Press defamation liability: judicial assessment of whether journalistic allegations of criminal conduct exceeded permissible limits of freedom of expression and established non-pecuniary damage

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, la 12 septembrie 2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: ştergerea din spaţiul virtual în mod definitiv de pe toate site-urile B., E., etc., precum şi de pe reţelele de socializare, site-uri unde au fost preluate şi de care nu are cunoştinţă, a articolelor:

"O investiţie de milioane de euro, blocată de un poliţist (vecin)", articol publicat în data de 14 martie 2019 - articolul este scris de C.; "112! Un poliţist îşi permite să nu acorde ajutor!", articol publicat în data de 25 martie 2019 - articolul este scris de F.; "Un document de apărare ?", articol publicat în data de 12 august 2019 - articolul este scris de B.; obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 350.000 RON cu titlu de daune morale, precum şi a cheltuielilor de judecată.

La data de 23.12.2019, reclamantul a solicitat introducerea în cauză a S.C. G. S.R.L..

2. Hotărârea pronunţată în declinarea de competenţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1743 din 18 februarie 2020, Judecătoria Timişoara, secţia II civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a litigiului în favoarea Tribunalului Timiş.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

În faţa tribunalului, reclamantul a renunţat la judecată faţă de pârâţii D. şi S.C. G. S.R.L. şi a fost introdusă în cauză în calitate de pârâtă H., în calitate de editor al publicaţiei.

Prin sentinţa civilă nr. 274/22.02.2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a hotărât următoarele: a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a pârâtului B., invocată de pârâţii C. şi B. prin întâmpinare; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant şi, în consecinţă, a obligat pârâţii la plata sumei de 10.000 RON către acesta, cu titlu de despăgubiri morale; a respins, în rest, cererea de chemare în judecată; a admis în parte cererea de intervenţie principală formulată de intervenientele principale I. şi J. şi a obligat pârâţii la plata sumei de 5.000 RON către intervenienta principală I., cu titlu de daune morale; a obligat pârâţii la plata sumei de 15.000 RON către intervenienta principală J. asistată de reprezentantul legal, I., cu titlu de daune morale; a dispus ştergerea în mod definitiv din spaţiul virtual, respectiv de pe site-urile B. a articolelor "O investiţie de milioane de euro blocată de un poliţist (vecin) din data de 14.03.2019 scris de pârâtul C.; a articolului "112! Un poliţist îşi permite să nu acorde ajutor!" publicat la data de 25.03.2019, redactat de F. şi a articolului "Un document de apărare?" din data de 12.08.2019, scris de B..; a obligat pârâţii să publice pe propria lor cheltuială în trei numere consecutive cu acelaşi tip de caractere cu care sunt publicate celelalte articole din publicaţie, dispozitivul hotărârii judecătoreşti pronunţate în prezenta cauză, după rămânerea ei definitivă; a respins, în rest, cererea de intervenţie principală; a obligat pârâţii la plata către reclamant şi intervenientele principale a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.300 RON, constând în taxe judiciare de timbru şi onorariul de avocat; a respins, în rest, cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de reclamant şi intervenientele principale; a obligat reclamantul la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul D. în cuantum de 800 RON; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de pârâta S.C. G. S.R.L.

4. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 220 din 28 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, s-a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de pârâţii apelanţi C., B., H. şi S.C. G. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 274/22.02.2021 şi a încheierilor din 26.10.2020 şi 16.11.2020. S-a respins, ca neîntemeiat, apelul formulat de intervenientele principale apelante I. şi J. împotriva aceleiaşi sentinţe. S-a admis apelul formulat de reclamantul apelant A. împotriva sentinţei civile nr. 274/22.02.2021, a fost schimbată în parte hotărârea şi au fost obligaţi pârâţii apelanţi - intimaţi în solidar la plata către acesta a sumei de 25.000 RON cu titlu de daune morale. S-au menţinut, în rest, dispoziţiile sentinţei civile apelate. Au fost obligaţi pârâţii intimaţi apelanţi la plata către reclamantul apelant a sumei de 2.110 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

5. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 220 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă au declarat recurs recurenţii-pârâţi C., B., H. şi S.C. G. S.R.L.

În dezvoltarea criticilor care conturează nelegalitatea deciziei atacate, recurenţii au susţinut neîndeplinirea în speţă a condiţiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale, cererea de reparare a prejudiciului cauzat prin atingerea onoarei şi reputaţiei persoanei având un caracter nefondat. În ce priveşte întinderea reparaţiei, au arătat că nu s-a ţinut cont de păstrarea echilibrului necesar unei juste reparaţii.

Consideră că instanţa de apel a ignorat dispoziţiile art. 1349 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale şi a aplicat eronat prevederile art. 71,72,73 şi 74 C. civ.

Cele două instanţe anterioare au dat o prioritate excesivă dispoziţiilor art. 71 C. civ., privitoare la dreptul intimaţilor la viaţă privată, precum şi a celor prevăzute de art. 72, 73 şi 74 C. civ.. S-a ignorat dreptul la liberă exprimare, precum şi întreaga jurisprudenţă CEDO în această materie.

Susţin că relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes general pentru societate, şi anume conduita şi lipsa de profesionalism a celor care desfăşoară un serviciu public, nefiind vorba despre detalii referitoare la viaţa privată a intimaţilor, nici de gustul anumitor cititori pentru senzaţional şi despre aducerea la cunoştinţa publică a unor acţiuni reprobabile, articolele înscriindu-se într-un context mai larg al criticilor presei.

În condiţiile în care relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes pentru societate şi au o bază reală suficientă, în mod nelegal a fost ignorată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului.

În acest context, reclamantului şi intervenientelor le revenea obligaţia procesuală de a produce dovada contrară şi anume existenţa unui interes străin în activitatea profesională a jurnalistului în publicarea acestor articole, ceea ce nu s-a realizat în speţă.

Cu referire la prejudiciu şi întinderea acestuia, recurenţii au considerat că, în mod nelegal, instanţa a stabilit existenţa acestuia.

În acest sens, în mod nefondat a fost respinsă cererea de probaţiune formulată de pârâţi având ca obiect efectuarea unei expertize psihologice de specialitate, decizia instanţei bazându-se pe premise incorecte, trunchiate, ceea ce echivalează cu o nesoluţionare a fondului.

Au mai susţinut recurenţii că, în considerentele hotărârii recurate, nu se menţionează niciun criteriu obiectiv în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, se impune a fi întrunite următoarele condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate între fapta ilicită, prejudiciu şi culpa, or niciuna dintre acestea nu este îndeplinită.

Potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) C. civ., faptele pârâtului nu se încadrează în câmpul de aplicare a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită neexistând în speţă.

Nici prejudiciul nu se identifică în speţă, în condiţiile în care nu există un argument în considerentele hotărârii cu privire la modul în care s-a manifestat influenţa negativă a imaginii de profesionist a reclamantului.

Totodată, s-a reclamat încălcarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ., întrucât, nefiind dovedit prejudiciul, fapta ilicită şi raportul de cauzalitate, sumele acordate nu corespund unei juste despăgubiri.

O altă critică a vizat analiza eronată a dreptului la libertatea de exprimare.

După cum a subliniat Curtea de la Strasbourg, "apărarea şi dezvoltarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se bazează pe un regim democratic, pe o concepţie comună şi un respect comun al drepturilor omului". În cadrul unei societăţi democratice este de neconceput respectarea unui drept în detrimentul altei libertăţi fundamentale.

Privite ca prerogative recunoscute de normele juridice individului, drepturile omului inerente însăşi naturii sale necesită a fi raportate la libertăţile publice pe care un stat le recunoaşte şi le asigură exerciţiul în sistemul său de drept.

Prin hotărârea recurată s-a ignorat complet dreptul la liberă exprimare, dar şi dreptul la informare, acestea neputând fi suprimate sau suspendate, sacrificându-se astfel principiul proporţionalităţii exprimat prin menţinerea unui just echilibru.

Dezvoltarea democratică a unei societăţi presupune şi pluralismul ideilor şi concepţiilor despre organizarea socială, activitatea instituţiilor publice, raporturile dintre acestea şi societate, oamenii având nevoie să recepţioneze idei şi informaţii şi să-şi exprime în orice formă propriile idei, concepţii, critici.

În cauza Handy Side contra Royaume-Uni, CEDO a statuat într-o formulă care este preluată aproape ca o clauză de stil în toată jurisprudenţa sa subsecventă în materie că "libertatea de exprimare consacrată în art. 10 constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice". Sub rezerva paragrafului 2 al aceluiaşi text, libertatea de exprimare priveşte nu numai "informaţiile apreciate favorabil sau considerate inofensive, dar şi pe cele care contrariază sau neliniştesc, aceasta fiind exigenţa spiritului de deschidere într-o societate democratică" (cauzele Muller et autres contra Suisse; Piermont contra France).

Instanţa europeană a evidenţiat întotdeauna "importanţa crucială a libertăţii de exprimare ca una dintre condiţiile prealabile ale unei bune funcţionări a democraţiei" (cauzele Ozgur Gundens contra Turciei; Appleby et autres contra Royaume - Uni).

Libertatea de exprimare nu poate fi disociată de recunoaşterea libertăţii de gândire şi conştiinţă, a libertăţii de manifestare a opiniilor faţă de ceilalţi membri ai societăţii sau instituţii publice, art. 9 din CEDO protejând dreptul de a comunica anumite convingeri, idei structurate, cu pondere în viaţa socială, iar art. 10 din Convenţie apărând dreptul de a primi informaţii de orice natură, astfel că libertatea de exprimare nu poate fi concepută fără libertatea de opinie.

Prin decizia recurată au fost încălcate aceste drepturi invocate în motivarea cererii de apel, iar acestea nu au făcut obiectul analizei instanţei.

Libertatea de informare, ca element al libertăţii de exprimare, presupune libertatea de a difuza informaţii şi a lua în considerare libertatea cititorului, auditoriului, publicului în general de a primi informaţii în mod liber. Este motivul pentru care art. 10 paragraful 1 al Convenţiei vorbeşte despre "libertatea de a primi sau comunica idei ori informaţii".

Cu referire la presă în mod special, libertatea de informare este incompatibilă cu existenţa oricărei cenzuri, dar presupune în acelaşi timp, responsabilitate.

Exercitarea acestei libertăţi a fost realizată în scopul protecţiei unor valori sociale şi s-a păstrat în limitele circumscrise într-un asemenea cadru.

Curtea Europeană s-a pronunţat în repetate rânduri asupra importanţei libertăţii de comunicare într-o societate democratică, jurisprudenţa acesteia fiind bogată în această materie: cauza Lingens contra Austriche, în care rolul presei a fost precizat astfel:

"presei îi incumbă obligaţia de a comunica informaţii asupra problemelor dezbătute în arena politică, precum şi cele care privesc sectoare de interes public".

Mai mult, pentru Curtea Europeană, presa este "câinele de pază" al unei societăţi democratice, ea având tocmai rolul de a informa, de a controla şi de a relata despre toate domeniile de interes public, de la cele privitoare la responsabilităţi politice, până la funcţionarea instituţiilor şi serviciilor publice.

De asemenea, Curtea Europeană a arătat că relatarea cu privire la fapte şi activităţi de interes public poate fi făcută de jurnalişti pe căi diferite, în funcţie de mijloacele de comunicare în masă utilizate şi nu revine nici instanţei europene şi nici jurisdicţiilor naţionale rolul de a se substitui presei pentru a indica tehnica de relatare pe care jurnaliştii au a o adopta (cauza Bladet Tromse et Stensaas contra Norvege).

Privită prin prisma "îndatoririlor şi responsabilităţilor inerente exerciţiului libertăţii de exprimare, garanţia pe care art. 10 o conferă ziariştilor cu privire la relatarea unor probleme de interes general este subordonată condiţiei ca cel interesat să acţioneze cu bună credinţă în aşa fel încât să ofere informaţii exacte în respectul deontologiei profesionale specifice jurnaliştilor, CEDO admiţând, totuşi, că libertatea de exprimare a ziariştilor presupune şi o posibilă doză de exagerare, cu condiţia să le demonstreze realitatea (cauza Dalban contra Roumanie).

Instanţele de fond şi de apel în mod nejustificat au refuzat să oblige reclamantul şi intervenientele să coroboreze afirmaţiile despre fapte concrete cu "elementele pertinente" care să demonstreze exactitatea lor. Mai mult, au ignorat să analizeze respectarea normelor deontologice de către jurnalişti prin solicitarea prealabilă a unui punct de vedere din partea reclamantului şi refuzul acestuia de a comunica. De asemenea, neargumentat suficient, au considerat că un poliţist nu intră în categoria persoanelor ce deţin o funcţie publică, ce au îndatoriri şi responsabilităţi specifice, cu atât mai mult cu cât deservea un serviciu de importanţă publică, respectiv Serviciul de Urgenţă 112.

În consecinţă, recurenţii au solicitat a se observa că toate cele trei articole vizate au fost redactate şi publicate în exercitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei, consacrate în art. 30 din Constituţie şi art. 10 din CEDO, iar prin decizia atacată aceste libertăţi au fost încălcate în mod flagrant.

În articolul intitulat "O investiţie de milioane de euro, blocată de un poliţist (vecin)", se aduce la cunoştinţa publicului starea de fapt reală - investiţia foarte marte realizată într-un cartier din Timişoara care este blocată de un vecin, proprietar al unui imobil aflat în paragină, în care nu locuieşte nimeni, şi care nu-şi dăduse acordul notarial pentru funcţionare, solicitând anumite sume de bani în schimbul acestuia. Articolul este amplu, conţinând atât poze de la faţa locului, cât şi declaraţiile celor două persoane implicate în subiect. Nu conţine niciun element de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului. Mai mult, la data respectivă, refuzul nejustificat al reclamantului a fost constatat şi de către instanţă, deoarece prin acţiunea care formează obiectul dosarului nr. x/2019, Judecătoria Arad a dispus obligarea reclamantului să-şi exprime acordul în acest sens. În vederea publicării articolului respectiv au fost adunate informaţii suficiente de la toate părţile implicate în dispută, existând o bază factuală minimă care să permită publicarea acestui articol.

În cel de-al doilea articol, autorul acestuia face referire la incompetenţa lucrătorilor de poliţie care nu au acţionat cu promptitudine la apelul victimei crimei de la Sânandrei, replicându-i că drujba (cu care a fost ucis în final) se aude probabil din vecini. În baza unor informaţii primite din surse credibile, s-a aflat faptul că şef de tură ar fi fost reclamantul. Or, în niciun caz nu s-a specificat în articol faptul că reclamantul ar fi fost persoana care a răspuns la telefon, în articol s-a menţionat "poliţistul G.", iar referirea la complicitate la crimă era adresată acestuia. Prima instanţă a realizat o falsă apreciere a stării de fapt şi a concluzionat că în articol s-ar fi susţinut că el a răspuns la apelul respectiv.

Simpla referire la reclamant în cuprinsul acestui articol nu este o faptă ilicită şi se încadrează în sfera de protecţie a dreptului la liberă exprimare.

Mai mult, reclamantul deţine funcţia de ofiţer de serviciu principal în cadrul Biroului Centru Operaţional al Inspectoratului de Poliţie Judeţean Timiş, astfel cum rezultă din Adresa nr. x/23.04.2021 emisă de către I.P.J. Timiş, iar în atribuţiile sale de serviciu intră coordonarea celor doi poliţişti ce intră în ture pentru preluarea apelurilor primite prin intermediul Sistemului Naţional Unic Apeluri de Urgenţă 112.

În cel de-al treilea articol incriminat s-au ridicat anumite semne de întrebare referitoare la faptul că la 5 luni de la data crimei de la Sânandrei, reclamantul a cerut o Adeverinţă de la IPJ Timiş, conform căreia ar fi fost în concediu în perioada crimei respective, interesant fiind faptul că acesta a obţinut aşa târziu adeverinţa respectivă. Articolul nu face acuze directe către reclamant, chiar indicând faptul că în seara respectivă "Poliţia a devenit complice la crimă", punându-se, în final, o întrebare retorică dacă acest aspect ascunde ceva.

Au mai susţinut recurenţii că instanţele anterioare nu au luat în considerare faptul că au inserat în articol opinia reclamantului şi că acesta este parte în multe litigii, chiar cu instituţia în care lucrează.

În sprijinul argumentelor aduse în recurs, s-a invocat jurisprudenţa CEDO: cauza Corneliu Popa contra României, cauza Bugan contra României, cauza Mazăre şi Cumpănă contra României, cauza Pauliukiene şi Pauliukas contra Lituaniei, cauza Verlagsgruppe şi News GMBH contra Austriei, potrivit cu care, în măsura în care informaţiile relatate în presă au o minimă bază factuală, acestea sunt justificate prin prisma libertăţii de exprimare şi nu este admisă cenzurarea lor, iar CEDO a recunoscut jurnaliştilor dreptul de a uza de o anumită doză de exagerare şi provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, subliniind că libertatea de exprimare este mai largă în cazul în care informaţiile furnizate vizează persoane publice sau de interes public.

Au apreciat recurenţii că este nemotivată admiterea cererii de intervenţie formulată de intervenienta I..

Au criticat, sub aspectul legalităţii, modul de soluţionare a cererii de intervenţie principală în raport de dispoziţiile art. 61 C. proc. civ., conform căruia:

"(1) Oricine are interes poate interveni într-un proces care se judecă între părţile originare. (2) Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta".

Consideră că în mod nelegal au fost interpretate şi aplicate dispoziţiile tezei a II-a din art. 61 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru a justifica intervenţia principală, între dreptul dedus judecăţii şi cel reclamat de intervenient, trebuie să existe o strânsă legătură de natură juridică şi nu doar una factuală. Or, intervenientele nu au pretins pentru sine în tot sau în parte dreptul dedus judecăţii şi nici nu au pretins un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci au solicitat daune pentru presupusa afectare a propriilor lor drepturi nepatrimoniale, care nu au nicio legătură cu pretenţiile formulate de către reclamant.

Raportat la toate criticile învederate, fundamentate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au considerat că recursul trebuie admis, casată hotărârea de apel şi trimisă cauza spre rejudecare Curţii.

6. Apărările formulate în recurs

Intimaţii A., I. şi J. au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, deoarece pe de o parte, nu au fost expuse în concret criticile de nelegalitate ale deciziei atacate, iar, pe de altă parte, susţinerile tind la o cenzurare a aprecierii date de instanţă a mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, modalitate incompatibilă cu calea extraordinară de atac a recursului. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat, sancţionarea recurenţilor cu amendă judiciară pentru invocarea, cu rea-credinţă, în cadrul căii de atac extraordinare a recursului a unor motive vădit neîntemeiate şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată efectuate în recurs - onorariul de avocat şi cheltuielile de deplasare la instanţa supremă, probate cu înscrisurile depuse la dosarul de recurs.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În esenţă, litigiul poartă asupra unei acţiuni în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantul care pretinde că i-au fost încălcate drepturile personale nepatrimoniale prin publicarea de către pârâţi a trei articole de presă considerate ofensatoare şi necorespunzătoare realităţii.

Instanţa de fond a admis atât acţiunea principală, cât şi cererea de intervenţie formulată de soţia şi fiica reclamantului şi a dispus obligarea pârâţilor la plata de daune morale, constatând că publicarea de către pârâţi a articolelor în cuprinsul cărora se atribuie reclamantului apelant, în calitatea sa de poliţist, săvârşirea unor fapte de natură penală (şantaj, trafic de influenţă, complicitate involuntară la crimă, fals) sunt nesincere şi lipsite de obiectivitate, fiind calificate astfel ca fapte ilicite, producătoare de prejudiciu moral.

Instanţa de apel a majorat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului şi a respins apelul pârâţilor, reţinând în acord cu instanţa de fond, că termenii utilizaţi în articolul publicat la adresa apelantului reclamant sunt "tendenţioşi şi ofensatori", nu se încadrează în doza de exagerare a limbajului artistic, nefiind indispensabili pentru transmiterea mesajului, chiar critic, al jurnalistului, depăşind astfel limitele admisibile ale exerciţiului dreptului la liberă exprimare, consacrat de art. 10 din Convenţia europeană, fapt care a dus la lezarea dreptului la propria imagine a reclamantului.

În privinţa articolului publicat la data de 14.03.2019 s-a apreciat că insinuările legate de şantajul exercitat asupra vecinului pentru a-şi manifesta acordul în vederea desfăşurării afacerilor acestuia, în contextul referirii la funcţia de poliţist, a reclamantului apelant au depăşit limita de exagerare permisă actului jurnalistic, fiind un act cu caracter defăimător şi de intimidare care constituie faptă ilicită.

Referitor la articolele publicate la data de 25.03.2019 şi la data de 12.08.2019 a reţinut că afirmaţiile pârâţilor apelanţi la adresa reclamantului apelant sunt grave, ele neavând o bază factuală rezonabilă. În acest context, conduita pârâţilor apelanţi încalcă Codul deontologic al jurnalistului, considerându-se că fapta are un caracter ilicit.

În cuantificarea daunelor morale au fost aplicate criterii obiective prin raportare la cazul concret dedus judecăţii, vizând consecinţele negative suferite de victimă pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială, precum şi criteriul general evocat de instanţa europeană, potrivit căruia despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporţionalitate cu atingerea adusă dreptului la viaţă privată, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea şi gravitatea atingerii adusă acestora. Potrivit instanţei de apel, cuantumul despăgubirilor trebuie determinat astfel încât să se obţină satisfacţia echitabilă a victimei, dar şi împiedicarea realizării, continuării sau repetării faptelor dăunătoare, criteriile menţionate fiind subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Curtea a reţinut că, în speţă, afirmaţiile pârâţilor apelanţi se încadrează în sfera de interes a presei la nivel naţional, însă au vizat viaţa privată a reclamantului apelant, articolele de presă intervenind în conflictul privat al acestuia cu vecinul său, afectându-i dreptul la imagine prin modalitatea în care s-a procedat la caracterizarea sa, fiind în mod principal şi direct supus judecăţilor de valoare ale opiniei publice. Cum reclamantul este poliţist, în opinia instanţei persoana care exercită această funcţie trebuie să inspire cetăţenilor încredere şi respect. Consideră că denigrarea în presă a acestuia au afectat grav imaginea sa personală şi imaginea sa în calitate de poliţist.

Printr-o primă critică formulată în cauză şi încadrată în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii susţin, în esenţă, că nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale în privinţa faptei ilicite şi a prejudiciului.

Arată că nu există faptă ilicită, fiind incorect aplicate dispoziţiile art. 71,72,73 şi 74 C. civ. privitoare la dreptul intimaţilor la viaţă privată şi că au fost ignorate dreptul la liberă exprimare, precum şi întreaga jurisprudenţă CEDO în această materie. Susţin că relatările jurnalistice se circumscriu unor dezbateri de interes general pentru societate, şi anume conduita şi lipsa de profesionalism a celor care desfăşoară un serviciu public, nefiind vorba despre detalii referitoare la viaţa privată a intimaţilor, că există o bază reală suficientă, fiind ignorată prezumţia de bună credinţă a jurnalistului în condiţiile în care reclamantului îi revenea obligaţia de a dovedi existenţa unui interes străin în activitatea profesională a jurnalistului în publicarea acestor articole. Ca atare, potrivit dispoziţiilor art. 253 alin. (1) lit. c), alin. (3) lit. a) şi alin. (4) C. civ., consideră că faptele reţinute în sarcina lor nu se încadrează în câmpul de aplicare a răspunderii civile delictuale, fapta ilicită neexistând în speţă.

Cu referire la existenţa şi întinderea prejudiciului, recurenţii susţin că decizia instanţei se bazează pe premise incorecte, trunchiate, în condiţiile în care nu li s-a încuviinţat o expertiză psihologică, nu cuprinde niciun criteriu obiectiv în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate prin raportare la modul în care s-a manifestat influenţa negativă a imaginii de profesionist a reclamantului, iar sumele acordate nu corespund unei juste despăgubiri.

Critica este nefondată. Astfel, se constată că instanţa de apel a procedat la analiza caracterului ilicit al faptei, reţinând, pe de o parte, că deşi primul articol relatează situaţii factuale ce ţin de relaţii private de vecinătate, au fost accentuate aspecte privind funcţia de poliţist a reclamantului de care acesta s-ar fi folosit în relaţiile cu vecinul său şi au fost descrise atitudini cărora articolul le-a atribuit conotaţii penale iar, pe de altă parte, că pârâţii au publicat informaţii referitoare la activitatea profesională a reclamantului, fără a verifica anterior realitatea şi acurateţea lor.

Instanţele de fond au calificat corect, ca faptă ilicită, modalitatea de prezentare a respectivei informaţii, fără a nega faptul că este o informaţie de interes public, însă au considerat că termenii utilizaţi în redarea situaţiei de fapt excedează limitelor unei exprimări cu titlu informativ, sugerând existenţa unor elemente ce ţin de săvârşirea unor fapte de natură penală, incompatibile cu funcţia reclamantului. Gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a nu denatura realitatea faptică, astfel cum au procedat pârâţii, prin asocierea acesteia cu judecăţi de valoare, în care au acordat semnificaţii străine de realitate unor acte materiale extrase din conduita, descrisă ca fiind conflictuală, a reclamantului în raportul de vecinătate, în condiţiile în care, astfel cum s-a reţinut, investigaţia jurnalistică s-a bazat în mare parte pe relatările vecinului reclamantului, autorul articolului încălcând obligaţia sa de informare prealabilă asupra aspectelor despre care a ales să scrie în articolul antemenţionat.

Deşi recurenţii susţin că au fost de bună credinţă, această prezumţie a fost infirmată de instanţa de apel care a apreciat că, în privinţa primului articol, a fost depăşită, substanţial, doza de exagerare permisă jurnalistului, prin insinuarea comiterii unor fapte penale din sfera infracţiunii de şantaj, iar în privinţa celorlalte, a imputat jurnaliştilor lipsa unei baze factuale, afirmaţiile nefiind documentate în realitate, astfel că au prezentat o falsă realitate.

Or, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond şi apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs faţă de configuraţia art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanţele devolutive au ajuns la concluzia corectă că pârâţii au acţionat cu intenţia de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit a fost unul inadecvat, ofensator, informaţiile furnizate fiind lipsite de suport probator.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, Înalta Curte constată că, prin articolele publicate de pârât, au fost depăşite limitele libertăţii de exprimare având ca efect lezarea demnităţii şi reputaţiei reclamantului, astfel că, în mod just, a reţinut curtea de apel întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale a jurnalistului care şi-a manifestat libertatea de exprimare dincolo de limitele recunoscute. De altfel, recurenţii nu au oferit argumente în combaterea raţionamentului instanţei de apel, reiterând susţinerea privind prezumţia de bună credinţă, pe care instanţa de apel, însă, a răsturnat-o motivat. De asemenea, nu au precizat în ce constă aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 71 - 74 C. civ., astfel încât această critică nu poate fi reţinută ca fondată.

În ceea ce priveşte prejudiciul, se constată, contrar aserţiunilor recurenţilor, că instanţa de apel a indicat criteriile obiective utilizate în doctrină şi jurisprudenţă, atât internă, cât şi în cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în baza cărora a apreciat întinderea prejudiciului. Ştirbirea, prin răspândirea unor afirmaţii denigratoare, a drepturilor personal nepatrimoniale privind onoarea şi buna reputaţie a unei persoane, se constituie într-un prejudiciu moral, a cărei existenţă rezultă din analiza însăşi a naturii faptei ilicite şi a dreptului încălcat şi a cărui cuantificare nu este supusă unor criterii legale de determinare. Daunele morale se stabilesc ca urmare a aplicării acestor criterii printr-o apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, a intensităţii suferinţei psihice pe care o produce o insultă, o calomnie sau orice formă de agresiune psihică, determinând tulburarea climatului moral de care are dreptul să beneficieze fiecare persoană şi influenţând imaginea socială a acelei persoane, imagine care are un deosebit aport în configurarea relaţiilor sociale care, şi ele, fac parte din patrimoniul moral al persoanei.

Cuantificarea acestuia, în măsura în care au fost aplicate criteriile corect enunţate, nu mai reprezintă un aspect de nelegalitate pentru a putea fi cenzurat în cadrul procesual conferit de calea extraordinară a recursului, ci o critică de netemeinicie ce nu poate fi analizată în cauză.

De asemenea, distinct de împrejurarea că aprecierea unui prejudiciu moral nu presupune identificarea unei afecţiuni psihologice susceptibilă a fi diagnosticată în termeni medicali, neadministrarea unor probe în etapa devolutivă a cauzei, cum este cea cu expertiză psihologică, nu poate fi invocată şi analizată în recurs, întrucât nu se încadrează în aspectele de nelegalitate ce pot fi verificate în limitele art. 488 C. proc. civ.

Nu reprezintă o cauză de înlăturare a răspunderii civile delictuale nici împrejurarea că pârâţii au oferit reclamantului un drept la replică, de care acesta nu s-ar fi prevalat, întrucât o atare obligaţie deontologică nu este menită a atrage impunitatea delictuală ci, cel mult, contribuie la circumstanţierea elementelor răspunderii civile delictuale.

Recurenţii mai susţin şi că instanţa de apel ar fi analizat eronat dreptul lor la libertatea de exprimare şi dreptul la informare astfel cum au fost definite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, indicată în memoriul de recurs, susţinând totodată că instanţa de apel nu a analizat toate susţinerile, sub acest aspect, invocate în cererea de apel, susţineri referitoare la inexactitatea afirmaţiilor intimaţilor, respectarea codului deontologic prin solicitarea unui punct de vedere reclamantului sau greşita considerare a faptului că un poliţist nu intră în categoria persoanelor ce deţin o funcţie publică ce au îndatoriri şi responsabilităţi specifice, făcând referiri concrete la modalitatea în care ar fi trebuit înţeleasă realitatea prezentată în fiecare dintre cele trei articole. Consideră că, în măsura în care informaţiile relatate în presă au o minimă bază factuală, acestea sunt justificate prin prisma libertăţii de exprimare şi nu este admisă cenzurarea lor, iar CEDO a recunoscut jurnaliştilor dreptul de a uza de o anumită doză de exagerare şi provocare cu privire la judecăţile de valoare pe care le emit, subliniind că libertatea de exprimare este mai largă în cazul în care informaţiile furnizate vizează persoane publice sau de interes public.

Contrar susţinerilor recurenţilor, în speţă, instanţa de apel a argumentat în mod detaliat, de ce apreciază că afirmaţiile pârâţilor se încadrează în sfera ilicitului şi în ce măsură depăşesc limitele criticii acceptabile. Astfel cum s-a arătat anterior, instanţa de apel a analizat atât baza factuală, cât şi judecăţile de valoare din conţinutul reportajelor de presă deduse judecăţii şi a arătat, în mod concret, în ce manieră judecăţile de valoare au depăşit doza de exagerare şi de provocare permisă presei atunci când relatează un subiect de interes public, reţinând, totodată, lipsa bazei factuale pentru concluziile trase referitoare la conduita reclamantului în raport de circumstanţele cazului reprezentat de apelul gestionat necorespunzător de operatorii serviciului de urgenţă. Recurenţii nu au învederat, prin criticile formulate, elemente de nelegalitate ale raţionamentului judiciar supus controlului judiciar, pretinsele aserţiuni din apel la care instanţa nu ar fi răspuns neputând fi încadrate în motivul reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.. Astfel, în ceea ce priveşte motivarea soluţiei, instanţa de apel a analizat cererea dedusă judecăţii prin raportare la probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în concordanţă cu soluţia pronunţată. Nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotârârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin continutul lor, să influenţeze soluţia, iar înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt reţinute nu presupune respingerea fiecărui argument în parte, dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

Prin urmare, nu se poate aprecia drept o lipsă a motivării faptul că instanţa de apel a reţinut doar acele argumente care au susţinut raţionamentul judiciar, acestea fiind cele apreciate ca pertinente rezolvării cauzei.

Referitor la încălcarea libertăţii de exprimare, se observă că, potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare, poate opera dacă, astfel cum s-a reţinut şi în prezenta cauză, afirmaţiile fie reprezintă situaţii factuale, lipsite de suport probatoriu, fie sunt diseminate în public în cadrul unei adevărate campanii de denigrare cu rea credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Prin urmare, recurenţii nu pot invoca dispoporţionalitatea ingerinţei în dreptul pretins, câtă vreme, prin modalitatea de manifestare a acestui drept şi maniera în care au ales să "deturneze" această libertate de la scopul ei firesc, au depăşit limitele de exercitare a acestuia, în detrimentul dreptului la viaţă privată, onoare şi bună reputaţie de care de prevalează reclamantul.

Recurenţii au mai susţinut că admiterea cererii de intervenţie formulată de intervenienta I. este nemotivată şi că dispoziţiile art. 61 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., potrivit cărora "Intervenţia este principală când intervenientul pretinde pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii sau un drept strâns legat de acesta" au fost greşit aplicate întrucât intervenientele nu au pretins pentru sine, în tot sau în parte, dreptul dedus judecăţii şi nici nu au pretins un drept aflat în strânsă legătură cu acesta, ci au solicitat daune pentru presupusa afectare a propriilor lor drepturi nepatrimoniale, care nu au nicio legătură cu pretenţiile formulate de către reclamant.

Critica este nefondată. Astfel, instanţa a răspuns motivelor de apel privind admisibilitatea cererii de intervenţie, apreciind că izvorul obligaţiilor este una şi aceeaşi faptă ilicită, faptă care însă a lezat valorile personal nepatrimoniale ale mai multor persoane, atât ale reclamantului apelant în calitate de subiect principal al articolelor de presă, cât şi ale intervenientelor principale în calitate de membre ale familiei acestuia. Chiar dacă dreptul invocat de către intervenientele principale nu este un drept potrivnic cu cel al reclamantului, este strâns legat de acesta, astfel că cererea de intervenţie principală a fost considerată admisibilă potrivit dispoziţiilor art. 61 alin. (2) teza finală C. proc. civ.

Prin urmare, admisibilitatea cererii de intervenţie a fost analizată şi soluţia asupra acesteia a fost confirmată de instanţa de apel care a statuat corect că printr-o cerere de intervenţie principală se poate pretinde recunoaşterea unui interes propriu, în cauză repararea prejudiciului nepatrimonial izvorât din aceeaşi faptă ilicită, fără necesitatea ca această pretenţie să se opună celei reclamate de creditorul raportului juridic prin acţiunea principală.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., reţinând legalitatea soluţiei instanţei de apel, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 453 C. proc. civ., îi va obliga pe recurenţi la plata sumei de 5.916 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţi, constând în onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare (cazare şi transport).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-pârâţi C., B., H. şi S.C. G. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 220 din 28 octombrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Obligă pe recurenţi la plata sumei de 5.916 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii A., I. şi J..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.