi-reclamanţi privind cheltuielile de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs, ambele părţi.

1)Prin recursul declarat, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul-pârât A. a solicitat casarea, în parte, a deciziei numai în ceea ce priveşte admiterea, în parte, a apelului incident referitor la obligarea sa la plata lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 981 mp şi, rejudecând în fond, să se respingă cererea reconvenţională şi sub acest aspect.

După prezentarea situaţiei de fapt, recurentul a solicitat a se observa că instanţa de apel a apreciat că despăgubirile acordate proprietarului în considerarea dreptului de superficie reprezintă echivalentul folosinţei imobilului asupra căruia a fost recunoscut dreptul de superficie. Deşi, de principiu, raţionamentul curţii de apel este corect, recurentul a susţinut că acesta nu a ţinut cont de împrejurarea că dreptul său de superficie a luat naştere înainte ca intimaţii pârâţi-reclamanţi să dobândească calitatea de proprietari pe respectiva suprafaţă de teren, drept de proprietate ce le-a fost recunoscut în anul 2007, ulterior emiterii adeverinţei nr. x/24.04.1990 şi autorizaţiei de construire nr. x/1990, deci ulterior dobândirii dreptului său de superficie în temeiul acordului părţilor, materializat în solicitarea de atribuire a unei suprafeţe de teren pentru edificarea unei locuinţe şi emiterea actelor administrative menţionate de către proprietarul de drept, de la acel moment, al terenului.

S-a prevalat în susţinere de jurisprudenţa CEDO, respectiv de hotărârile pronunţare în cauzele Kopecky împotriva Slovaciei nr. 44912/1998, Broniowsky împotriva Poloniei nr. 31443/1996, Vianu c. României, ultima pronunţată cu valoare de principiu.

De principiu, titularul dreptului de superficie poate plăti titularului dreptului de proprietate al terenului o sumă de bani pentru folosinţa acestuia dar numai dacă dreptul de superficie a luat naştere după dobândirea dreptului de proprietate.

Obligaţia de plată lunară a sumei de 941,76 euro, stabilită în sarcina sa pentru lipsa de folosinţă a terenului afectat de dreptul de superficie, reprezintă o îndatorare excesivă, arătând că raţionamentul său are în vedere dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1992, iar faptul că instanţele de judecată, în litigiile derulate între aceleaşi părţi, au pronunţat hotărâri cu nesocotirea dispoziţiilor imperative ale art. 23 alin. (1) din lege şi ale art. 8 din Decretul-lege nr. 42/1990, nu-i îndrituieşte pe intimaţii pârâţi-reclamanţi la perceperea unei sume de bani, cu atât mai mult în cazul în speţă.

A apreciat că numai în acest mod aplicând normele legale incidente, ar fi respectat principiul predictibilităţii legii noi.

În subsidiar, în condiţiile în care s-ar aprecia că intimaţii sunt îndrituiţi la plata lipsei de folosinţă, recurentul a susţinut că plata lunară nu trebuie să depăşească nivelul taxei de ocupare a domeniului public sau privat al localităţii stabilită de autorităţile locale. Aceasta, în condiţiile în care, de la momentul naşterii dreptului său de superficie, 24.04.1990, urma să plătească o taxă către autorităţile locale pentru folosinţa terenului atribuit pentru edificarea locuinţei, taxă care nu i-a mai fost comunicată deoarece la 19.02.1991 a intrat în vigoare Legea nr. 18/1991.

2)Prin recursul declarat de pârâtele-reclamante C., B. şi G. (ultima în calitate de moştenitoare a pârâţilor-reclamanţi D. şi E.), întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., s-a solicitat casarea, în totalitate, a deciziei şi rejudecând procesul în fond, în principal, să se respingă cererea de chemare în judecată, iar în subsidiar, în măsura în care se vor aprecia întemeiate pretenţiile reclamantului, să se admită şi cererea reconvenţională, urmând ca dreptul de folosinţă al reclamantului să se întindă numai asupra unei suprafeţe de teren de 408 mp care să-i permită folosirea optimă a construcţiei, iar în schimbul folosinţei terenului acesta să fie obligat la plata lunară a sumei de 391,68 euro pe toată durata existenţei superficiei.

- Întemeiat pe pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurentele au susţinut că hotărârea curţii de apel a fost dată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi ale art. 966 C. civ. de la 1864, cât priveşte soluţia de recunoaştere în favoarea reclamantului a unui drept de superficie asupra terenului în suprafaţă de 981 mp.

Aplicând dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, Curtea Europeană a stabilit că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenţia părţilor sau prin prescripţie achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcţie pe terenul altuia, chiar de bună-credinţă, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care construieşte, nu ar fi de natură să conducă la recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea constructorului. Hotărârile CEDO sunt precedente judiciare care obligă instanţele naţionale la pronunţarea unor hotărâri în consens cu practica CEDO în respectiva problemă de drept.

Cu toate acestea, în contradicţie cu jurisprudenţa CEDO, instanţa de apel a considerat că reclamantul a dobândit legal un drept de superficie în temeiul convenţiei încheiate cu autorităţile locale la momentul obţinerii adeverinţei nr. x/1990 emisă de Primăria Periş şi edificării construcţiei în baza autorizaţiei de construire nr. x/1990.

Apreciind că adeverinţa emisă de primărie are valoarea unei "convenţii" ce a dat naştere unui drept de superficie, instanţa de apel a ignorat că temeiul de drept ce a stat la baza acesteia nu-i permitea emitentului să pună la dispoziţia reclamantului un teren pentru edificarea unei locuinţe. Au susţinut, în aceste condiţii şi prevalându-se de art. 966 C. civ. de la 1864, că instanţa de apel a trecut peste faptul că respectiva adeverinţă, fiind un act fundamentat pe o cauză nelicită, nu putea produce niciun efect. Au precizat că Decretul-lege nr. 42/1990 în baza căruia a avut loc atribuirea în folosinţă a terenului pentru edificarea unei locuinţe nu permitea Primăriei Periş să-i atribuie reclamantului în folosinţă terenul, în condiţiile în care respectivul act normativ cuprindea măsuri pentru stimularea ţărănimii, în sensul atribuirii în folosinţă a suprafeţelor de teren în scopul desfăşurării de activităţi agricole şi zootehnice şi nu în vederea construirii de locuinţe.

Prin urmare, potrivit recurentelor, neputând produce niciun efect din pricina cauzei sale ilicite, adeverinţa nr. x/1990 nu putea fi considerată o convenţie valabilă de natură a da naştere unui drept de superficie în favoarea reclamantului, chiar dacă la momentul emiterii acesteia nu fusese încă adoptată legislaţia reparatorie, iar terenul se afla în proprietatea statului.

În opinia recurentelor, este greşită şi aprecierea instanţei potrivit căreia reclamantul nu poate fi considerat că ar fi avut la momentul obţinerii adeverinţei şi edificării construcţiei temeiuri pentru a se îndoi de dreptul statului, al autorităţii locale de a dispune de folosinţa terenului, în condiţiile în care nu exista o legislaţie reparatorie adoptată.

Recurentele au considerat, totodată, că instanţa de apel a trecut peste faptul că autoritatea emitentă a adeverinţei, respectiv Primăria Periş a acţionat la solicitarea expresă a reclamantului în baza Decretului-lege nr. 42/1990, neputându-se ignora că acesta a acţionat cu rea-credinţă, întrucât avea reprezentarea faptului că nu putea beneficia de prevederile respectivului act normativ.

Au susţinut, contrar celor reţinute în apel, că reclamantului i se poate imputa faptul că prevalându-se de influenţa pe care o avea la nivelul administraţiei locale s-a folosit în mod fraudulos de prevederile decretului obţinând un act administrativ ce i-a permis în mod nelegal edificarea unei construcţii.

Caracterul fraudulos al demersurilor sale a fost constatat ulterior de instanţe care, prin mai multe hotărâri judecătoreşti, au stabilit că reclamantul nu era îndreptăţit la constituirea unui drept de proprietate asupra suprafeţei de teren de 1000 mp (decizia nr. 1966A/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/1999, sentinţa nr. 3535/2011 pronunţată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2010 şi decizia nr. 1299R/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2010).

Recurentele au apreciat, de asemenea, ca fiind total greşită dezlegarea pe care instanţa de apel a dat-o solicitării reclamantului de a se constata că este constructor de bună-credinţă, în argumentarea căreia s-a reţinut că nu i se putea imputa reclamantului, ca element de rea-credinţă, atribuirea terenului dincolo de cadrul Decretului-lege nr. 42/1990, fiind responsabilitatea autorităţilor locale modul de aplicare a actului normativ.

Nu se poate reţine că reclamantul a fost un constructor de bună-credinţă atâta timp cât a fost conştient că a solicitat şi obţinut un drept de folosinţă asupra unui teren pentru a cărui folosinţă ştia că nu era îndreptăţit şi într-un scop care nu era prevăzut de lege.

Pentru a stabili dacă recurentul a acţionat cu bună-credinţă la momentul edificării construcţiei, instanţa de apel trebuia să aibă în vedere toate acţiunile sale anterioare edificării construcţiei, respectiv modalitatea de obţinere a terenului pe care intenţiona să construiască,

- Recurentele au criticat şi modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat apelul incident considerând că folosirea suprafeţei de teren aflată în proprietatea lor de către reclamant ar fi trebuit să limiteze pe cât posibil prejudiciul creat. Astfel, nu puteau fi lipsite de o suprafaţă de 1000 mp în condiţiile în care reclamantului îi era suficientă o suprafaţă de teren mult mai mică pentru exploatarea construcţiei edificată pe terenul proprietatea lor, respectiv 408 mp conform expertizei.

Au concluzionat că instanţa de apel le-a încălcat dreptul de proprietate, garantat prin prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului prin reţinerea că nu pot fi restrânse limitele materiale ale dreptului de superficie exclusiv la terenul de 408 mp.

- Întemeiat pe pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., recurentele au considerat că din analiza modului de soluţionare a apelului incident se poate constata că hotărârea atacată conţine o inadvertenţă cu privire la suprafaţa pentru care i s-a recunoscut reclamantului dreptul de superficie.

Au susţinut astfel că motivarea contradictorie rezultă din aspectul că, reclamantul a solicitat a se recunoaşte dreptul de superficie cu privire la suprafaţa de 1000 mp, instanţa a arătat că dreptul urmează a-i fi recunoscut în limitele menţionate în adeverinţa nr. x/1990 unde se menţionează că este vorba de 1000 mp teren, expertul a arătat că din măsurători a rezultat o suprafaţă de 982 mp, dar cu toate acestea curtea de apel le-a acordat o despăgubire calculată pentru o suprafaţă de 981 mp.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 02.11.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului. Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În cauză nu s-au formulat puncte de vedere la raport.

6. Apărări formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în termen legal, reclamantul-pârât A. a solicitat respingerea recursului pârâtelor-reclamante.

A susţinut că recurentele au interpretat eronat art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fiind de notorietate că în raport de textul de lege incident în cauză, art. 492 C. civ. de la 1864, modalităţile de dobândire a dreptului de superficie sunt legea, prescripţia achizitivă şi titlul, în noţiunea de titlu regăsindu-se atât convenţia părţilor, dar şi testamentul, precum şi actul administrativ care are caracter de act autentic. A învederat că în act sens s-a pronunţat şi CEDO în decizia Bock şi Palade c. României din 15.02.2007.

A opinat că raţionamentul recurentelor nu poate fi primit deoarece actul administrativ constând în adeverinţa nr. x/1990 are valoarea de act autentic şi face dovada conţinutului său până la înscrierea în fals. Alegaţiile recurentelor relative la faptul că respectiva adeverinţă ar fi fost fondată pe o cauză falsă nu pot fi primite în condiţiile în care instanţele anterioare nu au fost învestite cu analiza legalităţii acestui act administrativ.

A învederat că susţinerea recurentelor potrivit căreia chiar dacă la nivelul anului 1990 nu era adoptată o legislaţie reparatorie autorităţile statului nu puteau dispune după bunul lor plac atribuirea unor suprafeţe de teren către cetăţeni este făcută direct în recurs.

Dreptul de superficie i-a fost constituit înainte de adoptarea Legii nr. 50/1991 care reglementează autorizarea lucrărilor de construire, dar şi anterior adoptării Legii nr. 18/1991, deci anterior adoptării noilor reglementări privind atribuirea în folosinţă a terenurilor aflate în proprietatea privată a statului dar şi anterior ca autorii recurentelor să revendice respectiva suprafaţă de teren.

A înţeles a se prevala în susţinere de practica judiciară, respectiv decizia civilă nr. 406/1958 a fostului Tribunal Suprem şi decizia nr. 5351/2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Nu se verifică criticile ce vizează dezlegarea dată calităţii de constructor de bună-credinţă, învederând că edificarea construcţiei a fost făcuta cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pe baza autorizaţiei de construire nr. x/1990 emisă de Primăria Sectorului Agricol Ilfov şi cu convingerea fermă că a primit terenul în folosinţă de la adevăratul proprietar.

Nu se verifică nici alegaţiile recurentelor potrivit cărora i-ar fi suficientă o suprafaţă de 408 mp pentru exploatarea construcţiei, deoarece recunoaşterea dreptului de superficie se face în limitele care rezultă din actele în baza cărora acesta a fost constituit.

A solicitat respingerea aşa-zisei inadvertenţe relative la incidenţa art. 488 pct. 6 C. proc. civ., arătând că instanţa de apel s-a pronunţat strict pe cererea recurentelor care au solicitat obligarea sa la plata lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 981 mp.

Chiar în situaţia în care s-ar admite că ar fi o eroare materială, a susţinut că aceasta nu poate fi îndreptată pe calea recursului, ci a procedurii prevăzute de lege în acest scop.

Recurentele pârâte-reclamante nu au formulat întâmpinare la recursul reclamantului-pârât şi nici răspuns la întâmpinarea acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinarea recursurilor declarate în cauză va urma ordinea tratării subiectelor abordate în cuprinsul acestora, astfel că va fi analizat cu prioritate recursul pârâtelor-reclamante ce a contestat decizia instanţei de apel, în principal, sub aspectul legalităţii recunoaşterii dobândirii unui drept de superficie în beneficiul recurentului-pârât pentru terenul în suprafaţă de 981 mp situat în Periş, sat Bălteni, str. x, jud. Ilfov şi a calităţii acestuia de constructor de bună-credinţă, iar în subsidiar, sub aspectul întinderii acestui drept, urmând ca recursul reclamantului-pârât să fie examinat ulterior, criticile acestuia privind legalitatea hotărârii din apel exclusiv în legătură cu regulile de determinare a despăgubirii datorate proprietarului terenului afectat de existenţa dreptului de superficie.

a) Recursul pârâtelor-reclamante, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susţinut că hotărârea instanţei de apel, ce a constatat existenţa unui drept de superficie în patrimoniul reclamantului în limita terenului în suprafaţă de 981 mp şi a calităţii acestuia de constructor de bună-credinţă al locuinţei edificată pe teren, contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi prevederilor art. 966 din C. civ., este nefondat.

Afirmând o dezlegare contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurentele-pârâte pretind că hotărârea instanţei de apel contravine jurisprudenţei CEDO care a stabilit că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenţia părţilor sau prin prescripţie achizitivă, simplul fapt de a ridica o construcţie pe terenul altuia, chiar de bună-credinţă, constructorul având convingerea că este proprietarul terenului pe care o construieşte, nefiind de natură să conducă la recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construieşte pe terenul ce nu este proprietatea sa.

Aceste critici nu pot fi primite observându-se, cum de altfel rezultă şi din următoarele motive susţinute de recurentele-pârâte în continuarea memoriului lor, că instanţa de apel a avut în vedere, atunci când a constatat că reclamantul a dobândit legal un drept de superficie asupra terenului în litigiu, o cu totul altă situaţie legală decât "simplul fapt de a ridica o construcţie pe terenul altuia, chiar de bună-credinţă (. . . . . . . . . .)" din partea constructorului. Astfel, potrivit considerentelor instanţei de apel, dreptul de superficie dobândit de reclamantul-pârât a avut la bază acordul asupra folosinţei terenului dat de autoritatea locală în cuprinsul adeverinţei nr. x/28.04.1990 a Primăriei Periş şi acordul pentru construirea locuinţei pe acest teren dat de autoritatea locală în cuprinsul autorizaţiei de construire nr. x/1990 emisă de Primăria fostului Sector Agricol Ilfov.

Pe baza acestor elemente, în mod corect instanţa de apel a avut în vedere un mod legal de dobândire în privinţa dreptului de superficie dobândit de reclamant, respectiv pe baza acordului ori convenţiei (în sensul larg al noţiunii) realizată cu autorităţile locale, mod de dobândire ce se înscrie între cele recunoscute şi accepte sub regimul vechiul C. civ. la nivelul jurisprudenţei şi doctrinei, pe care le indică, pe baza aceleiaşi surse interne (doctrina şi jurisprudenţa), şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului în deciziile sale (exempli gratia, cauza Bock şi Palade c.României, par. 32-33, de care s-au prevalat constant în cauză recurentele-pârâte).

Aşadar instanţa de apel nu a avut în vedere simplul fapt juridic al edificării de către reclamant a unei construcţii pe terenul care astăzi aparţine recurentelor-pârâte, atunci când a constatat dreptul de superficie născut în patrimoniul acestuia, pentru a se justifica critica de nesocotire a prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O., ci a reţinut argumentat chiar unul din modurile de dobândire enunţat şi în jurisprudenţa instanţei de drept european, respectiv titlul sau acordul părţilor, arătând pertinent că statuările instanţei europene pe acest subiect (al izvorului dreptului de superficie) nu vin să adauge sau să dezvolte principiile din dreptul intern, ci doar redau aceste principii pe care le extrag din cadrul legal şi jurisprudenţial intern.

Cât priveşte argumentele recurentelor-pârâte relative la nevalabilitatea adeverinţei nr. x/28.04.1990 a Primăriei Periş, pretins a fi fost emisă în absenţa unei baze legale - respectiv, în temeiul Decretului-lege nr. 42/1990 care însă nu reglementa posibilitatea atribuirii de teren în folosinţă în vederea edificării de construcţii - şi având o cauză ilicită, de natură să imprime aceeaşi cauză ilicită şi "convenţiei" sau "acordului" părţilor reţinut ca temei al dreptului de superficie, se reţine că nu au fost ignorate de instanţa de apel, ci în mod pertinent înlăturate pe considerente care au evidenţiat cadrul legal de învestire, raporturile juridice stabilite între părţi în urma mai multor judecăţi purtate între acestea în legătură cu terenul litigios şi, nu în ultimul rând, din raţiuni de securitate şi siguranţă a raporturilor civile.

Astfel, este corectă remarca instanţei de apel în sensul că, deşi pârâţii-reclamanţi au prezentat o serie de argumente de nevalabilitate a adeverinţei nr. x/28.04.1990 şi a autorizaţiei de construire nr. x/1990 (legate de sfera subiectelor la care se referea Decretul-lege nr. 42/1990, a sferei drepturilor pe care le reglementa, a condiţiilor concrete în care au acţionat reclamantul-pârât şi autorităţile locale emitente), acestea au fost aduse în atenţie doar pe cale de apărare, invocarea lor realizându-se în acest litigiu prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, iar nu pe cale de acţiune, cu toate că pârâtele-reclamante sunt şi titularele unei cereri reconvenţionale în proces, dar prin care au pretins (doar) obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri lunare pentru dreptul de superficie asupra terenului, în cazul în care se va constata existenţa acestuia.

Deşi îşi dispută dreptul asupra terenului de zeci de ani, fiind implicaţi în mai multe litigii în legătură cu apartenenţa ori reconstituirea dreptului asupra acestuia, este de remarcat că niciodată, nici în trecut, dar nici în litigiul pendinte, pârâtele-reclamante nu au contestat în mod direct valabilitatea celor două acte emise de autorităţile locale în beneficiul reclamantului, după cum nu au înţeles să tranşeze situaţia litigioasă existentă pe tărâmul dispoziţiilor art. 494 din C. civ.

Aşadar, în mod legitim judecata instanţei de apel a fost realizată pornind de la realitatea juridică atestată de hotărârile judecătoreşti, ce au finalizat litigiile disputate între părţi ori în legătură cu terenul litigios (evocate în decizia de apel la fila x din considerente) şi care au recunoscut pârâtelor-reclamante dreptul de proprietate asupra acestuia în temeiul Legii nr. 18/1991, şi luând în considerare adeverinţa nr. x/1990 şi autorizaţia de construire nr. x/1990, ca acte administrative a căror nulitate nu a fost declarată, dar care intrate fiind în circuitul civil, şi-au produs în mod continuu efectele timp de mai bine de 30 de ani.

Argumentelor prin care pârâţii-reclamanţi au invocat nevalabilitatea adeverinţei nr. x/1990, ca act ce a atribuit un drept de folosinţă în alte scopuri decât cele permise de Decretul-lege nr. 42/1990, instanţa de apel le-a răspuns cu considerente de oportunitate şi necesitate a asigurării siguranţei circuitului civil, deopotrivă protejat în jurisprudenţa internă şi cea a jurisdicţiei de drept european, remarcând în mod corect că lipsirea de efecte a adeverinţei şi autorizaţiei de construire nu s-ar putea face în mod retroactiv, pe cale incidentală, în afara cadrului legal anume reglementat pentru anularea actelor administrative.

Tot în afara cadrului legal de învestire sunt şi susţinerile pârâtelor-reclamante din memoriul de recurs prin care au invocat poziţiile subiective de rea-credinţă, intenţia pusă în încălcarea legii deopotrivă de către solicitantul şi emitentul adeverinţei nr. x/1990, a căror contribuţie comună la emiterea actului ilegal a fost invocată drept cauză ilicită a acestuia, aspecte a căror cercetare şi verificare nu poate avea loc pe cale incidentală şi în condiţiile în care autoritatea publică emitentă nici nu este parte în litigiu.

În mod legitim a reţinut instanţa de apel că nu poate fi imputat reclamantului modalitatea în care autoritatea publică a emis adeverinţa nr. x/1990, chiar dacă a acţionat pe baza solicitării acestuia, modalitatea de aplicare a Decretului-lege nr. 42/1990 nefiind în sarcina sa, ci a autorităţii statului chemată să execute legea.

Faptul că ulterior adoptării Legii nr. 18/1991, reclamantul a încercat să dobândească şi proprietatea acestui teren, acţionând de o manieră frauduloasă ce a fost sancţionată prin mai multe hotărâri judecătoreşti ce au reţinut că nu era îndreptăţit la construirea unui drept de proprietate asupra suprafeţei de 1000 mp teren, nu demonstrează în mod direct şi dobândirea ilicită a folosinţei terenului, după cum afirmă recurenţii-pârâţi, fiind în discuţie drepturi diferite (cel de folosinţă şi cel la constituirea unui drept de proprietate în baza Legii nr. 18/1991) care au luat naştere la momente diferite şi în conjuncturi juridice diferite.

Prin urmare, este corectă susţinerea instanţei de apel care a reţinut că dreptul de superficie s-a născut în patrimoniul reclamantului pe baza acordului dat de autorităţile administraţiei publice locale de atribuire în folosinţă a terenului (adeverinţa nr. x/1990) şi de a construi pe teren (autorizaţia nr. x/1990), situaţii intervenite anterior intrării în vigoare a Legii nr. 18/1991 şi recunoaşterii în baza dispoziţiilor sale a dreptului pârâtelor-reclamante la reconstituirea dreptului de proprietate pentru acelaşi teren.

În considerarea celor expuse anterior, nu pot fi primite nici criticile pârâţilor-reclamanţi prin care au susţinut dezlegarea greşită dată de instanţa de apel cererii de a se constata calitatea reclamantului de constructor de bună credinţă, critici sprijinite pe teza lor, privitoare la nelegalitatea obţinerii dreptului de folosinţă asupra terenului pe care a fost edificată construcţia, ce a fost înlăturată în mod justificat de instanţa de apel.

Calitatea reclamantului de constructor de bună-credinţă nu poate fi desprinsă de cadrul legal în care s-au desfăşurat evenimentele relevante cauzei, respectiv la o dată anterioară adoptării Legii nr. 18/1991, aşadar în absenţa oricărei legislaţii reparatorii care să pună sub semnul îndoielii dreptul statului asupra bunurilor aflate în proprietatea sa. De asemenea, prezintă relevanţă faptul că edificarea construcţiei s-a realizat pe baza autorizării în acest sens dată de autoritatea publică locală şi în condiţiile atribuirii prealabile a unui drept de folosinţă asupra terenului în temeiul unui act juridic valabil la data ridicării construcţiei.

- Soluţia adoptată în privinţa cererii reconvenţionale, care a fost admisă în parte, însă fără consecinţa urmărită de pârâţii-reclamanţi pe calea apelului incident, a restrângerii dreptului de superficie al reclamantului la suprafaţa de 408 mp, determinată prin expertiza topografică a fi cea strict necesară folosirii construcţiilor, nu este expresia unei aplicări greşite a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, după cum fără temei critică recurentele-pârâte.

Neîncuviinţarea acestei solicitări nu este decât consecinţa cadrului procesual în care s-a desfăşurat judecata şi în care instanţa a fost învestită prin cererea principală de chemare în judecată nu cu stabilirea dreptului de superficie, ci cu constatarea existenţei sale asupra terenului în litigiu.

Prin urmare, în urma administrării şi evaluării probelor propuse de părţi, instanţa avea a statua doar asupra existenţei ori inexistenţei dreptului, iar odată constatat pe baza "titlului" invocat de reclamant, aceasta nu avea a-l supune vreunei cenzuri pe argumente de necesitate şi utilitate. Tocmai întrucât izvorul dreptului nu este hotărârea instanţei pronunţată în soluţionarea litigiului dintre părţi, ci actele şi situaţiile juridice anterioare exhibate de reclamant (adeverinţa nr. x/1990, autorizaţia de construire nr. x/1990 şi faptul edificării construcţiei), s-a argumentat în mod corect de către instanţa de apel că "Prerogativele specifice dreptului de superficie operează, cu privire la teren, în limitele materiale şi juridice ale constituirii acestuia, urmare a acordului dat prin adeverinţa nr. x/1990 şi edificării construcţiei".

În considerarea tuturor acestor aspecte, apare ca legitimă poziţia instanţei de apel care a reţinut inexistenţa unui temei legal de a impune o restrângere a limitelor materiale ale dreptului de superficie ce aparţine reclamantului, la suprafaţa de 408 mp determinată prin expertiza topografică a fi cea strict necesară folosirii construcţiilor de pe teren, astfel cum solicitaseră pârâtele-reclamante prin apelul incident.

- Nu sunt considerente contradictorii cele prin care instanţa de apel reţine că prerogativele specifice dreptului de superficie operează, cu privire la teren, în limitele materiale şi juridice ale constituirii acestuia, neputând fi dispusă restrângerea lor la suprafaţa de 408 mp teren, în raport cu cele prin care admiterea cererii principale şi constatarea existenţei dreptului de superficie este arătată ca fiind dispusă pentru suprafaţa de 981 mp, aşadar diferit de suprafaţa de 1000 mp menţionată în adeverinţa nr. x/28.04.1990, atare diminuare fiind impusă de rezultatul măsurătorilor şi de situaţia de fapt a terenului regăsită de curtea de apel în documentaţia topo-cadastrală a imobilului.

De asemenea, nu există contradicţie nici în raport cu considerentele care explică şi recunosc dreptul pârâtelor-reclamante de a fi despăgubite pentru limitarea adusă dreptului lor de proprietate prin existenţa dreptului de superficie deţinut de reclamant, în limita suprafeţei de 981 mp teren, cât s-a stabilit că măsoară în fapt terenul atribuit în folosinţa acestuia, soluţia constatării dreptului de superficie cu corelativul calculării despăgubirilor cuvenite pârâtelor-reclamante chiar pentru suprafaţa arătată în adeverinţa nr. x/28.04.1990 (respectiv, 1000 mp), pentru care acestea pledează prin recurs, fiind una evident lipsită de acoperire în realitatea faptică şi, din acest motiv, de neprimit.

Cât priveşte diferenţa între suprafaţa terenului, arătată în expertiza întocmită de expert F., de 982 mp, şi cea avută în vedere de soluţia instanţei de apel, de 981 mp, se apreciază că nici măcar despre o eroare materială nu poate fi vorba, instanţa de apel arătând că s-a raportat la această suprafaţă ca fiind existentă în fapt, pe care a preluat-o din documentaţia topo-cadastrală şi menţiunile de carte funciară, iar nu din expertiza judiciară topografică administrată în proces.

În considerarea tuturor acestor motive, recursul formulat de pârâtele-reclamante va fi respins ca nefondat.

b) Recursul formulat de reclamantul-pârât, în privinţa căruia s-a stabilit prin raportul asupra recursurilor ca fiind încadrabil în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în lumina cărora va fi analizat, este întemeiat în limitele ce vor fi arătate în cele ce urmează.

Prin recursul său, recurentul-reclamant a criticat pentru nelegalitate exclusiv soluţia instanţei de apel privind obligarea sa la plata unei despăgubiri lunare corespunzătoare dreptului de folosinţă asupra terenului, în cuantum de 941,76 euro/lună, în echivalent în RON la cursul BNR, susţinând că măsura dispusă reprezintă o îndatorire excesivă.

În esenţă, întemeiat pe principiul predictibilităţii legii noi, reclamantul-pârât a pretins că, întrucât dreptul său de superficie s-a născut anterior recunoaşterii dreptului de proprietate în favoarea pârâtelor-reclamante asupra terenului în litigiu (care a avut loc în anul 2007), el nu putea fi obligat la plata unei despăgubiri faţă de acestea sau, în tot cazul, dacă acest lucru se întâmpla, obligaţia de plată trebuia stabilită la nivelul taxei pe care urma să o plătească autorităţilor locale pentru folosinţa terenului (şi care nu i-a mai fost comunicată, dată fiind intrarea în vigoare a Legii nr. 18/1991).

Aceste critici sunt întemeiate doar sub aspectul necesităţii determinării cuantumului despăgubirii datorate de reclamant proprietarilor terenului pentru limitarea adusă dreptului lor prin existenţa superficiei, în raport de data naşterii acesteia din urmă, iar nu în raport de criterii (precum valoarea de piaţă la închirierea terenurilor la nivelul anului 2017) de la data expertizei de evaluare imobiliară, doar în acest fel asigurându-se eficienţă respectării principiului predictibilităţii legii noi.

Procedând în acest fel, instanţa de apel nu a făcut decât să ataşeze unei situaţii juridice trecute (dreptul de superficie care s-a născut în anul 1990), efecte determinate în raport de criterii inexistente la data înfiinţării acesteia, regăsite în valoarea de piaţă la închirierea terenurilor, la data expertizei.

Or, de vreme ce s-a reţinut că dreptul de superficie invocat de reclamant a luat naştere în baza acordului dat de autorităţile locale pentru folosinţa terenului (adeverinţa nr. x/1990) şi pentru edificarea construcţiei pe acesta (autorizaţia de construire nr. x/1990), la momentul edificării construcţiei şi a devenit opozabil pârâţilor-reclamanţi urmare a reconstituirii în favoarea lor a dreptului de proprietate asupra terenului, anterior deţinut de stat, este neîndoielnic că opozabilitatea dreptului trebuie să privească, inclusiv opozabilitatea efectelor generate de acesta la data naşterii sale, fapt ce presupune ca despăgubirea cuvenită proprietarului pentru limitele aduse în exerciţiul dreptului său să fie cuantificată în raport de criteriile existente la acea dată.

Nu vor fi primite criticile recurentului-reclamant potrivit cărora respectarea predictibilităţii legii noi ar fi asigurată în cauză prin înlăturarea totală a obligaţiei sale de dezdăunare a proprietarilor terenului, sub justificarea întâietăţii naşterii dreptului său de superficie, de vreme ce, în acord cu propriile afirmaţii ale acestuia, chiar de la data înfiinţării dreptului de superficie, urma a-i fi impusă de autorităţile locale o taxă pentru folosinţa terenului, situaţie ce nu a mai avut loc urmare a modificărilor în regimul juridic al terenului produsă sub incidenţa noilor prevederi ale Legii nr. 18/1991.

În considerarea acestor motive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 aplicate în corelare cu cele ale art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamant şi va casa în parte decizia atacată, în limita necesităţii determinării cuantumului despăgubirii datorate pentru folosinţa terenului proprietatea pârâtelor-reclamante, în raport cu momentul naşterii dreptului de superficie, urmând a trimite cauza spre rejudecare exclusiv pe acest aspect.

Vor fi menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei atacate, ca o consecinţă a respingerii, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtele-reclamante împotriva aceleiaşi hotărâri a instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 322 A din 2 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel în privinţa cuantumului despăgubirilor datorate pentru terenul pârâţilor-reclamanţi.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele C., B., G. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2022.