Recursals against public land loss-of-use claim dismissed; prescription and tacit recognition doctrines upheld

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia I civilă, la 14 decembrie 2018, sub nr. x/2918, reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu Municipiul Craiova, prin primar, şi Primăria Municipiului Craiova, a solicitat să se constate că dreptul invocat de pârâte prin notificarea nr. x/14 noiembrie 2018 s-a prescris.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia a II-a civilă la 9 decembrie 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii Municipiul Craiova, prin primar, Primarul Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, în contradictoriu cu S.C. A. S.A., au solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 1.235.641 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 2012-2015 în cuantum de 1.026.405 RON şi contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019 în cuantum de 209.236 RON, pentru terenul situat în Craiova, str. x, Parcul Nicolae Romanescu, B., sumă actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Prin încheierea din 4 martie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2019, a fost admisă excepţia conexităţii, invocată din oficiu, dispunându-se conexarea dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, secţia I civilă.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 709 din 7 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă a fost admisă acţiunea civilă formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Craiova, prin primar şi Primăria Municipiului Craiova. S-a constatat stingerea prin prescripţie extinctivă a dreptului de a cere lipsa de folosinţă aferentă perioadei 26.11.2012- 26.11.2015, în cuantum de 1.026.405 RON, pentru terenul aflat în proprietatea Municipiului Craiova, situat în Parcul Nicolae Romanescu - B.. A fost admisă în parte acţiunea civilă (conexată), astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantele Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.A. A fost obligată pârâta S.C. A. S.A. la plata sumei de 209.236 RON, actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă aferentă perioadei 27.11.2015 - 01.12.2019, pentru terenul situat în Parcul Nicolae Romanescu - B..

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 185 din 6 iulie 2021, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A. şi de pârâţii-reclamanţi Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova împotriva sentinţei nr. 709 din 7 decembrie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei de apel au declarat recurs principal pârâţii-reclamanţi Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova şi recurs incident reclamanta-pârâtă S.C. A. S.A.

Criticile invocate prin recursul principal sunt următoarele.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-pârâţi au arătat că instanţa de apel a respins în mod greşit susţinerea lor ce a vizat neîmplinirea termenului de prescripţie, urmare folosirii abuzive continue a terenului, reţinând că este vorba de prestaţii succesive care atrag prescripţii diferite. În opinia lor, termenul de prescripţie a început să curgă de la momentul folosirii terenului şi cunoaşterii acestui aspect de către reclamantă, neputând fi considerată împlinită din cauza atingerii continue aduse dreptului său subiectiv. Faţă de continuitatea faptei ilicite, termenul de prescripţie nu era împlinit la data sesizării instanţei, promovarea acţiunii fiind făcută înăuntrul termenului de prescripţie.

Au susţinut recurenţii că faptul ilicit cauzator de prejudicii constă în folosirea abuzivă a terenului, care continuă şi în prezent, motiv pentru care dreptul material la acţiune nu este stins prin prescripţie.

Motivarea instanţei de apel potrivit căreia HCL nr. 439/2015 nu constituie un caz de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, pe motiv că nu a fost urmată sau însoţită de vreo manifestare de voinţă a reclamantei S.C. A. S.A. este criticabilă, din moment ce prin acest act administrativ i s-a adus la cunoştinţă societăţii reclamate existenţa prejudiciului şi cuantumul contravalorii lipsei de folosinţă, actul fiind emis în soluţionarea cererii înregistrate la Primăria Municipiului Craiova sub nr. x/23.11.2015, prin care reclamanta a solicitat încheierea unui contract de concesiune pentru terenul în suprafaţă de 2.166 mp, situat în Craiova, Bd. x, jud. Dolj, pe o perioadă de 20 de ani.

Nu se poate reţine că hotărârea menţionată nu a fost urmată de o manifestare de voinţă din partea reclamantei care să poată fi apreciată ca şi cauză de întrerupere a prescripţiei, întrucât HCL nr. 439/2015 este un act juridic unilateral cu caracter individual, care produce efecte faţă de o persoană nominalizată expres în conţinutul acestuia de la momentul comunicării, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul administrativ (art. 115 din Legea nr. 215/2001, act normativ care era în vigoare la momentul adoptării hotărârii consiliului local).

Au apreciat recurenţii pârâţi că instanţa de apel s-a limitat a se raporta în soluţia sa doar la caracterul unilateral al HCL nr. 439/2015, care presupune emiterea/adoptarea actului administrativ fără participarea subiectului de drept cu privire la care generează efecte juridice, neanalizând şi caracterul individual al acestuia, în sensul că reprezintă o manifestare de voinţă care creează, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii în beneficiul sau în sarcina unei persoane determinate. Cât timp reclamanta nu a contestat obligaţiile care au fost stabilite în sarcina sa prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a acestora.

Ca atare, suma a cărei restituire o solicită recurenţii este datorată de reclamantă urmare a lipsirii Municipiul Craiova de folosinţa terenului care figurează inventariat în domeniul public, obligaţia de plată fiind stabilită până la 30.12.2016, potrivit HCL care i-a fost comunicată în conformitate cu prevederile legale. Cum reclamanta nu a folosit mijloacele legale pentru anularea acesteia, acest aspect echivalează cu recunoaşterea tacită a dreptului, fiind întrerupt cursul prescripţiei extinctive în condiţiile art. 2537 pct. 1 C. civ.

Au precizat că, la momentul depunerii cererii prin care reclamanta a solicitat concesionarea şi prin indicarea faptului că terenul proprietate publică este ocupat de construcţiile ce se află în proprietatea sa, a operat o recunoaştere a faptei ilicite de la cel în folosul căruia curge prescripţia. Recurentul-pârât Municipiul Craiova a fost notificat cu privire la existenţa faptei ilicite şi a prejudiciului, născându-se dreptul său de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă.

Expunând situaţia de fapt şi împrejurările în care a fost încheiat contractul de concesiune, recurenţii au arătat că prin adresele nr. x/19.04.2018, nr. y/14.11.2018 şi nr. x/03.10.2019 au notificat-o pe reclamantă să achite sumele restante, iar prin adresa nr. x/04.11.2019 i-au pus în vedere că, în situaţia în care nu îşi va îndeplini obligaţia, urmează a fi demarată procedura legală pentru eliberarea terenului pe care sunt edificate construcţiile pe care aceasta le deţine în proprietate. Reclamanta nu a achitat sumele pe care le datora şi a solicitat, ca prin hotărâre judecătorească să se realizeze un schimb de terenuri, între o parte din Parcul Nicolae Romanescu şi un teren deţinut de aceasta în Craiova, str. x.

Hotărârea instanţei de apel este nelegală şi prin prisma faptului că aceasta nu le-a analizat în mod efectiv apărările în ceea ce priveşte momentul curgerii termenului de prescripţie. Au arătat prin cererea de apel că prin HCL reclamantei i s-a acordat un termen pentru plata sumei restante, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 30.12.2016, cererea de chemare fiind introdusă înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani.

Instanţa de apel nu a dat eficienţă dispoziţiilor art. 2524 C. civ. şi nu a avut în vedere că obligaţia instituită beneficiarei concesiunii este afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia începe să curgă prescripţia.

Pentru toate motivele învederate, recurenţii au solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei de apel.

Aspectele susţinute în recursul incident sunt următoarele:

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a susţinut că, prin cererea cu care a învestit Tribunalul Dolj, a arătat că, în acord cu dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., prin acţiunea formulată a urmărit să se constate inexistenţa unui drept al pârâtului împotriva sa, urmare a intervenirii prescripţiei dreptului proprietarului de a cere şi de a obţine contravaloarea lipsei de folosinţă pentru bunul de care a fost lipsit pentru perioada 26.11.2012- 26.11.2015.

A făcut trimitere la dispoziţiile art. 2500, 2517 şi 2528 alin. (1) C. civ., învederând şi că, potrivit art. 2540 C. civ., prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripţia numai dacă aceasta este urmată de chemarea în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

Recurenta-reclamantă a afirmat că nu se pune problema folosirii abuzive a terenului, construcţia ce ocupă terenul recurenţilor-pârâţi fiind edificată în urma obţinerii autorizaţiei de construcţie eliberată de Primăria Municipiului Craiova în anul 1960, în care a început să funcţioneze Unitatea de Alimentaţie Publică, imobilul B. care a făcut parte din patrimoniul Sfatului Popular al regiunii Oltenia - Trustul Alimentaţiei Locale Craiova trecând, în 1976, în patrimoniul întreprinderii comerciale de stat pentru alimentaţie publică Craiova, respectiv ICS Alimentaţia Publică Craiova. În 1990, ICS şi-a încetat activitatea, activul şi pasivul acesteia fiind preluate în totalitate de societatea comercială nou înfiinţată, sub denumirea S.C. A. S.A. În anul 2000 s-a produs divizarea S.C. A. S.A. şi înfiinţarea S.C. A. S.A., care, prin protocol, a primit toate activele din componenţa B..

Într-o astfel de situaţie, observând circuitul civil al B. care a fost transmis dintr-un patrimoniu în altul fără încălcarea normelor legale şi a legilor ce patronează circuitul civil, a susţinut că nu se poate vorbi despre o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, cu atât mai mult cu cât a încheiat un contract de închiriere pentru suprafaţa de teren de 1.241 mp cu Regia Autonomă de Administrare a Domeniului Public şi Fondului Locativ (RAADPFL) (contractul de închiriere nr. x/20.05.2010), pe care se află cofetăria - 126 mp, terasa - 1.115 mp şi restaurantul, contract încheiat pe 1 an, de la 11.05.2010 la 11.05.2011. Contractul a fost prelungit succesiv prin acte adiţionale până la 10.01.2013. Deşi şi-a manifestat intenţia de a achita folosinţa terenului în cauză, această plată nu se putea face în lipsa unui contract, HCL prin care s-a dispus aprobarea concesiunii a 2.166 mp fiind pronunţată în urma solicitării sale.

Cu privire la afirmaţia recurenţilor-pârâţi, în sensul că faptul ilicit cauzator de prejudiciu este reprezentat de folosinţa abuzivă a terenului, iar în ceea ce priveşte modalitatea săvârşirii faptei, aceasta continuă şi în prezent, recurenta-reclamantă a susţinut că, la acest moment, plăteşte redevenţă în baza procesului-verbal nr. x/04.02.2020, comunicat la 24.06.2020, valoarea fiind stabilită prin expertiză efectuată la solicitarea Primăriei Craiova, iar de la această dată nu mai există presupusul fapt cauzator de prejudiciu.

Referitor la HCL nr. 439/2015, recurenta-reclamantă a susţinut că aceasta nu poate constitui un caz de întrerupere a cursului prescripţiei dreptului material la acţiune, întrucât nu a fost urmată sau însoţită de manifestarea sa de voinţă, solicitarea de încheiere a unui contract de concesiune pentru terenul în cauză neputând constitui un act care să conducă la întreruperea prescripţiei extinctive şi neavând forma veritabilă a unui act de executare. Nu se poate vorbi de o acceptare tacită a celor stabilite prin HCL, ca şi mod de manifestare de voinţă, cât timp recurenta-reclamantă nu a contestat obligaţiile stabilite, actul administrativ neputându-şi produce efectele decât în urma negocierii contractului de concesiune, de când a plătit concesiunea la zi.

A arătat că suma solicitată de recurenţii-pârâţi a fost stabilită unilateral şi disproporţionat, raportat la cele două intervale de timp la care se referă - 26.11.2012-26.11.2015 şi 27.11.2015-01.12.2019, fiind mai mare decât valoarea de inventar a construcţiei pe care o deţine în proprietate.

Instanţa de apel a interpretat greşit lucrările dosarului, în sensul că foloseşte, în fapt, 2.166 mp, deşi, încă din 20.05.2010, a semnat contractul de închiriere cu RAADPFL, care avea ca obiect închirierea terenului în suprafaţă de 1.241 mp, pe care se află cofetăria, terasa şi restaurantul.

Cele două suprafeţe de teren în discuţie, 1.241 mp şi 2.166 mp, sunt diferite, suprafaţa de 1.241 mp fiind aferentă construcţiilor aflate în proprietatea sa (restaurant, cofetărie şi terasă), iar suprafaţa de 2.166 mp cuprinde, pe lângă construcţii, un teren alipit edificiilor sale, pe care l-a solicitat a-i fi concesionat ulterior, în vederea folosirii pentru depozitarea unor bunuri necesare desfăşurării activităţii. A precizat că a folosit terenul de 925 mp începând cu 04.02.2020, când s-a încheiat procesul-verbal nr. x, de când plăteşte redevenţa la zi. Conform răspunsului nr. x/30.06.2021 al Municipiului Craiova, Parcul Nicolae Romanescu a suferit lucrări ample de reabilitare în perioada 19.10.2015-17.05.2017, când a fost închis.

Într-o atare situaţie, recurenta-reclamantă a considerat că nu poate fi obligată la plata contravalorii lipsei folosinţă pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019, în valoare de 209.236 RON, iar suprafaţa de 2.166 mp nu a fost folosită începând cu 18.05.2018, ci doar suprafaţa de 1.241 mp, care a fost închiriată de la RAADPFL, recurenta folosind suprafaţa de 2.166 mp începând cu data semnării procesului-verbal nr. x Pentru aceste motive, a arătat că se impune calcularea lipsei de folosinţă raportat la perioada în care a folosit terenul şi la suprafaţa de teren folosită.

Recurenta a solicitat admiterea recursului, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată formulată de recurenţii pârâţi în ceea ce priveşte obligarea la plata lipsei de folosinţă pentru perioada 26.11.2015-01.12.2019 în cuantum de 209.236 RON, pentru terenul situat în Craiova, str. x, Parcul Nicolae Romanescu, B..

5. Apărările formulate în cauză.

La 26 septembrie 2021, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare la recursul principal declarat de pârâţii Municipiul Craiova, prin primar, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova, prin care a solicitat respingerea acestuia.

Prin întâmpinarea formulată la 29 octombrie 2021, recurenţii-pârâţi au solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului incident.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu ambele recursuri şi a fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Critica formulată de recurenţii pârâţi în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează greşita admitere, de către instanţa de fond şi validare, de către instanţa de apel a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă pretinsă de la societatea reclamantă pentru perioada 26.11.2012-26.11.2015. Excepţia a fost admisă în considerarea faptului că este vorba de prestaţii succesive supuse, potrivit art. 2526 C. civ. unor prescripţii distincte, constatându-se, în urma analizei manifestărilor de voinţă ale părţilor, că nu există vreun caz de întrerupere a termenului de prescripţie.

Primul aspect subsumat acestei critici este acela al aplicării greşite, în cauză, a dispoziţiilor art. 2526 C. civ., sens în care recurenţii au susţinut că prescripţia a început să curgă de la data la care societatea a ocupat, fără a mai deţine un titlu locativ, terenul proprietate publică, respectiv în lipsa unui contract şi a achitării contravalorii folosirii lui, invocând, în combaterea excepţiei, continuitatea faptei ilicite, până la momentul introducerii acţiunii.

Critica este nefondată. Astfel, fapta ilicită ce antrenează răspunderea civilă delictuală imputată reclamantei pârâte, raportat la care se calculează termenul de prescripţie, constă, astfel cum au reţinut instanţele de fond, în ocuparea fără drept a terenului aflat în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale. Cum actul comisiv de exercitare a posesiei fără drept nu presupune o unică activitate de utilizare a bunului, ci acte materiale de posesie efectuate zi de zi, dreptul la acţiune pentru fiecare dintre aceste prestaţii succesive se stinge printr-o prescripţie supusă unui termen distinct, astfel că fiecare manifestare generează o nouă prescripţie în interiorul căreia partea vătămată poate să solicite concursul statului în tragerea la răspundere a persoanei vinovate.

Cum acţiunea a fost introdusă la data de 9.12.2019, în mod corect s-a apreciat că pe perioada 26.11.2012-26.11.2015 acţiunea este prescrisă, pentru perioada 26.11.2015-9.12.2016 instanţa de apel reţinând că nu a fost invocată excepţia prescripţiei in limine litis.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte întreruperea cursului prescripţiei, contrar susţinerilor pârâţilor, manifestările de voinţă ale părţilor nu au constituit acte de întrerupere a termenului de prescripţie, soluţia instanţei de apel fiind corectă şi sub acest aspect.

Potrivit dispoziţiilor art. 2534 pct. 1 C. civ., prescripţia se întrerupe printr-un act voluntar de executare sau de recunoaştere a dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia. Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ., când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte, fără echivoc, din acte sau fapte care presupun mărturisirea existenţei dreptului.

Recurenţii pârâţi au susţinut că, prin emiterea unei hotărâri de consiliu local, neatacată de reclamantă, în care se aprobă concesionarea, prin negociere directă, a terenului în litigiu şi în care este inserată obligaţia societăţii reclamante de a achita lipsa de folosinţă pe trei ani anteriori, cursul prescripţiei s-ar fi întrerupt prin recunoaşterea tacită a existenţei debitului. În acest sens consideră că atât timp cât reclamanta nu a contestat obligaţiile care au fost stabilite în sarcina sa prin actul administrativ, reiese în mod evident o acceptare tacită a acestora, iar prin faptul că a solicitat concesionarea terenului proprietate publică, ocupat de construcţiile ce se află în proprietatea sa, a operat o recunoaştere a faptei ilicite.

În mod corect instanţele de fond au apreciat că nu corespunde unui act de recunoaştere tacită formularea unei cereri de concesionare a terenului şi nici împrejurarea că părţile şi-au disputat proprietatea construcţiilor sau că reclamanta nu a atacat hotărârea consiliului local, întrucât aceste atitudini subiective nu pot fi asimilate unor manifestări de voinţă în sensul recunoaşterii unui prejudiciu pe care reclamanta l-ar fi cauzat pârâţilor urmare a săvârşirii unei fapte ilicite.

În acest sens, lipsa unui răspuns la solicitarea creditorului de a achita lipsa de folosinţă pe ultimii trei ani nu reprezintă o recunoaştere tacită a faptului că datorează vreo sumă de bani, iar împrejurarea că reclamanta a imputat pârâţilor refuzul de a reglementa situaţia juridică a terenului pe care se află construcţiile proprietatea sa, nu înseamnă că ar fi recunoscut pretenţiile acestora.

Corect au apreciat instanţele de fond că în cauză nu a existat o întrerupere a cursului prescripţiei potrivit art. 2540 C. civ. prin punerea în întârziere a debitorului, în condiţiile în care primele notificări cu efect de punere în întârziere din 19.04.2018 şi 14.11.2018 nu au fost urmate de o acţiune în justiţie în termenul de 6 luni defipt de lege, iar ultimele, din 03.10.2019 şi 04.11.2019, au fost emise după împlinirea termenului de prescripţie astfel că nu pot avea efectul întreruptiv prevăzut de lege.

Mai afirmă recurenţii pârăţi că instanţa de apel nu le-ar fi analizat în mod efectiv apărările în ceea ce priveşte momentul curgerii termenului de prescripţie în sensul că nu a răspuns susţinerii potrivit căreia prin HCL reclamantei i s-a acordat un termen pentru plata sumei restante, astfel că termenul de prescripţie a început să curgă de la 30.12.2016, cererea de chemare fiind introdusă înlăuntrul termenului de prescripţie de 3 ani, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile art. 2524 C. civ. în sensul că obligaţia instituită în sarcina beneficiarei concesiunii este afectată de un termen suspensiv, de la împlinirea căruia începe să curgă prescripţia.

Nu se poate reţine efectul suspensiv al cursului prescripţiei dat de un termen de graţie acordat unilateral prin actul administrativ, întrucât în materia răspunderii civile delictuale acesta se raportează la fapta ilicită imputată persoanei răspunzătoare şi nu la o manifestare de voinţă fără relevanţă juridică, a părţii împotriva căreia curge termenul de prescripţie. În lipsa caracterului executoriu al actului administrativ care nu impune în sarcina părţii adverse vreo obligaţie de executare, termenul fixat până la care reclamanta urma să îndeplinească condiţia plăţii debitului în vederea încheierii contractului de concesiune nu are ca efect suspendarea cursului prescripţiei ce curge în favoarea sa, în măsura în care nu a achiesat voluntar la aceste pretenţii prin acte de executare.

În ceea ce priveşte recursul incident, reclamanta neagă existenţa faptei ilicite considerând că nu se pune problema folosirii abuzive a terenului, construcţia ce ocupă terenul recurenţilor-pârâţi edificată în anul 1960 fiind transmisă dintr-un patrimoniu în altul fără încălcarea normelor legale şi a legilor ce patronează circuitul civil, iar o altă dovadă a lipsei caracterului ilicit fiind aceea că plăteşte redevenţă în baza procesului-verbal nr. x/04.02.2020.

Critica, încadrabilă în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., este nefondată întrucât modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate asupra construcţiilor este distinctă şi fără relevanţă în stabilirea regimului juridic al terenului, situaţia acestora fiind lămurită prin litigiile anterioare derulate între părţi în cadrul cărora s-a constatat dreptul de proprietate al reclamantei exclusiv asupra construcţiilor şi apartenenţa terenului la domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.

Susţine reclamanta şi faptul că suma solicitată de recurenţii-pârâţi a fost stabilită unilateral şi disproporţionat iar instanţa de apel a interpretat greşit lucrările dosarului, în legătură cu suprafeţele de teren pe care le foloseşte, respectiv 1.241 mp. şi nu 2166 mp, pe perioada solicitată în acţiune. În plus, contestă curgerea vreunui debit pe perioada în care parcul a fost înschis pentru reabilitare, 19.10.2015-17.05.2017.

Toate aceste susţineri nu pot fi supuse controlului judiciar în recurs întrucât sunt aspecte de netemeinicie rezultate, în accepţiunea recurentei reclamante, din interpretarea greşită a unor probe, motiv pentru care nu pot fi analizate în calea extraordinară de atac pendinte care se limitează doar la motive de nelegalitate.

Criticii privind inexistenţa obligaţiei de plată pe perioada reabilitării parcului instanţa de apel i-a răspuns în sensul că nu reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere câtă vreme construcţiile reclamantei au ocupat terenul în lipsa unui titlu locativ şi pe această perioadă. Or, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate referitoare la raţionamentul judiciar al instanţei prin care a rezolvat chestiunea dedusă judecăţii, astfel că reluarea aceloraşi susţineri cu referire la situaţia de fapt nu poate fi analizată în calea de atac extraordinară a recursului, faţă de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Celelalte aspecte cuprinse în memoriul de recurs incident nu reprezintă critici ale deciziei atacate, ci apărări faţă de recursul principal, care au fost analizate odată cu acesta.

Pentru aceste considerente, reţinând legalitatea hotărârii atacate, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul principal şi recursul incident, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul declarat de pârâţii Municipiul Craiova, prin Primar, Primăria Municipiului Craiova şi Consiliul Local al Municipiului Craiova împotriva deciziei nr. 185 din 6 iulie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă şi recursul incident declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva aceleaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.