Negative conflict of jurisdiction in paternity denial action resolved by assigning competence to court of defendant's domicile

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra conflictului negativ de competenţă;

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 05 februarie 2020 pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A., prin reprezentant legal B., în contradictoriu cu pârâtul C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate că pârâtul nu este tatăl reclamantei, cu consecinţa efectuării cuvenitelor menţiuni în actul de naştere al reclamantei.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 414 alin. (2) C. civ., art. 429 C. civ., art. 433 C. civ.

2. Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1. Prin sentinţa civilă nr. 11677 din 04 noiembrie 2020, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii principale formulate de reclamanta A., prin reprezentant legal B., împotriva pârâtului C., şi a acţiunii reconvenţionale formulate de pârâtul-reclamant reconvenţional C., împotriva reclamantei-pârâtă reconvenţional A., prin reprezentant legal B. în favoarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, raportându-se la dispoziţiile art. 1065, art. 1066, art. 1088, art. 1074, art. 129 alin. (2) pct. 3, art. 126 alin. (1) C. proc. civ., Judecătoria Timişoara a apreciat că litigiul este unul cu element de extraneitate căruia i se aplică dispoziţiile procedurale civile române, respectiv regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ., care, însă, nu reglementează ipoteza în care pârâtul locuieşte în străinătate aşa încât, ţinând seama de faptul că, totuşi, instanţele din România sunt competente să judece acţiunea reclamantei devin aplicabile prevederile art. 1071 C. proc. civ., în sensul în care cererea va fi îndreptată, potrivit regulilor de competenţă materială, la Judecătoria sectorului 1 al muncipiului Bucureşti sau la Tribunalul municipiului Bucureşti, aceeaşi soartă urmând-o, în baza art. 123 alin. (1) C. proc. civ., şi solicitarea reclamantei privitoare la efectuarea cuvenilor menţiuni în actul său de naştere, care potrivit art. 30 alin. (4) C. proc. civ., este una accesorie capătului principal de cerere având ca obiect tăgadă paternitate, precum şi cererea reconvenţională a pârâtului.

Totodată, a reţinut că în speţă nu operează o competenţă alternativă, conform art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., având în vedere că acţiunea în tăgada paternităţii nu reprezintă o acţiune în stabilirea filiaţiei, ci este o acţiunea de înlăturare a filiaţiei reglementate în cartea a II-a, titlul III, secţiunea 1, pct. § 4 din C. civ.

Sub acest aspect, a apreciat că acţiunile privind filiaţia, conform prevederilor C. civ., sunt de două feluri: acţiuni prin care se urmăreşte stabilirea filiaţiei faţă de mamă sau faţă de tată (pct. II art. 422-423, pct. III art. 424-428 C. civ.) şi acţiuni prin care se urmăreşte înlăturarea unei filiaţii stabilite (pct. I art. 421, pct. IV art. 429-433, art. 434 C. civ.), în rândul acestora din urmă încadrându-se şi acţiunea în tăgadă de paternitate formulată de soţul mamei. Aşadar, câtă vreme legiuitorul, în C. civ., în legătură cu acţiunile referitoare la filiaţie, a făcut distincţie între cele prin care se stabileşte filiaţia şi cele prin care se înlătură filiaţia, atâta timp cât o legătură de filiaţie legal stabilită nu a fost contestată în justiţie, potrivit art. 435 alin. (1) C. proc. civ., este evident că art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se referă la toate acţiunile privitoare la filiaţie, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiaţiei.

2.2. Învestită cu soluţionarea cauzei prin declinare de competenţă, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia a II-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 7069 din 26 iulie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara; a constatat ivit conflictul de competenţă; a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, raportându-se la art. 131 alin. (1), art. 1066 alin. (1), art. 113 alin. (1) pct. 1, art. 107 C. proc. civ., instanţa a apreciat că instanţele române sunt competente să judece cauza, prin raportare la obiectul cauzei (tăgăduirea paternităţii şi modificarea subsecventă a actelor de stare civilă ale copilului minor), cetăţenia tuturor părţilor implicate în procedură (română), iar alegerea instanţei din punct de vedere teritorial a fost făcută de către reclamantă prin raportare la domiciliul legal al pârâtului, care se află în municipiul Timişoara, fapt necontestat de niciuna dintre părţi.

Pe de altă parte, a reţinut că sesizarea Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, pe motivul prevăzut în art. 1072 alin. (1) C. proc. civ., nu este întemeiată, având în vedere că în cauză nu poate fi vorba de o imposibilitate de determinare obiectivă a instanţei competente din punct de vedere teritorial, din moment ce normele juridice generale prevăd regula raportării la domiciliul pârâtului.

În ceea ce priveşte noţiunea de domiciliu, instanţa a precizat că referitor la persoana fizică, domiciliul reprezintă un atribut de identificare a acesteia, iar potrivit art. 87 C. civ., se află acolo unde persoana declară în mod oficial că îşi are locuinţa principală, în acelaşi sens fiind şi prevederile din O.U.G nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români.

Or, domiciliul legal şi actual al pârâtului este în România, unde locuieşte efectiv şi familia sa, respectiv soţia sa, acesta nedovedind că reşedinţa indicată în cadrul procedurii desfăşurate pe rolul Judecătoriei Timişoara este una actuală, înscrisul depus în copie la dosar datând din anul 2013.

II. Înalta Curte, competentă să soluţioneze conflictul în conformitate cu dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă, în considerarea argumentelor ce succed:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Reclamanta A., prin reprezentant legal B., a sesizat Judecătoria Timişoara cu o cerere prin care a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se constate că pârâtul nu este tatăl reclamantei, cu consecinţa efectuării cuvenitelor menţiuni în actul de naştere al reclamantei.

În stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei, reţinând existenţa unui element de extraneitate, Judecătoria Timişoara a apreciat ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 1066 şi art. 1071 C. proc. civ., având în vedere că regula de drept comun prevăzută de art. 107 C. proc. civ. nu reglementează ipoteza în care pârâtul locuieşte în străinătate, iar art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., ce legiferează o competenţă alternativă, nu se referă la toate acţiunile privitoare la filiaţie, ci doar la cele privitoare la stabilirea filiaţiei, în timp ce Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti s-a raportat la dispoziţiile art. 1066, art. 113 alin. (1) pct. 1 şi art. 107 C. proc. civ., în sensul în care reclamanta a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului la data introducerii cererii de chemare în judecată, izvorul conflictului negativ de competenţă fiind determinat de modalitatea în care cele două instanţe au apreciat diferit în legătură cu incidenţa art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. şi asupra calificării cererii de tăgadă a paternităţii ca făcând parte sau nu din tipurile de acţiuni reglementate de Capitolul II din C. civ. "Filiaţia".

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se constate că pârâtul C. nu este tatăl minorei A., iar art. 429 C. civ., indicat ca temeiul de drept în susţinerea demersului judiciar, este plasat la capitolul I C. civ. - Filiaţia, Secţiunea I "Stabilirea filiaţiei" § 4. Acţiuni privind filiaţia, IV. Acţiuni privind filiaţia faţă de tatăl din căsătorie - Acţiunea în tăgada paternităţii, Înalta Curte apreciază că cererea pendinte se încadrează în categoria acţiunilor cu acest obiect.

Potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula generală de drept comun în materia competenţei teritoriale, cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.

Prin art. 113 C. proc. civ. este stabilită, însă, o competenţă teritorială alternativă, în alin. (1) pct. 1 statuându-se că, în afară de instanţele prevăzute la art. 107 - 112 C. proc. civ., mai este competentă instanţa domiciliului reclamantului, în cererile privitoare la stabilirea filiaţiei.

Referitor la natura de ordine privată ori publică a normelor ce reglementează competenţa în cazul acţiunilor privitoare la filiaţie, în raport de care trebuie stabilit regimul excepţiei necompetenţei teritoriale, Înalta Curte notează că pe baza interpretării normelor legale incidente trebuie reţinut caracterul de ordine publică a dispoziţiilor privitoare la competenţă în categoria acestor acţiuni.

Astfel, este de observat că dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. califică drept necompetenţă de ordine publică ipoteza încălcării competenţei teritoriale exclusive, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura, alin. (3) al art. 129 C. proc. civ., stabilind că în toate celelalte cazuri, competenţa este de ordine privată.

Totodată, se reţine că în materia acţiunilor în filiaţie, câtă vreme o astfel de pricină nu priveşte bunuri şi nici drepturi de care părţile pot dispune, norma de competenţă teritorială alternativă înscrisă în art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. este de ordine publică, în interpretarea per a contrario a art. 126 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia:

"părţile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, şi prin declaraţie verbală în faţa instanţei ca procesele privitoare la bunuri şi la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competenţă este exclusivă."

Aşa fiind, întrucât în cauza de faţă competenţa teritorială este reglementată prin norme de ordine publică, excepţia necompetenţei teritoriale urmează regimul stabilit de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cu care necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, ceea ce s-a şi întâmplat.

Ţinând seama de obiectul cererii de chemare în judecată (tăgăduirea paternităţii şi modificarea subsecventă a actelor de stare civilă ale copiului minor), de faptul că atât reclamanta, cât şi pârâtul sunt cetăţeni români, având domiciliul în România, iar alegerea instanţei, din punct de vedere teritorial, a fost făcută prin raportare la domiciliul pârâtului, litigiul de faţă nu poate fi calificat ca fiind un proces civil de drept privat cu element de extraneitate, aspect ce ar determina incidenţa prevederilor cuprinse în Cartea a VII-a C. proc. civ. referitoare la procesul civil internaţional, sub aspectul determinării instanţe competente a soluţiona cauza, relevante sunt dispoziţiile referitoare la competenţa alternativă reglementată de dispoziţiile art. 113 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., în virtutea cărora reclamanta a ales să introducă acţiunea la Judecătoria Timişoara, adică instanţa de la domiciliul pârâtului, aflat în Timişoara, judeţul Timiş.

În ceea ce priveşte noţiunea de domiciliu, potrivit dispoziţiilor art. 87 C. civ. şi a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţile sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale şi nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală; dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt (art. 89 C. civ.).

Dovada domiciliului sau a reşedinţei se face cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu poate fi opusă altor persoane, cu excepţia cazului în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune (art. 91 C. civ.).

Raportat la caracterele juridice ale domiciliului (stabilitate, unicitate, obligativitate şi inviolabilitate), doctrina în materie a afirmat că stabilitatea constă în aceea că domiciliul este locuinţa statornică, deosebindu-se de reşedinţă tocmai prin acest caracter de stabilitate.

Astfel, scopul domiciliului este acela de a lega, din punct de vedere juridic, un individ de un anumit punct determinat în spaţiu, aşa încât să poată fi găsit la nevoie, fiind un mod de identificare a persoanei, funcţie ce serveşte în acelaşi timp şi societăţii, nu doar individului.

Pornind de la aceste repere procedurale, Înalta Curte constată că la data de 05 februarie 2020, data sesizării Judecătoriei Timişoara, care prezintă relevanţă în analiza competenţei de soluţionare a cauzei, prin raportare la art. 107 C. proc. civ., pârâtul avea domiciliul în Timişoara, judeţul Timiş, astfel cum reiese din adresa din 23 iunie 2020 înaintată de către Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Timiş, precum şi din menţiunile inserate în copia cărţii de identitate a cărei valabilitate expira la data de 23 martie 2022, la adresa menţionată locuind, de altfel, şi familia acestuia (soţia), conform menţiunilor cuprinse în procesul-verbal întocmit la data de 11 august 2020 de către agentul şef principal D. din cadrul Poliţiei Municipiului Timişoara, secţia 2 Poliţie Urbană .

Ţinând cont că scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca părţile litigante să poată fi înştiinţate de existenţa procesului pentru a da eficienţă principiului respectării dreptului la apărare, în ceea ce priveşte reşedinţa indicată de către reclamantă, printr-o cerere distinctă, cât şi de către pârât, prin întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate în cauză, ca fiind în Spania, nu poate fi apreciată ca locuinţă efectivă (domiciliu), adică aceea caracterizată prin continuitate şi stabilite, în condiţiile în care certificatul de rezidenţă permanentă emis de către autorităţile din Spania, la data de 05 februarie 2013, chiar dacă menţionează că pârâtul are stabilită reşedinţa în această ţară din data de 01 ianuarie 2007, o actualizare a datelor cu acest caracter nu a fost relevată în cadrul probatoriului depus la dosar .

În consecinţă, pentru considerentele expuse, Înalta Curte constată că Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă este instanţa competentă teritorial să soluţioneze cererea de chemare în judecată dedusă judecăţii, urmând a dispune în acest sens, pe calea prezentului regulator de competenţă, conform art. 135 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.