Prescription of enforcement rights for expropriation compensation confirmed and municipal appeal rejected

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la data de 18 ianuarie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu privire la creanţă în valoare de 320.100 euro, cu titlu de sultă; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti pentru suma respectivă; cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 35, 94 pct. 1 lit. k) coroborat cu art. 95 C. proc. civ., art. 405 C. proc. civ. de la 1865 coroborate cu prevederile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, art. 907, art. 908 alin. (1) pct. 3, art. 2386 pct. 5, art. 2428 alin. (1) C. civ.

A. Primul ciclu procesual

A.1. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 515 din 13 aprilie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea principală formulată de reclamanţii-pârâţi A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul-reclamant Municipiul Bucureşti, prin primarul general; a constatat că a intervenit prescripţia dreptului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.100 euro, reprezentând sulta stabilită prin decizia civilă nr. 1008/05.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă; a dispus radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti; a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată; a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

A.2. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1124 A din 20 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 515 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată; a dat în debit reclamanţii-pârâţi cu 8.901,5 RON şi pe pârâtul-reclamant cu 9.001,5 RON, timbraj pentru judecata în primă instanţă; a respins, ca neîntemeiată, cererea apelantului de obligare a intimaţilor la cheltuieli de judecată pentru timbrajul achitat.

A.3. Hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin încheierea nr. 202 din 12 februarie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a declinat competenţa de soluţionare a recursului declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1124A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în favoarea secţiei I civile a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 2023 din 12 noiembrie 2019, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei nr. 1124A din 20 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie; a casat decizia; a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

B. Al doilea ciclu procesual

B.1. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 572 A din 06 aprilie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a 111-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva sentinţei civile nr. 515 din 13.04.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă; a respins, ca neîntemeiată, cererea intimaţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată din apel; în temeiul art. 38 O.U.G. nr. 80/2013, a dispus darea în debit a intimaţilor-reclamanţi cu suma de 8.901,5 RON reprezentând taxă de timbru pentru judecata în primă instanţă.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 572 A din 06 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general.

II.1. Motivele de recurs

Recurentul-reclamant, prevalându-se de cazurile de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din Codul de procedură civilă, a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa rejudecării cauzei, în sensul respingerii în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, a expus următoarele critici:

- cu referire la istoricul litigiului, raportându-se la limitele de casare statuate prin decizia civilă nr. 2023 din 12 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi la dispoziţiile art. 500 alin. (1) C. proc. civ., în mod eronat a reţinut autoritatea de lucru judecat a hotărârii casate şi nu a analizat natura sultei, pentru a se stabili dacă aceasta este asimilată unui drept de creanţă sau unui drept real imobiliar pentru se cunoaşte termenul de prescripţie aplicabil în speţă, apreciind că, prin decizia pronunţată în primul ciclu procesual, s-a reţinut că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a sultei este de 3 ani şi a început să curgă de la expirarea celor 6 luni de la data pronunţării hotărârii de partaj nr. 1008/05.11.2010;

- în mod greşit a interpretat instanţa de apel dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc. civ. de la 1865, în sensul în care sulta derivă dintr-o acţiune reală imobiliară şi dobândeşte natura dreptului de proprietate, fiind supusă prescripţiei de 10 ani, având în vedere că suma de bani stabilită cu titlul de sultă este consecinţa sistării comunităţii de bunuri prin admiterea acţiunii de ieşire din indiviziune promovată de reclamanţi, care are natura juridică a unei acţiuni reale imobiliare, consecinţa directă fiind cea a înlocuirii dreptului de proprietate al recurentului cu un drept de creanţă împotriva reclamanţilor;

- în condiţiile în care instanţa supremă, prin decizia de casare, a constatat corectă soluţia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual, prin care s-a reţinut că obligaţiile părţilor, aceea de a preda bunul şi cea de a plăti sulta, sunt obligaţii corelative, cauza a fost trimisă spre rejudecare pentru a fi analizată existenţa vreunei cauze de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, ţinând seama de faptul că recurenţii-reclamanţi au înţeles să administreze înscrisuri noi în calea de atac a recursului, însă, în rejudecare, s-a reţinut în mod eronat că recurentul nu a făcut dovada intervenirii vreunei cauze de suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei pentru că instanţa de apel nu a ţinut seama înscrierea în cartea funciară a dreptului de ipotecă legală pentru valoarea 320.100 euro cu titlul de sultă, considerând că aceasta a avut loc ulterior expirării termenului de prescripţie;

- într-o interpretare a contrario a raţionamentului instanţei de apel dacă ar fi fost avut în vedere termenul de prescripţie de 10 ani, s-ar fi constatat întreruperea acestuia prin înscrierea în cartea funciară nr. x a dreptului ipotecă legală în valoare de 320.100 RON, cu titlu de sultă în favoarea Municipiului Bucureşti;

- instanţa de apel nu a stabilit dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în posesia pârâtului şi după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere exercitarea silită a obligaţiei recurenţilor de plată a sultei, ţinând seama de faptul că aceştia au pretins că au intrat în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii de partaj nr. 1008/05.11.2010 ce a avut în vedere contractul de vânzare-cumpărare aut. prin încheierea nr. 304/13.07.2007, prin care B. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 69 mp; prin antecontractul vânzare-cumpărare încheiat între B. şi A., calitate de promitenţi-vânzători, şi C., în calitate promitent-cumpărător, aut. prin încheierea nr. 141/08.06.2011 se referă la aceeaşi suprafaţa de teren de 69 mp, situată în str. x;

- cu toate că din actele existente la dosar rezultă că în speţă este vorba despre două imobile distincte, dobândite în moduri diferite de către reclamanţi, prin decizia atacată instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au dovedit că au intrat în posesia terenului în anul 2011, încheind acte juridice cu privire la acest imobil, motivare ce se bazează pe înscrisuri care nu au legătură cu imobilul ce face obiectul cererii de chemare în judecată; singurele acte care vizează situaţia terenului din str. x sunt declaraţiile fiscale nr. 3461 şi nr. 3462 din 01.01.2015 ale intimaţilor-reclamanţi şi cererea adresată Oficiului de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 5922/29.01.2015;

- chiar în situaţia în care s-ar considera că intimaţii-reclamanţi au intrat în posesia imobilului în cursul anului 2011, termenul de prescripţie de 10 ani a fost întrerupt prin recunoaşterea dreptului de a obţine plata sultei, care a operat odată cu actele îndeplinite de reclamanţi în cursul anului 2015;

- concluzionând, a susţinut că prin decizia atacată, instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2023/12.11.2019, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat decizia nr. 1124A/20.12.2017 cu privire la cererea de chemare în judecată, pronunţând o soluţie bazată pe motive contradictorii, cu aplicarea greşită a normelor de drept material, ca urmare a neluării în considerare a caracterului corelativ al obligaţiilor părţilor şi a neanalizării naturii sultei din această perspectivă şi, implicit, a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

La data de 20 decembrie 2021 (data depunerii prin firma de curierat D.), în termenul legal, intimaţii-pârâţi B. şi A. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu obligarea recurentului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 10 ianuarie 2022, în termenul legal, recurentul-pârât Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţii-reclamanţi, ca neîntemeiate

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 29 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei nr. 572 A din 06 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la data de 10 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II.4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare dispoziţiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general este nefondat, pentru considerentele ce urmează.

Înalta Curte reţine că recurentul-pârât s-a prevalat de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ.

În dezvoltarea cazului de casare prevăzut la pct. 7 - încălcarea autorităţii de lucru judecat -, recurentul se raportează însă la dispoziţiile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ., susţinând că decizia pronunţată de instanţa de apel în primul ciclu procesual a fost casată în totalitate şi, drept urmare, în rejudecare, aceasta nu mai avea nicio putere, astfel încât, instanţa de apel a stabilit în mod greşit dezlegările date în dosar care erau intrate sub autoritate de lucru judecat.

Din aceste argumente ale recurentului, Înalta Curte apreciază că acesta nu reclamă încălcarea autorităţii de lucru judecat de către curtea de apel în rejudecare, pentru a se putea analiza această critică pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 -, ci tinde a susţine că în rejudecare, greşit a fost reţinută autoritatea de lucru judecat a unor considerente decizorii prin care instanţa de apel, în primul ciclu procesual, a dat anumite dezlegări în drept.

Concepută în aceşti termeni, această critică este susceptibilă de recalificare, pe temeiul interpretării a contrario a prevederilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât, în concret, aspectele semnalate de către recurentul-pârât vizează stabilirea limitelor rejudecării apelului, în raport de dezlegările statuate de instanţa de recurs, prin decizia de casare nr. 2023/12.11.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În consecinţă, întrucât recurentul supune analizei acestei instanţe de recurs corecta stabilire a limitelor rejudecării, Înalta Curte apreciază că aceste critici susţin teza de la art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, aşa încât argumentele recurentului vor fi evaluate pe temeiul acestui caz de casare, întrucât identificarea greşită a limitelor rejudecării sau abaterea instanţei de apel în rejudecare după casare de la dezlegările obligatorii date de instanţa de recurs, sunt apte să antreneze sancţiunea nulităţii, dat fiind caracterul imperativ a normei de procedură de la art. 501 din C. proc. civ.

Potrivit celor redate în partea introductivă a prezentei decizii, obiectul cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, a vizat solicitarea de a se constata prescris dreptul pârâtului de a cere executarea silită, în baza titlului executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cu privire la creanţa în valoare de 320.100 euro, stabilită în sarcina reclamanţilor cu titlu de sultă; să se dispună radierea dreptului la ipotecă înscris în favoarea pârâtului în partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti pentru suma menţionată.

La rândul său, pârâtul a formulat cererea reconvenţională prin care a solicitat să se constate prescris şi dreptul reclamanţilor de a cere executarea silită în baza aceluiaşi titlu executoriu, cu privire la ieşirea din indiviziune.

Prin hotărârea dată de prima instanţă, s-a admis cererea principală, s-a constatat că a intervenit prescripţia dreptului pârâtului de a cere executarea silită cu privire la suma de 320.000 euro, reprezentând sulta stabilită prin decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a dispus radierea dreptului de ipotecă înscris în favoarea acestuia în C1 partea a III-a a CF nr. x a localităţii Bucureşti, iar cererea reconvenţională s-a respins cererea ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1124A/20.12.2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de pârât, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a respins în tot cererea principală, ca neîntemeiată, şi a reglat chestiunea timbrajului corespunzător judecăţii în primă instanţă.

Această instanţă de apel, între altele, calificase obligaţiile executorii stabilite prin titlul executoriu reprezentat de decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă ca fiind obligaţii de a face, supuse, fiecare, unui termen de prescripţie a executării diferit: predarea bunului de către pârâtul Municipiul Bucureşti reclamanţilor - unui termen de prescripţie de 10 ani (rezultând din aplicarea art. 405 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ.. din 1865), iar obligaţia de achitare a sultei de către reclamanţi pârâtului, unui termen de prescripţie a executării silite de 3 ani [în aplicarea tezei I de la art. 405 alin. (1) din vechiul C. proc. civ..].

Împotriva acestei decizii, au promovat recurs doar reclamanţii, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 2023/12.11.2019, a admis recursul reclamanţilor, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Instanţa de casare a confirmat calificarea dată de instanţa de apel obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu în discuţie - obligaţii de a face -, considerându-se însă a fi lipsită de relevanţă, din perspectiva legalităţii deciziei recurate, referirea curţii de apel la caracterul corelativ al obligaţiilor stabilite prin titlul executorii (obligaţia unei părţi fiind necesar a fi corelativă dreptului celeilalte părţi, în cazul contractelor sinalagmatice).

Totodată, s-a mai reţinut prin decizia de casare, că legat de întreruperea prescripţiei extinctive a dreptului de a cere executarea silită a obligaţiei de plată a sultei, în speţă, s-a pus problema interpretării prevederilor art. 4052 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură de la 1865, potrivit cărora cursul prescripţiei se întrerupe pe data îndeplinirii de către debitor, înainte de începerea executării silite sau în cursul acesteia, a unui act voluntar de executare a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu ori a recunoaşterii, în orice alt mod, a datoriei.

Înalta Curte a reţinut, prin aceeaşi decizie de casare, că în cadrul prezentului litigiu nu s-a pus problema unei recunoaşteri exprese a dreptului, ci doar a unei recunoaşteri tacite, deci a aplicării celei de-a doua situaţii prevăzute de norma juridică menţionată anterior. S-a constatat că instanţa de apel a considerat, în sensul normei evocate, ca fiind o recunoaştere a dreptului la executarea silită a obligaţiei la plata sultei, nepunerea în executare a obligaţiei de predare a posesiei părţii din teren ce s-a considerat a se afla în posesia pârâtului.

În acest cotext, s-a apreciat că, potrivit doctrinei şi jurisprudenţei, recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, pentru a produce efecte întreruptive, trebuie să fie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia extinctivă şi să fie neîndoielnică. Recunoaşterea tacită trebuie să fie dedusă din împrejurări neechivoce.

Astfel, contrar celor susţinute de către recurenţi, Înalta Curte a stabilit că nu se poate reţine că, în sine, inacţiunea, ca situaţie din care să se deducă recunoaşterea tacită a existenţei unui drept, ar fi echivocă.

S-a constatat însă, că instanţa de apel a dedus existenţa recunoaşterii tacite a dreptului pârâtei la primirea sultei, dintr-o împrejurare existentă înainte de naşterea dreptului de a cere executarea silită, moment stabilit de către aceeaşi instanţă la data de 5.05.2011, în condiţiile în care recurenţii susţin că ar fi intrat în posesia terenului ce a făcut obiectul partajului de la momentul rămânerii irevocabile a titlului executoriu, considerându-se puşi în posesie prin partea din dispozitivul acestuia, prin care li s-a atribuit imobilul în deplină proprietate şi liniştită posesie, astfel că nu ar mai fi avut interesul să ceară executarea silită a acestei dispoziţii.

În recursul corespunzător primului ciclu procesual, recurenţii-reclamanţi au invocat şi existenţa contractului de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011, dată de notarul public E., pe care l-au încheiat cu C., despre care au susţinut că ar proba faptului că se aflau în posesia terenului la data de 14.11.2011, de vreme ce au fost în măsură să asigure comodatarului folosinţa gratuită a terenului.

Se reţine că instanţa de casare a arătat că pentru ca nepunerea în executare a dispoziţiei titlului executoriu privitor la atribuirea posesiei către recurenţi să reprezinte o împrejurare fără echivoc, în sensul recunoaşterii tacite a dreptului pârâtului, ţinând cont de apărarea recurenţilor, în sensul că s-au considerat puşi în posesie prin dispozitivul titlului executoriu prin care li s-a atribuit imobilul în cauză în deplină proprietate şi liniştită posesie, încheind şi contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011, instanţa de apel trebuia să determine dacă terenul ce a făcut obiectul partajului s-a aflat în fapt în posesia pârâtului şi după ce s-a născut dreptul acestuia de a cere executarea silită a obligaţiei recurenţilor de plată a sultei.

Totodată, având în vedere că înscrisul reprezentat de contractul de comodat având încheierea de legalizare de semnătură nr. 3972/14.11.2011 a fost depus în recurs, dar şi luând în considerare împrejurarea că recurenţii au susţinut apărarea privind intrarea în posesia imobilului odată cu devenirea irevocabilă a hotărârii ce constituie titlu executoriu şi cu prilejul dezbaterilor pe fond în faţa instanţei de apel, când aceasta a pus în discuţie problema existenţei unui proces-verbal de punere în posesie, Înalta Curte a apreciat prin decizia data în recurs că evaluarea acestui aspect implică reanalizarea în mod coroborat a probelor administrate în cauză, competenţă ce revine instanţei de apel ca instanţă de fond, potrivit dispoziţiilor procedurale aplicabile în raport cu data iniţierii prezentului litigiu.

S-a mai arătat prin decizia de trmitere spre rejudecare că instanţa de apel va aprecia, conform art. 482 raportat la art. 254 alin. (5) coroborat cu art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dacă este necesară administrarea unor probe suplimentare pentru lămurirea situaţiei de fapt anterior menţionate.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că în rejudecare, erau incidente dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., în sensul efectului obligatoriu al dezlegărilor date unor probleme de drept prin decizia de casare (alin. (1), dar şi cele stabilite la alin. (3) al aceleiaşi norme, potrivit căruia: "(3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată."

Or, cu deplina respectare a acestei reguli de procedură, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reluat analizarea motivelor de apel formulate de către pârât, ţinând însă seama de cele statuate prin decizia de casare.

Cum prima critică susţinută de către pârât prin motivele de apel privea chestiunea termenului de prescripţie a executării silite a obligaţiei de achitare a sultei de către reclamanţi pârâtului, într-o corectă aplicare a prevederilor procedurale, curtea de apel a stabilit că această chestiune nu intra în limitele rejudecării, fiind intrată sub autoritate de lucru judecat, prin neatacarea cu recurs de către pârât a acestei dezlegări din decizia instanţei de apel, din primul ciclu procesual.

Din succesiunea anterior redată a soluţiilor pronunţate în cauza de faţă şi în conformitate cu prevederile art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a reţinut că dezlegarea referitoare la calificarea dată în primul ciclu procesual obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu, dar şi termenul de prescripţie a executării silite diferit în privinţa acestor obligaţii, constituie dezlegări intrate sub autoritate de lucru judecat şi care nu intrau în limitele rejudecării.

Astfel, art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. stabileşte că autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină (sau, altfel spus, considerentele decisive), inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă (ceea ce reprezintă considerente decizorii).

Or, această chestiune a termenului de prescripţie aplicabil executării silite a creanţei de 320.100 euro, stabilită în sarcina reclamanţilor prin titlul executoriu, întrucât este vorba depre un drept de creanţă, a fost dezlegată de instanţa de apel în primul ciclu procesual, instanţa reţinând că este aplicabil termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani, în conformitate cu art. 405 alin. (1) prima teză din C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au exercitat recurs numai reclamanţii, nu şi pârâtul, care avea la îndemână fie un recurs principal la considerente, fie un recurs incident, în raport de prevederile art. 491 rap. la art. 472 din C. proc. civ., cum corect a observat curtea de apel în rejudecare.

Drept urmare, prin decizia de casare, această chestiune nu a intrat în evaluările anterioarei instanţe de recurs, nefiind învestită în acest sens, aşa încât, dezlegarea din primul ciclu referitoare la aplicabilitatea termenului de prescripţie de 3 ani pentru executarea silită a obligaţiei de plată a sultei, în mod corect s-a reţinut în rejudecarea apelului că era intrată sub autoritate de lucru judecat.

În consecinţă, Înalta Curte apreciază că la pronunţarea deciziei recurate au fost respectate şi corect aplicate prevederile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ.

De asemenea, se reţine că, în contextul acestui prim motiv de recurs al pârâtului, prevederile art. 500 alin. (1) din C. proc. civ. nu pot constitui un argument valabil pentru a se fi reluat, în rejudecare, analizarea acestei chestiuni, întrucât norma evocată are în vedere pierderea caracterului executoriu al hotărârii casate, astfel cum este, de regulă, decizia pronunţată în apel, dar supusă recursului [situaţiile de excepţie de la art. 484 alin. (1) C. proc. civ., neinteresând speţa de faţă, deoarece vizează alte cereri decât cea dedusă judecăţii în acest dosar].

Caracterul executoriu al unei hotărâri date în apel este stabilit în mod expres de art. 632 alin. (2) şi art. 633 pct. 1 din C. proc. civ., o astfel de hotărâre putând fi pusă în executare pe riscul creditorului (art. 637 din acelaşi Cod).

În sensul concluziei anterioare (pierderea doar a caracterului executoriu de hotărârea casată) pledează şi un alt argument de text, anume dispoziţiile art. 500 alin. (2) potrivit cu care: "(2) Actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul unei asemenea hotărâri sunt desfiinţate de drept, dacă înstanţa de recurs nu dispune altfel. (…)."

În schimb, cu referire la considerente, nu poate fi trasă o concluzie identică, ci aceasta va trebui nunaţată, pentru că o hotărâre casată lipseşte de efecte, pe lângă dispozitiv şi considerentele decisive care au fundamentat soluţia care era susceptibilă de a fi pusă în executare, şi considerentele decizorii care au fost reformate în recurs, fiind supuse, prin motivele de recurs, cenzurii instanţei de casare, şi cărora, instanţa de recurs le-a dat o dezlegare sau le-a trimis spre o nouă evaluare instanţei care a pronunţat hotărârea casată.

Drept urmare, nici din aceasă perspectivă critica recurentului nu poate fi primită, întrucât pârâtul nu a formulat un recurs principal sau incident în primul ciclu procesual, iar reclamanţii nu au avut critici prin care să antameze chestiunea termenului de prescripţie aplicabil executării silite a creanţei pârâtului împotriva lor, chestiune care, de altfel, era inadecvată interesului lor procesual.

În consecinţă, Înalta Curte va înlătura ca nefondat primul motiv de casare susţinut de pârât, analizat pe temeiul art. 488 alin. (5) din C. proc. civ.

În continuare, este de precizat că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care poate fi exercitată numai pentru motivele expres şi limitative prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., controlul judiciar exercitat în recurs fiind exclusiv unul de legalitate, astfel încât, în această etapă procesuală, nu se poate realiza o reapreciere a probelor sau o verificare a interpretării date acestora de către instanţa de apel.

Premisa deja demonstrată, utilă în evaluarea criticilor subsecvente, este aceea că termenul de prescripţie aplicabil în speţă executării silite a obligaţiei de plată a sultei este cele de 3 ani, fiind prevăzut de art. 405 alin. (1) teza intâi din C. proc. civ. din 1865.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sunt fără relevanţă în cauză susţinerile recurentului prin care acesta tinde a demonstra că termenul de prescripţie de 10 ani [prevăzut de art. 405 alin. (1) teza a doua], aplicabil, în opinia sa, nu era împlinit la data promovării cererii de chemare în judecată de către reclamanţi, aceasta fiind o chestiune intrata sub autoritate de lucru judecat din primul ciclu procesual şi care nu poate face obiectul cenzurii acestei instanţe de recurs.

Ca atare, toate criticile acestuia urmează a fi evaluate prin raportare la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită de 3 ani.

Consecinţa acestei premise, este aceea că sunt lipsite de obiect criticile recurentului prin care reia chestiunea termenului de prescripţie aplicabil, având în vedere cele deja argumentate în analizarea primului motiv de recurs.

Revenind la cele statuate prin decizia de casare, se reţine că instanţa de recurs a stabilit că este necesar ca, în rejudecare, să se verifice dacă în cauză a intervenit sau nu o cauză de întrerupere a curgerii termenului de prescripţie de 3 ani, printr-o recunoaştere tacită de către intimaţii-reclamanaţi a dreptului creditorului-pârât de a cere executarea silită a obligaţiei de plată a sultei, derivând din împrejurarea că nu au solicitat punerea în executare a deciziei civile nr. 1008/05.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă în privinţa obligaţiei de predare a terenului atribuit acestora, situat în Bucureşti.

Totodată, instanţa de casare a reţinut că împrejurarea anterior relevată, cu toate că reprezintă o inacţiune, nu este echivocă şi, drept urmare, are aptitudinea de a se circumscrie noţiunii juridice de recunoaştere tacită a datoriei de către cel în folosul căruia curge, potrivit art. 4052 alin. (1) din C. proc. civ. din 1865.

În plus, s-a pus în sarcina instanţei de rejudecare să verifice această cauză de întrerupere a termenului de prescripţie, prin reevaluarea tuturor probelor, inclusiv a contractului de comodat depus în recurs de către reclamanţi, contract sub semnătură legalizată sub nr. x/14.11.2011 de BNP E., pe care aceştia l-au încheiat cu C. şi cu privire la care au susţinut că ar proba faptul că se aflau în posesia terenului la 14.11.2011, de vreme ce au fost în măsură a asigura comodatarului folosinţa gratuită a terenului, obiect al acestui contract.

Procedând în consecinţă, curtea de apel mai întâi a tranşat asupra disputei dintre părţi cu privire la persoana în posesia căreia s-a aflat terenul ulterior datei de 05.05.2011 (dată la care s-a născut dreptul de a cere executarea silită, având în vedere că s-a acordat un termen de graţie de 6 luni de la data pronunţării, pentru executarea obligaţiei de plată a sultei, potrivit titlului executoriu - decizia civilă nr. 1008/5.11.2010 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, rămasă irevocabilă prin nerecurare), având în vedere susţinerile contradictorii ale părţilor sub acest aspect, reclamanţii susţinând că au intrat şi în posesia de fapt a terenului de la data rămânerii definitive a hotărârii, iar pârâtul că aceştia au intrat în stăpânirea terenului din anul 2015 când au depus declaraţiile fiscale şi cererea de atribuire a numărului cadastral.

Cum aceasta reprezintă o chestiune de apreciere a materialului probator al cauzei, în scopul stabilirii circumstanţelor de fapt esenţiale pentru cauză, Înalta Curte nu are competenţa de a reaprecia asupra acestora, limitându-se a constata că instanţa de rejudecare a dat eficienţă celor stabilite în sarcina sa prin decizia de casare, dispunând completarea probatoriului pentru verificările necesare şi concluzionând, în cuprinsul unui raţionament logico-juridic, ce întruneşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., că intimaţii-reclamanţi au dovedit împrejurarea că au intrat în posesia terenului în anul 2011, încheind acte juridice cu privire la acest imobil, în timp ce apelantul-pârât nu a administrat niciun mijloc de probă din care să reiasă că, ulterior datei de 05.05.2011, a mai deţinut terenul respectiv, deşi sarcina probei îi revenea conform art. 249 din C. proc. civ.

Totodată, s-a reţinut că neîntocmirea unui proces-verbal de predare primire ulterior pronunţării deciziei civile nr. x/05.11.2010, nu prezintă relevanţă sub aspectul preluării posesiei terenului de către intimaţii-reclamanţi, câtă vreme aceştia au apreciat că pot folosi terenul în baza titlului executoriu şi au încheiat acte juridice prin care au transmis folosinţa unui terţ, la aproximativ un an după data rămânerii irevocabile a hotărârii de partaj, anume contractul de comodat legalizat sub nr. x/14.11.2011 de BNP E., act juridic în cuprinsul căruia s-a menţionat explicit că intimaţii-reclamanţi au dobândit imobilul, în urma partajului consfinţit prin decizia civilă nr. 1008/05.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2007.

De asemenea, instanţa de apel a înlăturat fundamentat susţinerea recurentului-pârât referitoare la faptul că doar declaraţiile fiscale din data de 07.01.2015 pentru deschiderea rolului fiscal şi cererea de atribuire a numărului cadastral ar reprezenta dovezi incontestabile asupra intrării efective în posesia imobilului de către intimaţi, întrucât posesia, ca stare de fapt, poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar nu numai prin procesul-verbal de predare primire încheiat între părţi ori prin depunerea declaraţiile fiscale, invocate de către pârât, sau intabularea dreptului reclamanţilor în cartea funciară.

Într-adevăr, deschiderea rolului fiscal prezintă relevanţă din perspectiva achitării obligaţiilor fiscale de către titularul dreptului de proprietate (obligaţii care au fost calculate retroactiv, din data de 05.11.2010), iar înscrierea în cartea funciară are ca finalitate asigurarea opozabilităţii dreptului faţă de terţi, fără legătură cu exercitarea posesiei asupra terenului ce făcut obiectul intabulării.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a înlăturat în mod argumentat şi apărările aceluiaşi pârât, în sensul că înscrisurile depuse de intimaţii-reclamanţi se referă la un alt imobil decât cel menţionat în titlul executoriu, având în vedere trimiterea explicită din cuprinsul acestui act juridic la decizia civilă 1008/05.11.2010, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care s-a stabilit obligaţia de plată a sultei ce face obiectul cererii principale (constatarea prescrierii dreptului pârâtului de a cere executarea silită a obligaţiei intimaţilor de plată a sultei).

În consecinţă, se constată că, în aplicarea prevederilor art. 4052 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ. din 1865, instanţa de apel a constatat în mod corect că recunoaşterea datoriei faţă de pârât, derivând din lipsa unei cereri de predare a terenului, a putut opera cu valenţa unei cauze de întrerupere a termenului de prescripţie până cel mai târziu la data de 14.11.2011, când a fost încheiat contractul de comodat, prin care intimaţii-reclamanţi au transmis folosinţa acestui teren, act juridic care a fost apreciat drept o probă certă a intrării în posesia imobilului. De la această dată, a început să curgă un termen de prescripţie de 3 ani, care s-a împlinit la data de 14.11.2014, fără ca recurentul-pârât să facă dovada intervenirii vreunei cauze de suspendare sau de întrerupere în această perioadă. Or, la data promovării cererii de chemare în judecată în cauza de faţă de către intimaţi - 18.01.2017, acest termen de prescripţie era împlinit.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente nici cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, astfel că, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., se va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primar general.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, împotriva deciziei civile nr. 572A din 06 aprilie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 10 mai 2022.