Nullity of post-recovery alienations of state-seized property under Law 10/2001 and retroactivity of alienation prohibitions

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 15 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A., S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate nulitatea absolută parţială a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Naţională Aeroporturi International Bucureşti Otopeni şi S.C. B. S.R.L., în ceea ce priveşte suprafaţa de 2142 mp teren situată în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x; să constate nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007, încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în ceea ce priveşte suprafaţa de 2142 mp teren situată în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x; să oblige pârâta S.C. C. S.R.L. să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie reclamantei terenul în suprafaţă de 2142 mp situat în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x Otopeni Ilfov; să oblige pârâţii la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1091 din 17 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes; a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale active; a fost admisă, în parte, cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti Otopeni S.A. şi S.C. C. S.R.L.; s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Naţională Aeroporturi International Bucureşti Otopeni şi S.C. B. S.R.L. cu privire la terenul în suprafaţă de 2142 mp, situat în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, judeţul Ilfov; s-a constatat nulitatea absolută parţială a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în ceea ce priveşte suprafaţa de 2142 mp teren situată în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, judeţul Ilfov. A fost respins, ca inadmisibil, capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului, au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate de pârâta S.C. C. S.R.L., în condiţiile art. 451 alin, (2) C. proc. civ. într-un cuantum de 5000 RON, a fost obligată reclamanta la plata către pârâta menţionată a respectivei sume şi în baza art. 453 alin. (2) din acelaşi cod a fost obligată reclamanta la plata către pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti Otopeni S.A. a sumei de 1474 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 732A/2021 din 29 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse apelurile declarate de pârâta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi de pârâta S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1091/17.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, în dosar nr. x/2018, în contradictoriu cu reclamanta A..

Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1091/17.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-- a civilă, în dosar nr. x/2018, în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi S.C. C. S.R.L.. A fost anulată, în parte, sentinţa civilă nr. 1091/17.05.2019, exclusiv în privinţa soluţiilor de respingere, ca inadmisibil, a capătului de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 2142 mp, situat în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x, respectiv de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată către pârâte, şi a fost reţinută cauza pentru a judeca fondul revendicării, sens în care a fost acordat termen la data de 17.06.2021, ora 11:30.

Au fost păstrate dispoziţiile sentinţei în privinţa soluţiilor de respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei de interes; de respingere ca neîntemeiată a excepţiei lipsei calităţii procesuale active; de admitere în parte a cererii reclamantei în contradictoriu cu pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti Otopeni S.A. şi S.C. C. S.R.L.; de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Naţională Aeroporturi International Bucureşti Otopeni şi S.C. B. S.R.L. cu privire la terenul în suprafaţă de 2142 mp, situat în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, judeţul Ilfov; şi de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., în ceea ce priveşte suprafaţa de 2142 mp teren situată în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, judeţul Ilfov.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 732A/2021 din 29 aprilie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs pârâtele C. S.R.L. (în continuare ARPO) şi Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. (în continuare CNAB), căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

I. Prin cererea de recurs, formulată de recurenta ARPO se susţine în esenţă următoarele:

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat efectiv asupra mai multor temeiuri de reformare, respingând fără motivare criticile pârâtei cu privire la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei de interes datorate finalizării irevocabile a procedurii guvernate de Legea nr. 10/2001 şi criticile cu privire la greşita soluţionare a excepţiei lipsei de interes raportat la imposibilitatea repunerii în situaţia anterioară ca urmare a radierii B. S.R.L. (ASP). De asemenea, prin decizia recurată nu s-au analizat criticile referitoare la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, la inaplicabilitatea ratione personae şi ratione materiae a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi a art. 46 alin. (2) din aceeaşi lege pentru actele de înstrăinare încheiate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, criticile cu privire la modalitatea soluţionării de către prima instanţă a excepţiei netimbrării, criticile cu privire la nelegalitatea hotărârii primei instanţe de a respinge proba cu administrarea expertizei topografice şi nici criticile aduse încheierii din 22.03.2019 a Tribunalului Bucureşti.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aceeeaşi recurenta susţine că în mod nelegal instanţa de apel a respins criticile sale cu privire la schimbarea cauzei acţiunii de către prima instanţă, arătând că demersul judiciar întemeiat expres pe dispoziţiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 a fost admis, cu depăşirea limitelor învestirii, în baza unui alt temei de drept, care nu a fost pus în discuţia părţilor, respectiv a art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind astfel încălcate principiile disponibilităţii (art. 9 alin. (2) C. proc. civ.), contradictorialităţii (art. 14 C. proc. civ.) şi dreptul la apărare (art. 13 C. proc. civ.).

Consideră recurenta că instanţa de apel a respins acest motiv principal de apel, însă considerentele avute în vedere constituie o nemotivare întrucât nu a răspuns motivului de apel invocat, fiind încălcate normele de procedură care constituie chiar fundamentul procesului civil; cunoaşterea de către pârâtă a unei norme legale sau invocarea ei în sprijinul unei alte excepţii/apărări nu are semnificaţia că instanţa poate schimba cauza juridică a acţiunii reclamantei, nici că instanţa se poate pronunţa în baza unui temei legal care nu a fost pus în discuţia părţilor, atâta vreme cât Legea nr. 10/2001 nu conţine vreo dispoziţie legală care să permită instanţei să invoce din oficiu noi motive de nelegalitate ale actului ce face obiectul litigiului.

Instanţa de apel a ignorat că temeiurile invocate de prima instanţă nu au fost puse în discuţia părţilor, iar normele de drept argumentate de prima instanţă nu sunt incidente, pârâta fiind în imposibilitate de a se apăra şi de a formula un punct de vedere sau de a propune probe pentru a demonstra netemeinicia afirmaţiilor; în atare situaţie, instanţa de apel a încălcat principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul legalităţii (art. 7 C. proc. civ.) şi principiul dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 C. proc. civ. şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Recurenta a subliniat şi că, în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut în multiple rânduri nelegalitatea unor hotărâri ce admite conduita unei instanţe de a se pronunţa asupra unor argumente care nu au fost puse în discuţia părţilor, fiind expuse considerente exptrase din deciziile nr. 2508/20.03.2007 şi nr. 7705/03.12.2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă şi de proprietate intelectuală.

O altă critică susţinută de recurentă se referă la soluţia de respingere a criticilor din apel referitoare privire la soluţia dată excepţiei lipsei de interes. Se arată că, în condiţiile în care s-a reţinut că terenul revendicat cade sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar procedura de restituire a imobilului pe temeiul Legea nr. 10/2001 a fost finalizată odată cu pronunţarea deciziei civile nr. 327/R/10.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, Legea nr. 10/2001 constituia lex specialis aplicabilă solicitărilor reclamantei privind terenul revendicat. Procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 a fost finalizată în cazul reclamantei, astfel că readucerea bunului în proprietatea unităţii deţinătoare nu mai poate prezenta niciun folos practic pentru reclamantă, care nu poate repeta procedura de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001. Aşadar, afirmă recurenta că instanţa de apel a ignorat faptul că procedura de restituire demarată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost lipsită de eficienţă în mod obiectiv.

În continuare, recurenta a făcut referire la practica instanţei supreme relativă la problematica îndatoriririi autorului unui demers de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001 de a realiza demersurile procesuale în sensul aducerii bunului imobil în patrimoniul unităţii deţinătoare anterior soluţionării definitive a contestaţiei împotriva refuzului de restituire al unităţii deţinătoare, indicând în acest sens decizia nr. 2119/02.07.2014, decizia nr. 5741/26.09.2012 şi decizia nr. 1374/14.05.2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Recurenta consideră că admiterea capetelor de cerere I şi II ale acţiunii nu îi poate aduce reclamantei vreun folos practic actual şi eventuala readucere a terenului de 2142 mp în patrimoniul Companiei Naţionale Aeroporturi Bucureşti nu poate sa îi ofere reclamantei niciun profit, întrucât aceasta nu poate iniţia o nouă procedură în virtutea Legii nr. 10/2001, folosul practic al capetelor de cerere I şi II ale acţiunii putând exista doar dacă o procedură întemeiată pe Legea nr. 10/2001 ar fi încă în derulare.

Prin urmare, se susţine că instanţa de apel a stabilit în mod nelegal existenţa interesului reclamantei în promovarea capetelor I şi II ale cererii de chemare în judecată, soluţionând greşit excepţia lipsei de interes şi din perspectiva imposibilităţii de restituire în natură a terenului de 2142 mp.

Recurenta mai precizează că a arătat instanţei de apel că terenul revendicat nu putea face obiectul unei restituiri în natură, raportat la prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, această soluţie fiind deja statuată cu titlu definitiv prin decizia nr. 327R/10.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti cu privire la terenul de 28.913 mp aflat în proprietatea CNAB ce se învecinează cu terenul revendicat. Instanţa de apel trebuia să stabilească dacă terenul revendicat în speţă este sau nu afectat de servituţi aeronautice civile, precum cele stabilite prin Ordinul Ministerului Transporturilor nr. 735/2015, însă decizia recurată nu a răspuns motivului de apel privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului care cade sub incidenţa art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi cu privire la lipsa de interes a cererii de constatare a nulităţii absolute a actelor translative de proprietate privind terenul respectiv; în realitate, instanţa de apel nu a analizat incidenţa art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 cu privire la terenul revendicat.

Se mai susţine că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia lipsei de interes şi raportat la criticile de apel care priveau efectul achizitiv ce a operat în favoarea ARPO ca urmare a înscrierii cu bună-credinţă în cartea funciară, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 7/1996.

Câtă vreme ASP şi ARPO sunt înscrişi ca proprietari ai terenului revendicat în cartea funciară de mai mult de 3 ani (din 29 iunie 2007), nu se mai poate exercita acţiunea în rectificarea cărţii funciare împotriva lor. Instanţa de apel a nesocotit aceste susţineri, arătând că această apărare ar fi trebuit doar în cadrul revendicării, nu şi în cadrul acţiunii în anulare a actului juridic. Recurenta consideră că această analiză este greşită pentru că interesul unei persoane în a solicita nulitatea unui act translativ de proprietate presupune caracterizarea folosului practic pe care aceasta l-ar obţine prin admiterea cererii sale; or, câtă vreme, în baza efectului achizitiv dat de art. 36 din Legea nr. 7/1996, dreptul de proprietate al D. s-a consolidat, orice demers al reclamantei în sensul anulării titlului de proprietate al ARPO sau al autorilor săi este lipsit de interes.

Recurenta a conchis acest motiv de casare arătând că, în sens contrar celor reţinute de instanţa de apel, literatura juridică a arătat că efectul achizitiv de carte funciară lipseşte de finalitate un demers întemeiat pe art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta a susţinut că raţionamentul expus în decizia recurată este contrar considerentelor deciziei nr. 327R/10.03.2015 a Curţii de Apel Bucureşti, care a hotărât în privinţa terenul în suprafaţă de 28.913 mp aflat în proprietatea CNAB, învecinat cu terenul revendicat, că existenţa servituţilor aeronautice reprezintă un impediment legal insurmontabil în privinţa restituirii în natură.

B.În dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, circumscris de parte prevederilor de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit mai multe texte de drept substanţial relevante pentru soluţionarea cauzei.

Astfel, prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt inaplicabile în cauză deoarece aceste ele nu intraseră în vigoare la momentul încheierii contractului de schimb -16 decembrie 2002.

În aceste condiţii, decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie şi de art. 1 din C. civ. de la 1864.

Referitor la art. 46 din Legea nr. 10/2001, se arată că a fost aplicat greşit de instanţa de apel pentru a menţine soluţia de constatare a nulităţii contractului de schimb, deoarece această normă nu a constituit temei al cererii de chemare în judecată, iar invocarea acestui text drept temei pentru menţinerea soluţiei de admitere a pretenţiilor reclamantei reprezintă o schimbare nepermisă a cauzei juridice a acţiunii.

Se mai arată că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, pentru a menţine soluţia de constatare a nulităţii contractului de schimb, întrucât orice demers întemeiat pe acest text legal s-a prescris în termen de 1 an şi 6 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001; de altfel, art. 46 este inaplicabil ratione materiae contractului de schimb, instanţa de apel făcând o aplicare greşită a conceptului legal de "bună credinţă".

Se ami susţine că este nelegal raţionamentul instanţei de apel în sensul că acţiunea în anulare nu este prescriptibilă în termenul special de prescripţie instituit de art. 46 din Legea nr. 10/2001; raţionamentul curţii de apel reprezintă o aplicare eronată a legii, întrucât nu exista o norma imperativă care să permită restrângere a sferei de aplicare a art. 46 al Legii nr. 10/2001, în forma valabilă la acel moment.

Recurenta face referire la Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 din anul 2003, care arătau că termenul prevăzut la alin. (5) al art. 46 din lege este un termen special de prescripţie care înlătură dreptul subiectiv la acţiune pentru anularea sau constatarea nulităţii actelor juridice de înstrăinare, după data de 14 august 2002; instanţa de apel a ignorat motivul de apel al pârâtei care evidenţia că art. 46 alin. (2) nu poate fi aplicabil contractului de schimb întrucât sfera de aplicare a textului priveşte acte de înstrăinare încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Pe de altă parte, una dintre condiţiile legale pentru aplicarea regimului nulităţii prevăzut de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 era aceea a inexistenţei bunei-credinţe, art. 1899 din C. civ. de la 1864 impunând prezumarea bunei-credinţe. Nici ASP şi nici ARPO nu aveau sarcina dovedirii acesteia, iar, la momentul încheierii contractului de schimb, ASP, şi subsecvent pârâta recurentă, s-au întemeiat pe garanţiile oferite de CNAB în cuprinsul contractului şi pe cuprinsul cărţii funciare, unde CNAB era înscris ca proprietar, şi nu era înscrisă nicio notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

C.A treia critică susţinută de recurenta pârâtă se referă la soluţia de admitere a apelului reclamantei; arată recurenta că instanţa de apel a aplicat un regim legal divergent aceleiaşi acţiuni, în beneficiul reclamantei, respectiv: pentru capetele I şi II de cerere instanţa a aplicat Legea nr. 10/2001 şi a dispus admiterea solicitărilor reclamantei, iar pentru capătul III de cerere a înlăturat de la aplicare Legea nr. 10/2001, deşi nu avea la dispoziţie niciun fundament legal care să îi permită un astfel de act, şi a declarat admisibilă o acţiune în revendicare de drept comun, sens în care sunt incidente normele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

Simplul fapt că reclamanta nu a obţinut un răspuns pozitiv la cererea sa de restituire nu o îndreptăţeşte - potrivit susţinerilor recurentei pârâte - să reia solicitările pe calea dreptului comun. Momentul pronunţării deciziei civile nr. 327R/10.03.2015 este momentul finalizării cererii de restituire în baza Legii nr. 10/2001, după cum chiar reclamanta a recunoscut în cererea de apel făcând precizarea că a cunoscut existenţa actelor de înstrăinare asupra terenului revendicat înainte de soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2005

În continuare, recurenta a făcut trimitere a practica instanţei supreme, care s-a pronunţat în repetate rânduri în sensul că autorul unui demers de restituire în virtutea Legii nr. 10/2001 are îndatorirea de a realiza demersurile procesuale în sensul aducerii bunului imobil în patrimoniul unităţii deţinătoare anterior soluţionării definitive a contestaţiei împotriva refuzului de restituire a unităţii deţinătoare (decizia civilă nr. 2119/02.07.2014, decizia civilă nr. 5741/26.09.2012 şi decizia civilă nr. 1374/14.05.2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă).

Astfel, recurenta a opinat că procedura iniţiată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 nu a fost ineficientă obiectiv, raţionamentul instanţei de apel constituind o încălcare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

Se mai arată că, în sensul deciziei nr. 33/2008, reclamanta nu a invocat vreo neconcordanţă între textul legii speciale şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru a putea beneficia de excepţia unei acţiuni în revendicare de drept comun, iar conduita procesuală a reclamantei a dus la finalizarea procedurii de restituire derulată în temeiul Legii nr. 10/2001 fără ca pretenţiile sale privind pretinsa necesitate a readucerii terenului în patrimonial unităţii deţinătoare sa fie soluţionate.

Mai mult, reclamanta nu deţine un bun actual în sensul Convenţiei, aşa cum a fost interpretată această noţiune prin hotărârea pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, reclamanta neavând o decizie administrativă sau o hotărâre judecătorească definitivă prin care să îi fie recunoscută calitatea de proprietar şi prin care să se fi dispus restituirea bunului, iar constatările unei instanţe în sensul că un imobil a fost preluat în mod abuziv nu aduce în patrimoniul reclamantei un bun în sensul convenţiei şi nici o speranţă legitimă de a obţine restituirea în natură a terenului revendicat.

Recurenta a susţinut că, prin declararea ca admisibilă a acţiunii în revendicare de drept comun după finalizarea procedurii întemeiate pe Legea nr. 10/2001, se aduce atingere atât dreptului său fundamental la securitatea raporturilor juridice, cât şi dreptului său de proprietate deţinut în baza unui titlu valabil.

Conchizând, recurenta a învederat că decizia atacată este dată cu aplicarea nelegală a legii generale în defavoarea legii speciale şi cu ignorarea efectelor obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.

II. Prin cererea de recurs formulată de pârâta CNAB se susţine în esenţă următoarele:

Instanţa de apel, într-o totală abstracţie de la textele legale invocate de recurentă ca fiind aplicabile litigiului, a enumerat o serie de articole din Legea 10/2001, ajungând la interpretări ale acestor texte de lege, la concluzii şi soluţii greşite şi nelegale.

Astfel, prin decizia recurată s-a reţinut în mod greşit că interdicţia de înstrăinare a bunurilor care fac obiectul notificării foştilor proprietari este de ordine publică, încălcarea ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută.

Instanţa de apel a constatat în mod eronat şi că instanţa de fond a analizat situaţia de fapt şi a reţinut în mod corect că pârâta CNAB nu a fost de bună credinţă la momentul încheierii contractului de schimb din moment ce nu a fost soluţionată notificarea cu care subscrisa fusese învestită, ca şi unitate deţinătoare.

Consideră recurenta că instanţa de apel a soluţionat în mod lapidar prezenta cauză, fără să aibă în vedere prevederile legale, în acord cu situaţia de fapt, întrucât nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte dreptul de a fi restituit terenul, iar entitatea pârâtă nu mai deţinea imobilul în proprietate la momentul când s-au depus documente justificative. La data de 08.11.2001, când intimata-reclamantă a formulat cererea de restituire în natură a terenului, această cerere era imposibil de soluţionat favorabil întrucât nu au fost prezentate documente justificative din care să rezulte dreptul de a fi restituit terenul. Reclamanta a depus acte în sprijinul pretenţiilor sale abia la finalul anului 2004, nerespectând termenul imperativ prevăzut sub sancţiunea decăderii de legea 10/2001, iar la acel moment terenul era deja înstrăinat.

Recurenta evocă cuprinsul art. 46 şi al art. 21 din Legea 10/2001 în forma în vigoare la data la care a înstrăinat terenul la care se referă litigiul pendinte, arătând că interdicţia de înstrăinare a imobilelor pentru care au fost formulate notificări în temeiul Legii 10/2001 a fost introdusă în textul art. 21 în anul 2005, ulterior datei la care a intervenit respectiva înstrăinare.

Raportat la această contextul normativ astfel evocat, se arată căă aplicarea cu bună credinţă a prevederilor legale nu poate fi decât cea conform căreia interdicţia la înstrăinare ar fi putut exista dacă erau îndeplinite cumulativ, la momentul înstrăinării iniţiale a terenului, următoarele două condiţii: 1.existenţa unei notificări formulate în temeiul legii nr. 10/2001; 2. terenul să fi fost înstrăinat după data de 2 septembrie 2005. Aceste condiţii nu sunt îndeplinite câtă vreme terenul a fost înstrăinat anterior modificărilor legislative aflate la baza pretenţiilor intimatei-reclamante.

Se subliniază că nu putea fi aplicată retroactiv cauza de nulitate absolută prevăzută de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001(introdusă în anul 2005), ceea ce lipseşte de interes acţiunea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare.

Faţă de aceste argumente, consideră recurenta că a fost de bună credinţă la data încheierii contractului de schimb şi solicită admiterea recursului, casarea deciziie recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare la recursurile formulate în cauză, la data de 17 august 2021, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii decurgând din faptul că recurenţii au formulat critici care nu vizează nelegalitatea deciziei atacate, ci netemeinicia acesteia; iar pe fond, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

La 19 august 2021, recurenta Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a depus întâmpinare la recursului declarat de ARPO, solicitând admiterea acestui recurs.

Întâmpinările au fost comunicate în perioada 24-26 august 2021 .

Recurenta-pârâtă Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti a depus răspuns la întâmpinarea depusă de intimată, solicitând respingerea apărărilor invocate de aceasta şi a excepţiei inadmisibilităţii, întrucât criticile formulate în cuprinsul cererii de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 martie 2022, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursurilor, invocată de intimata-reclamantă şi a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi C. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 732 A/2021 din 29 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 04 mai 2022, ora 900, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi în limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar se impune a fi observat faptul că recursul declarat de pârâta recurentă CNAB conţine critici de nelegalitate care sunt comune cu unele dintre cele care se regăsesc în cererea de recurs formulată de pârâta recurentă ARPO, situaţie faţă de care vor fi analizate ca atare în cele ce urmează.

Totodată, se impune a a fi lămurită, cu titlu preliminar, şi chestiunea limitelor în care este permisă de lege judecata în cadrul recursul pendinte, pornind de la conţinutul particular al soluţiei cuprinse în decizia recurată, anume aceea că ea conţine, pe de o parte, soluţia de dezînvestire a instanţei de apel relativ la apelurile declarate de pârâte referitoare la modul de soluţionare a primelor două capete de cerere din acţiunea introductivă (privitoare la nulitatea actelor juridice prin care s-a transferat prorpietatea asupra imobilului-teren) şi, pe de altă parte, o soluţie intermediară pronunţată pe apelul reclamantei, în sensul admiterii acestui ultim apel, al anulării parţiale a sentinţei apelate şi reţinerii în vederea evocării fondului cu privire la cel de-al treilea capăt de cerere (privitor la revendicarea terenului) din aceeaşi acţiune introductivă. Din această perspectivă, Înalta Curte notează că soluţia pronunţată cu privire la capătul de cerere privind revendicarea nu este susceptibilă de recurs pentru că aceasta nu exprimă epuizarea competenţelor de judecată pe care leguitorul le-a conferit instanţei de prim control judiciar, ci relevă doar o exercitarea parţială a acestor competenţe.

Prin art. 483 alin. (1) C. proc. civ. este reglementat obiectul recursului astfel "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum şi alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului".

Conform art. 480 alin. (3) teza I din C. proc. civ. "În cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul". Din economia normelor procedurale enunţate reiese voinţa legiuitorului de a deschide/permite exercitarea căii de atac a apelului în mod unitar, după exercitarea tuturor competenţelor ce revin instanţei de apel, fără deosebire după cum aceasta a dispus anularea sentinţei supuse controlului judiciar printr-o singură hotărâre ori a pronunţat iniţial o hotărâre de anulare a senţinţei şi, ulterior, printr-o hotărâre distinctă, a pronunţat o soluţie în evocarea fondului.

Este nefondată susţinerea recurentei pârâte în sensul că ar avea deschisă calea recursului şi împotriva soluţiei intermediare (prin care s-a anulat parţial sentinţa primei instanţe şi s-a stabilit termen pentru evocarea capătului de cerere privind revendicarea), cu argumentul că prin Decizia nr. 33/2007 pronunţată de ÎCCJ (în procedura recursului în interesul legii) nu s-au intepretat prevederile conţinute de noul C. proc. civ. adoptat prin Legea 134/2010, ci a fost interpretată o reglementare apartenentă C. proc. civ. din anul 1865. Este real că prin menţionata decizie s-a statuat cu privire la modul de interpretare a prevederilor art. 299 alin. (1) raportat la art. 297 alin. (2) teza finală din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, iar efectele sale obligatorii trebuie raportate la prevederile legale ce au fost interpretate, însă silogismul juridic expus în aceeaşi decizie se aplică mutatis mutandis şi cu privire la interpretarea prevederilor art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., dat fiind că aceste din urmă norme procedurale din legea nouă au preluat soluţia legislativă din vechiul C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că nu pot forma obiect de analiză, în recursul pendinte, criticile expuse de recurenta pârâtă ARPO circumscrise soluţiei pronunţate în apel relativ la capătul de cerere privind revendicarea imobilului, aceste chestiuni putând face doar obiect al unui recurs distinct posibil a fi exercitat numai subsecvent evocării fondului, printr-o hotărâre ce determină dezînvestirea instanţei de apel de respectivul aspect litigios al cauzei.

Situaţia particulară evocată de recurentă, anume existenţa unei legături între raţionamentul ce a stat la baza soluţiei asupra apelurilor declarate de părţile pârâte, pe de o parte, şi apelul ce a fost declarat de partea reclamantă, deşi are aptitudinea de a evidenţia carenţe ale judecăţii realizate în apel, cu evidente consecinţe inclusiv în ceea ce priveşte petitele cu privire la care instanţa de apel a pronunţat o hotărâre de dezînvestire, aşa cum vor fi acestea conturate în cele ce urmează, nu poate justifica extinderea sferei de judecată în recurs pentru că normele ce reglementează obiectul acestei din urmă căi de atac au caracter imperativ şi sunt subordonate exigenţelor stabilite prin art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. care stabileşte că "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei".

Analizând, în aceste limite, criticile din recurs circumscrise modalităţii de soluţionare a apelurilor exercitate de părţile pârâte, în privinţa petitelor având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de schimb autentificat sub nr. x/2002 încheiat între Compania Naţională Aeroporturi International Bucureşti Otopeni şi S.C. B. S.R.L., respectiv a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/2007 încheiat între S.C. B. S.R.L. şi S.C. C. S.R.L., cu privire la terenul în suprafaţă de 2142 mp, situat în Otopeni, judeţul Ilfov, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x, Otopeni, judeţul Ilfov, Înalta Curte reţine următoarele:

Prima critică susţinută prin recursul declarat de ARPO - în coordonatele prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - este aceea că hotărârea instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra mai multor temeiuri distincte de reformare, anume: cele privind modalitatea se soluţionare a excepţiei lipsei de interes datorată finalizării procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001; cele privind greşita soluţionare a aceleaşi excepţii, a lipsei de interes, raportat la imposibilitatea repunerii în situaia anterioară ca urmare a radierii ASP. De asemenea, susţine recurenta că nu au fost analizate criticile sale din apel referitoare la: inaplicabilitatea, rationae personae şi rationae materiae a art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, cele privind inaplicabilitatea art. 46 alin. (2) din aceeaşi Lege nr. 10/2001, criticile privind modalitatea în care prima instanţă a soluţionat excepţia lipsei calităţii procesual active şi excepţia netimbrării, cele privind respingerea probei cu expertiza topografică, precum şi criticile referitoare la încheierea din 22.03.2019 a Tribunalului Bucureşti.

Înalta Curte notează că apelul - astfel cum este susţinut prin totalitatea criticilor pe care se fundamantează - reprezintă, în lumina prevederilor art. 456 coroborat cu art. 477-478 C. proc. civ. - o cale de atac unitară.

În speţă, instanţa de apel a respins apelurile declarate de pârâtele ARPO şi CNAB, ca nefondate. În acest mod, apelurile pârâtelor recurente au fost soluţionate. Prin urmare, ţinând seama şi de conţinutul motivului de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - menţionatele critici concret susţinute de recurenta ARPO pot fi evaluate din perspectiva conţinutului şi a calităţii motivării soluţiei de respingere a apelului, raportat la exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., iar nu din perspectiva prefigurată de modalitatea de formulare a criticilor, respectiv a unei omisiuni a instanţei de prim control judiciar de a se pronunţa în limitele învestirii sale.

Verificând, în aceste coordonate, considerentele deciziei civile recurate, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurenţilor, dovedindu-se că instanţa de rejudecare a analizat doar o parte a argumentelor acestora, care au fundamentat criticile deduse analizei în apel din perspectiva excepţiilor procesuale invocate în apărare, în timp ce altora nu le-a răspuns deloc. Pe de altă parte, aceasta nu a oferit o rezolvare integrală argumentelor la care s-a referit în soluţia asupra nulităţii absolute a actelor juridice deduse judecăţii.

Ca primă observaţie, se reţine că instanţa de apel nu a expus niciun argument apt a releva motivele pentru care a fost reţinut caracterul nefondat al criticilor prin care apelanta ARPO a invocat modul greşit de soluţionare a excepţiei de netimbrare.

În ce priveşte criticile relative la modalitatea de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantei, se constată că acestea îşi găsesc un răspuns implicit în cadrul expunerii silogismului judiciar care a justificat soluţia de respingere a apelurilor.

Astfel, deşi în considerentele deciziei recurate instanţa de apel nu a detaliat în cadrul raţionamentului expus, care anume argumente vizează legitimarea procesuală activă a reclamantei, aşa cum a procedat în privinţa celorlalte critici care vizau soluţiile date de prima instanţă excepţiilor invocate de pârâte, în apărare, s-a reţinut că, în speţă, operează prezumţia puterii lucrului judecat a deciziei civile nr. 327R/10.03.2015, prin care s-a tranşat definitiv că preluarea terenului în suprafaţă de 2142 mp., de la autorul reclamantei a fost abuzivă, că prin această hotărâre nu s-a dat o soluţie, în temeiul Legii nr. 10/2001, fie în sensul respingerii definitive a pretenţiilor, fie în sensul admiterii acestora, respectiv s-a apreciat, consecutiv reformării soluţiei primei instanţe care reţinuse temeinicia apărărilor aceleiaşi părţi în privinţa inadmisibilităţii acţiunii de faţă, incidenţa unor motive apreciate ca fiind obiective, raportat la circumstanţele soluţionării litigiului anterior, şi care, în opinia instanţei de apel, îndreptăţeau reclamanta să uzeze de calea dreptului comun pentru protecţia dreptului de proprietate (împrejurarea că deşi reclamanta a urmat procedura legii speciale, formulând notificare inclusiv pentru terenul revendicat în speţă, raportat la circumstanţele factuale particulare ale cauzei, legea specială a fost eficientă doar parţial, anume în privinţa părţii neînstrăinate de unitatea deţinătoare din terenul preluat abuiv de către stat de la autorul acesteia).

Înalta Curte reţine că excepţia lipsei calităţii procesuale active care reprezintă neîndoielnic o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi persoana care este titularul dreptului dedus judecăţii.

Or, în ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect constatarea nulităţii unui act juridic, trebuie reamintit că, de principiu, nulitatea unui act juridic constituie sancţiunea civilă care operează pentru a înlătura o vătămare ce se produce prin efectul actului juridic a cărui nulitate se invocă, justificarea unei asemenea vătămări constituind o cerinţă necesar a fi îndeplinită în persoana celui care solicită aplicarea menţionatei sancţiuni.

Or, în speţă, reţinându-se că, în susţinerea prezentului demers judiciar, reclamanta a invocat un drept de proprietate cu privire la bunul în litigiu, respectiv că în privinţa acestui imobil a operat o privare nelegală de proprietate în privinţa căreia legile speciale de restituire adoptate de Statul Român nu au fost eficiente şi incidenţa puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 327/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, s-a răspuns argumentelor care justificau, în opinia recurentei C. S.R.L., excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Împrejurarea că instanţa de apel a concluzionat în sens contrar argumentelor recurentei care, vizau în realitate fondul raportului juridic litigios specific revendicării, anume că reclamanta nu deţine, în patrimoniu un drept de proprietate, ci doar drept de creanţă, nu are valenţa de a susţine critica recurentei, întemeiată pe o pretinsă nerespectare a obligaţiei de motivare care revine instanţei de apel în privinţa acestei excepţii.

Tot astfel, în ceea ce priveşte excepţia lipsei de interes, se reţine că instanţa de apel a făcut trimitere la ansamblul demersurilor întreprinse de reclamantă şi de autoarea acesteia spre a redobândi dreptul de proprietate asupra terenului ce face obiect al litigiului pendinte, expunere în raport de care s-a concluzionat că, (...) reclamanta nu şi-a rezolvat până la acest moment pretenţiile în baza Legii 10/2001, acest lucru rezultând cu certitudine din decizia nr. 327/2015 pronunţată de Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă. Dacă notificarea formulată în termenul legal nu a fost soluţinată de uitatea deţinătoare sau entitatea învestită de lege timp de 20 de ani, deşi a fost epuizată atât procedura administrativă, cât şi procedura judiciară fără a se obţine despăgubiri, în natură sau prin echivalent, recunoaşterea drepturilor cu privire la suporafaţa de teren ce face obiectul litigiului este iluzorie. Or, în aceste condiţii nu se poate considera că procedura prevăzută de legea specială a fost una efectivă şi eficientă".

De asemenea, s-a răspuns argumentului recurentei relativ la incidenţa servituţilor legale aflate pe teren, reţinându-se că o atare apărare nu constituie un argument pertinent câtă vreme terenul în litigiu, obiect al celor două acte juridice a căror nulitate s-a invocat a fost înstrăinat, or, fiind incident principiul egalităţii juridice între deţinătorii proprietăţilor private, el putea fi restituit în natură şi reclamantei.

Cu toate acestea se reţine că, în apel, în argumentarea acestei excepţii recurenta a făcut trimitere inclusiv la omisiunea reclamantei de a declanşa prezentul demers judiciar la momentul soluţionării contestatiei întemeiate pe dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, susţinând, totodată, că reclamanta nu ar putea obţine restituirea imobilului revendicat în natură ca urmare a radierii ASP.

Or, în privinţa acestor argumente, instanţa de apel nu a expus niciun considerent în raport de care le-a apreciat ca nefondate, deşi, neîndoielnic, atare apărări ar fi avut aptitudinea de a influenţa inclusiv soluţia adoptată în privinţa cererii de constatare a nulităţii celor două acte juridice, neputându-se face abstracţie, din această perspectivă, nici de strânsa dependenţă între petitele deduse judecăţii şi de scopul final urmărit prin declanşarea prezentului demers procesual.

Din această perspectivă, se impune a fi validată susţinerea din recurs în sensul că, aceste mijloace de apărare, deşi erau apte să influenţeze în mod hotărâtor concluzia instanţei de apel inclusiv în determinarea interesului reclamantei în formularea prezentului demers judiciar, reprezentat de acţiunea în revendicare care se grefează pe nulitatea titlurilor pârâtelor, în mod eronat nu au fost analizate, fiind ignorate de către instanţa de apel.

Tot astfel, deşi a fost învestită cu analiza criticii vizând inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, ratione temporis în ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii contractului de schimb, respectiv, a art. 46 alin. (2) din acelaşi act normativ, ratione materiae asupra situaţiei litigioase din cauza pendinte, instanţa de apel nu a expus argumente apte să justifice de o manieră adecvată, soluţia adoptată.

Astfel, în considerentele deciziei civile recurate se reţine că prima instanţă a constatat nulitatea parţială (în privinţa suprafeţei de teren în legătură cu care entitatea detinătoare a fost notificată) a celor două acte juridice, statuând că respectiva suprafaţă era indisponibilizată conform art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, pentru ca ulterior să se reţină că interdicţia de înstrăinare a bunurilor notificate este de ordine publică, încălcarea ei fiind sancţionată cu nulitatea absolută, fără ca instanţa de apel să răspundă, în concret, asupra apărării recurentei întemeiate pe lipsa de incidenţa a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, ratione temporis.

Principiul general de drept tempus regit actum impune ca valabilitatea oricărui act juridic să fie evaluată în raport de cadrul normativ în vigoare la data încheierii acestuia. În acelaşi sens, principiul constituţional al neretroactivităţii legii civile consacrat prin art. 15 alin. (2) din legea fundamentală - se opune sancţionării cu nulitatea a unui act juridic, ca efect al aplicării unui act normativ ce a intrat în vigoare ulterior datei la care actul juridic a fost perfectat, legea neputând avea vreun efect cu privire la acte juridice din trecut.

În acest context, fiind legal învestită cu o critică prin care s-a susţinut faptul că prima instanţă a constatat nelegal nulitatea contractului de schimb autentificat sub nr. x/16.11.2002, prin care pârâta-recurentă CNAB a înstrăinat terenul în litigiu, ulterior datei la care primise, de la autoarea reclamantei, notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 - întrucât textul de lege ce instituia expres interdicţia menţionată - art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 - a fost introdus în corpul Legii nr. 10/2001, ulterior perfectării menţionatului act juridic, anume prin modificările şi completările aduse de Legea 247/2005, astfel că el îşi poate găsi eficacitate numai în privinţa actelor juridicie de înstrăinare ce s-au perfectat ulterior acestei modificări legislative - era în sarcina instanţei de prim control judiciar să răspundă acestei critici, analizând cadrul normativ existent la data încheierii contractului de schimb menţionat şi să stabilească neechivoc normele de drept aplicabile, situaţiei de fapt dedusă analizei prin cererea de chemare în judecată, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Conţinutul considerentelor deciziei recurate relevă însă faptul că instanţa de prim control judiciar s-a limitat la validarea raţionamentului instanţei de fond cu privire la temeiul de drept incident în ceea ce priveşte sancţiunea nulităţii contractului încheiat în anul 2002, fără însă a analiza critica din apel susţinută de pârâta-recurentă, prin care se imputa instanţei de fond reţinerea greşită, în speţă, a incidenţei unei norme incluse în textul legii speciale ulterior încheierii acestui act juridic.

Or, în absenţa unui răspuns specific şi explicit la acest motiv de apel care viza încălcarea unui principiu fundamental al dreptului, cel al neretroactivităţii legii instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanţa de apel a ignorat pur şi simplu această critică sau, dimpotrivă, a apreciat-o ca fiind nefondată şi, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente. Or, omisiunea instanţei de apel de a prezenta o explicatie concretă, efectivă, pentru respingerea unui argument esenţial ce sprijină apărarea unei părţi constituie o încălcare a obligaţiei de motivare.

Tot astfel, limitându-se la a reţine că interdicţia de înstrăinare a bunurilor notificate este de ordine publică, fără a explicita, concluzia acestui silogim judiciar, prin trimitere la normele de drept apreciate ca fiind relevante, nu are aptitudinea de a satisface cerinţa referitoare la motivarea unei hotărâri, prevăzută de dispoziţiile art. 425 alin. (1), lit. b) C. proc. civ., instanţa de apel având obligaţia procesuală de a analiza şi a răspunde motivat criticilor formulate de pârâte relative la incidenţa acestei interdicţii şi care nu îşi găseau răspuns în hotărârea primei instanţe, şi, totodată, de a argumenta motivele de fapt şi de drept, pentru care îşi însuşeşte, în tot sau în parte, considerentele reţinute de prima instanţă relativ la modul de soluţionare a acestui petit.

În consecinţă, sub aspectul sus evocat, Înalta Curte constată că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu răspunde unei probleme de drept esenţiale deduse judecăţii pe calea apelului formulat de pârât, drept pentru care critica recurentei referitoare la lipsa motivării, invocată ca motiv de casare a deciziei curţiide apel, se vădeşte a fi întemeiată.

Totodată, se impune a fi observat că, pârâtele au invocat în apel că prevederile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 republicată (fost art. 46 alin. (2) - ce au fost reţinute de prima instanţă ca temei al nulităţii contractului de schimb, nu pot fundamenta soluţia de constatare a nulităţii celor două contracte pentru că acest din urmă text de lege se referă doar la actele de înstrăinare anterioare datei la care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001.

În cuprinsul considerentelor deciziei civile recurate nu se regăseşte însă, un răspuns explicit acestor apărări ci, instanţa de apel, ignorând considerentele sentineţei civile apelate, în care se reţinuse neechivoc că "în cauză devin aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001" şi fără a tranşa neechivoc aspectul litigios vizând normele de drept incidente cauzei s-a limitat la a face trimitere în analiza sa la apărarea recurentei care aducea în dezbatere incidenţa termenului de prescripţie reglementat de art. 46 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, reţinând că acest termen special de prescripţie nu este incident în privinţa actelor de înstrăinare încheiate ulterior sesizării unităţii deţinătoare cu notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Or, apărările pîrâtei nu au fost circumscrise exclusiv chestiunii prescripţiei ci au vizat, deopotrivă, lipsa de incidenţă a prevederilor art. 46 alin. (2) din legea specială, în privinţa actelor de înstrăinare încheiate ulterior intrării în vigoare a legii, dar şi aspectele vizând buna sa credinţă, condiţie la care face trimitere dispoziţiile art. 45 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Raportat la limitele devoluţiunii stabilite prin cererile de apel, deşi corect s-a reţinut, în speţă, că în mod particular (derogatoriu), prin art. 45 alin. (5) (fost art. 46 alin. (5) din Legea 10/2001, legiuitorul a stabilit doar termenul special de prescripţie în care puteau fi invocate cazurile de nulitate a actelor juridice încheiate anterior anterior adoptării acestui act normativ, această derogare reprezentând un mecanism menit să asigure evitarea unei insecurităţi/incertitudini juridice îndelungate în privinţa oricărui act de înstrăinare care a avut ca obiect imobile ce intră în domeniul de aplicare a acestei legi speciale de reparaţie, era în sarcina instanţei de apel să răspundă în integralitate acestor apărări cu a căror analiză fusese învestită în apel.

Astfel, instanţa de apel avea a determina, printr-o interpretare sistematică a acestei norme legale sfera de aplicare a cazurilor de nulitate la care se referă prevederile art. 45 alin. (1)-(4) din actul normativ menţionat, respectiv dacă această normă constituie o reglementare cu caracter unitar, care relevă ipoteze diferite de nulitate a actelor de înstrăinare încheiate anterior adoptării legii speciale, caz în care sancţiunea astfel reglementată ar reprezenta, practic, o consacrare legislativă a unor situaţii de nulitate şi a unor exceptări ce funcţionau în dreptul comun în lumina unei constante jurisprudenţe şi orientări doctrinare circumscrise C. civ. din anul 1864 sau, dimpotrivă, că ipotezele reglementate prin art. 45 din Legea nr. 10/2001 au ca sferă, în general, actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil.

În acest sens, Înalta Curte constată că apelul reprezintă mijlocul procesual prin care partea, nemulţumită de hotărârea primei instanţe, solicită instanţei ierarhic superioare reformarea hotărârii; cel mai semnificativ şi caracteristic efect al apelului este cel "devolutiv", care constă într-o rejudecare a pricinii în fond.

Fiind o cale de atac ordinară, legea nu stabileşte în mod expres motivele pentru exercitarea apelului şi, prin urmare, acesta poate fi formulat pentru orice motiv de netemeinicie sau de nelegalitate a hotărârii atacate, precum şi pentru oricare din motivele pe care legea le prevede pentru exercitarea căilor extraordinare de atac.

În privinţa limitelor devoluţiunii, art. 477- 478 din C. proc. civ. consacră două reguli restrictive exprimate prin adagiile "tantum devolutum quantum appellatum" şi "tantum devolutum quantum judicatum", prezentând relevanţă din această perspectivă criticile concrete formulate de apelant cu privire la hotărârea instanţei care a judecat fondul, aşadar aspectele de netemeinicie sau nelegalitate ale hotărârii primei instanţe evidenţiate în concret şi dezvoltate, în consecinţă, de către titularul cererii de apel, iar nu modalitatea în care acestea sunt structurate în cuprinsul cererii de apel.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.

Aşadar, obligaţia instanţei de a-şi argumenta soluţia adoptată, consacrată legislativ de dispoziţiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare critică şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă în raţionamentul indicat clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept. Ca atare, motivarea trebuie să fie clară, precisă şi să răspundă tuturor argumentelor esenţiale invocate de părţile litigante, numai în acest fel fiind înlăturat arbitrariul şi fiind posibil controlul judiciar.

Ca urmare, învestirea instanţei de apel cu aceste critici presupunea, din perspectiva îndeplinirii în cauză a obligaţiei impuse prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. un răspuns adecvat argumentelor esenţiale ale părtilor litigante, respectiv o examinare reală şi substanţială a problemelor care au fost supuse dezbaterii în apel (a se vedea în acest sens cauza Albina împotriva României, hotărârea din 28 aprilie 2005; cauza Grigore Vlasia Vasilescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2006), context faţă de care este fondată critica recurentei vizând omisiunea acestei instanţe de a analiza problema aplicabilităţii respectivelor reglementări legale.

În consecinţă, critica întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din Copdul de procedură civilă, este fondată.

În ce priveşte problematica probei cu expertiză topografică, se reţine că art. 379 alin. (1) C. proc. civ. arată că, dacă pentru lămurirea unor împrejurări de fapt instanţa consideră necesar să cunoască părerea unor specialişti, va numi, la cererea părţilor ori din oficiu, unul sau trei experţi, stabilind prin încheiere punctele asupra cărora ei urmează să se pronunţe. Textul nu obligă instanţa să încuviinţeze obiectivele de expertiză propuse de părţi, ci, dimpotrivă, recunoaşte judecătorului dreptul de apreciere sub acest aspect, corelativ cu art. 255 alin. (1) C. proc. civ. care stabileşte, cu valoare de principiu, că dovezile se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii.

În plus, trebuie observat că, de principiu, identificarea în concret a imobilului pe baza titlurilor părţilor, este specifică analizei unei cereri în revendicare; or, în speţă, aspectele de nelegalitate care pot constitui obiect al analizei, în prezentul cadru procesual nu pot antama, tocmai ca efect al modalităţii în care instanţa de apel a procedat la dezînvestirea sa, prin decizia civilă recurată, aspecte de nelegalitate care vizează revendicarea.

Raportat acestor limite ale prezentului cadru procesual, reţinând deopotrivă că în recurs nu se poate statua asupra utilităţii acestui mijloc de dovadă, aceasta neconstituind o chestiune de nelegalitate în sensul art. 488 din C. proc. civ., se impune a fi observat că vătămarea invocată privind nemotivarea criticii din apel îndreptate împotriva soluţiei primei instanţe prin care se respinsese această probă îşi putea găsi rezolvarea printr-o solicitare a părţii de a se completa probatoriul în cursul judecăţii din apel, corespunzător prevederilor art. 478 alin. (2) din C. proc. civ.

Atâta vreme cât procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, care impune părţilor să propună şi administreze în termenele legale probele utile fundamentării pretenţiilor lor, şi având în vedere că probele trebuie administrate înainte de închiderea dezbaterilor, apare ca nerelevant faptul că instanţa de apel nu a analizat concludenţa şi pertinenţa probei cu expertiză topografică prin decizia care marchează finalizarea judecăţii devolutive ce s-a realizat în apel, în privinţa cererilor care au avut ca obiect anularea actelor juridice, iar nu revendicarea imobiliară.

Cel de-al doilea motiv de recurs susţinut de recurenta C. SRL- circumscris prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - conţine două categorii de critici:

a) Prima dintre acestea este în sensul că instanţa de apel a respins nelegal criticile privind schimbarea cauzei juridice acţiunii, anume că, deşi acţiunea reclamantei a fost întemeiată pe prevederile art. 21 alin. (5) din Legea 10/2001, prima instanţă a apreciat că aceasta este întemeiată în raport de prevederile art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, dar nu a pus în discuţia părţilor acest din urmă temei juridic avut în vedere.

Precizează recurenta că faptul cunoaşterii unei dispoziţii legale de către partea pârâtă şi/sau nu înseamnă că instanţa poate schimba cauza juridică a acţiunii. Or, împrejurarea că motivele astfel expuse nu concordă cu opinia recurentei pârâte nu poate constitui suportul unei constatării în sensul că menţionatul aspect ar fi fost lăsat nemotivat (astfel cum fără temei se afirmă, cu trimitere şi la motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), ci relevă o critică relativă la aprecierea făcută în concret de instanţa de prim control judiciar.

Critica astfel susţinută este nefondată, în limitele şi pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează.

În examinarea acestui motiv de recurs, din perspectiva susţinută de recurenta, respectiv a încălcării principiului disponibilităţii legat de schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reţine că principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, sens în care dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ. prevăd expres că "judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut fără însă a depăşi limitele investirii, în afara de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Din această perspectivă sunt relevante motivele de fapt ale cererii şi scopul urmărit prin promovarea acţiunii.

În speţă, se impută instanţei de apel că a validat construcţia juridică a primei instanţe, referitoare la modalitatea de determinare a normelor de drept incidente, respectiv, verificarea de către această instanţă a bunei credinţe a pârâţilor din perspectiva prevederilor art. 46 (actual art. 45) din Legea nr. 10/2001 în privinţa cererii de constatare a nulităţii actelor juridice încheiate de pârâţi, reţinând că pârâta Airport a formulat apărări relative la incidenţa acestei norme, din perspectiva prescripţiei dreptului material la acţiunea reclamntei.

În acest punct al analizei, se cuvine a fi amintit că instanţa nu este ţinută de calificarea juridică pe care partea reclamantă a dat-o pretenţiei deduse judecăţii, limitele învestirii instanţei (inclusiv din perspectiva cauzei acţiunii) fiind determinate într-o măsură semnificativă de ansamblul argumentelor de fapt prin care reclamantul a descris situaţia de fapt litigioasă pe care a înţeles să o deducă spre soluţionare instanţei judecătoreşti.

Or, din această perspectivă, instanţa de apel corect a reţinut că instanţa fondului nu a schimbat cauza juridică a acţiunii şi a expus motivele pentru care a făcut această apreciere.

Astfel, situaţia descrisă de reclamantă prin cererea de chemare în judecată este, în esenţă, aceea că cele două convenţii a căror nulitate a invocat-o au fost încheiate cu încălcarea normelor legii speciale care instituiau o interdicţie legală de a se încheia acte juridice de înstrăinare cu privire la imobile ce intră în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001 şi în privinţa cărora sesizase unitatea deţinătoare cu cereri de acordare a unor măsuri reparatorii.

Rezultă aşadar, din cele anterior redate că temeiul juridic al acţiunii poate fi pus în discuţie de către instanţa de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptăţită şi chiar obligată, pentru a contribui la ocrotirea intereselor legitime ale părţilor, să dea acţiunii calificarea juridică exactă. Relevante în sensul celor arătate sunt prevederile art. 22 lin. 1 şi 2 din C. proc. civ. care stabileşte că, (1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. 2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc".

Înalta Curte reţine, deopotrivă, că principiul contradictorialităţii presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii şi discuţiei părţilor, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenţia dedusă judecăţii.

Contradictorialitatea se manifestă atât în raporturile dintre părţi, cât şi în raporturile dintre părţi şi instanţa. Astfel, în timp ce părţile au obligaţia de a prezenta situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute, precum şi de a îşi expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză, instanţei îi revine obligaţia de a dispune citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură între acestea, potrivit legii, de a pune în discuţia lor orice chestiune de drept procesual sau substanţial ori chestiune de fapt, precum şi de a-şi întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

În speţă, prin întâmpinarea formulată pârâta C. S.R.L., a invocat, în apărare, buna sa credinţă, or, se impune a se observa că art. 46 alin. (2) din Legea nr. consacră in terminis, pe cale legală, tocmai principiul ocrotirii bunei-credinţe, în domeniul particular al regimului juridic al imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără a cuprinde elemente derogatorii de la dreptul comun relative la modalitatea de determinare a poziţiei subiective a părţii contractante la momentul încheirii unui act juridic.

Ca urmare, nu s-ar putea reţine că instanţa de apel, raportându-se la aceste acte de procedură şi un răspunzând acestei critici, şi-ar fi întemeiat hotărârea pe aspecte neaduse în dezbatere de către părţile litigante fiind evident că o atare analiză nu a determinat o denaturare a cadrului procesual stabilit prin cererea introductivă şi întâmpinarile formulate, sau o schimbare a temeiului cererii reclamantei - care indiscutabil viza nerespectarea prevederilor legii speciale la momentul înstrăinării terenului cu consecinţa încălcării principiului contradictorialităţii sau a principiului disponibilităţii procedusului civil.

De vreme ce o atare apărare a fost neîndoienic adusă în dezbaterea contradictorie prin actele procedurale formulate de pârâta, nu se justifică nicio vătămare procesuală care să îi fi fost produsă recurentei din această perspectivă.

În acest context, se constată că este judicioasă argumentarea expusă de instanţa de apel, în sensul că nu a fost încălcat dreptul la apărare al pârâtei sau principiul contradictorialităţii prin evaluarea - de către prima instanţă - a bunei credinţe raportat la prevederile art. 46 din Legea 10/2001, pentru că raţionamentul astfel expus a avut ca fundament pretenţia concret şi efectiv formulată de reclamantă, cât şi apărările pe care pârâta ARPO le-a opus acesteia în cadrul procedurii judiciare contradictorii.

Problema corectitudinii modului de aplicare a prevederilor art. 21 alin. (5) şi/sau a art. 46 alin. (2) din Legea 10/2001, de către prima instanţă reprezintă un aspect de nelegalitate distinct care se impunea a fi verificat, potrivit art. 479 C. proc. civ., aşa cum s-a reţinut în cele ce preced, de către instanţa de apel, ca instanţă de prim control judiciar, care avea a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

În speţă, însă, în cuprinsul deciziei recurate, aşa cum susţin ambele recurente, instanţa de apel nu a justificat, în atare modalitate, concluzia sa în privinţa incidenţei motivului de nulitate a actelor juridice atacate, cu a cărui analiză a fost învestită, iar în absenţa unui răspuns specific şi explicit la aceste critici instanţa de recurs nu poate realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită, întrucât nu poate fi stabilit dacă instanţa de apel a ignorat pur şi simplu aceaste apărări sau, dimpotrivă, le-a apreciat ca fiind nefondate şi, în această ultimă ipoteză, pe baza căror argumente.

Cum o atare analiză nu a fost realizată, iar în recurs, se poate realiza exclusiv o cenzură de nelegalitate a deciziei atacate, o atare modalitate de solutionare a apelului a fost de natură a provoca recurentelor o vătămare procesuală ce nu poate fi înlăturată decât prin reluarea soluţionării acestor cereri în apel, Înalta Curte, aflându-se în imposibilitatea de a aplica ea însăşi dispoziţiile legale, neexistând posibilitatea efectuării controlului judiciar într-o atare situaţie, în privinţa aspectelor care vizează fondul raportului juridic, în acest stadiu procesual.

O atare concluzie justifică casarea deciziei recurate. Ca urmare se impune ca în baza art. 497 C. proc. civ. cu referire la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte să admită ambele recursuri, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

b) În cadrul celei de-a doua categorii de critici subsumate de recurenta C. S.R.L. motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că instanţa de apel a respins nelegal criticile cu privire la soluţia dată excepţiei lipsei de interes pentru că instanţa de apel nu a ţinut seama de faptul că imobilul în litigiu intră în sfera de aplicare a Legii speciale nr. 10/2001, iar procedura urmată (de reclamantă) în baza menţionatei legi speciale a fost epuizată/finalizată.

Se reţine că interesul, înţeles ca o condiţie de exerciţiu a acţiunii civile, nu are în vedere interesul material sau moral care formează substanţa dreptului subiectiv, ci justificarea de a invoca şi a urmări pe calea demersului judiciar promovat un anumit folos practic, factual sau juridic (în sensul unor repercusiuni pozitive asupra drepturilor şi obligaţiilor legale ale reclamantului) şi trebuie să fie constatat de instanţă, în mod nemijlocit, în fiecare cauză, ţinând seama de circumstanţele proprii, specifice obiectului dedus judecăţii.

De principiu, interesul formulării unei acţiuni în justiţie este necesar a fi evaluat nu doar prin raportare la tipologia juridică a acţiunii, ci mai ales prin raportare la premisele juridice şi faptice ale pretenţiei concret dedus judecăţii, pentru că ceea ce trebuie verificat este folosul practic urmărit de partea reclamantă din fiecare proces; pentru configurarea unui asemenea folos este necesar a se avea în vedere atât aspectele de drept, cât şi aspectele de fapt ce se invocă.

Înalta Curte reaminteşte că, în speţă, interesul reclamantei în formularea prezentei acţiuni se impune a fi evaluat prin prisma tuturor capetelor de cerere formulate, capete de cerere aflate într-o neechivocă şi indisolubilă legătura logică, anume: invalidarea actelor juridice pe care, în prezent, conferă pârâtei C. S.R.L. calitatea de proprietar şi posesor al terenului în suprafaţă de 2142 m.p. şi, consecutiv, revendicarea posesiei terenului menţionat.

Acest mod de evaluare este cel corect, pentru că finalitatea demersului judiciar este, neechivoc, aceea ca reclamanta să redobândească posesia imobilului-teren pe care l-a revendicat.

De altfel, în acest context, în speţă, se pretinde în recurs că interesul în formularea acţiunii în constatarea nulităţii actelor juridice încheiate de cei doi pârâţi trebuie raportat la scopul acestui mijloc procesual, respectiv la aptitudinea acestuia de a proteja interesele titularei cererii - de a redobândi, în natură, terenul revendicat prin cel de-al treilea petit al acţiunii.

Or, aşa cum s-a arătat în precedent, în cadrul recursului pendinte nu pot fi analizate criticile care privesc soluţia relativă la cel de-al treilea capăt de cerere (revendicarea) pentru că în privinţa acestuia s-a pronunţat o soluţie intermediară - de admitere a apelului reclamantei - urmând a se evoca fondul de instanţa de apel.

Tocmai în considerarea existenţei unei strânse legături între petitele acţiunii formulate de reclamantă, revendicarea având ca premisă necesară constatarea nulităţii contractului de schimb şi a contractului de vânzare, revine instanţei de apel, în rejudecare, să reaprecieze/evalueze interesul în formularea prezentului demers judiciar luând desigur în considerare, în integralitate, argumentele expuse de recurentă în justificarea acestei excepţii şi situaţia particulară a reclamantei - aceea că titularei cererii nu i s-au acordat măsurile reparatorii în procedura reglementată de legea specială pentru imobilul în litigiu în considerarea faptului că unitatea notificată nu mai deţinea imobilul la data finalizării procedurii speciale, întrucât îl înstrăinase ulterior intrării în vigoare a legii speciale de restituire şi notificării sale de către reclamantă cu pretenţia de restituire.

În acest context, se va avea în vedere că, de principiu, atât timp cât actul pretins nul continuă să existe şi să producă efecte juridice, între părţile acestuia, pentru satisfacerea condiţiei interesului actual este necesară constatarea faptului că titularul cererii nu este lipsit de orice beneficiu din promovarea acţiunii în constatarea nulităţii, Înalta Curte reţinând din această perspectivă că interesul ce se impune a fi analizat se circumscrie verificării condiţiilor formale ce sunt necesare pentru exercitarea acţiunii având ca obiect nulitatea celor două acte juridice, astfel că nu se confundă cu o constatare a temeiniciei pretenţiei pe care reclamanta a dedus-o judecăţii.

Deopotrivă, analiza acestei condiţii formale de exerciţiu a acţiunii în constatarea nulităţii va avea în vedere şi necesitatea respectării dreptului reclamantei de acces la justiţie, consacrat de art. 6 din CEDO.

Tot astfel, argumentele circumscrise chestiunii litiguioase vizând înscrierea cu bună-credinţă a dreptului de proprietate al recurentei în cartea funciară şi termenul în care poate fi exercitată - potrivit art. 36 din Legea 7/1996 - acţiunea în rectificarea cărţii funciare împotriva unui dobânditor cu bună credinţă, reprezintă aspecte în privinţa cărora instanţa de apel a apreciat în mod judicios că nu pot reliefa lipsa interesului reclamantei de a invoca şi susţine capetele de cerere privind nulitatea actelor translative de proprietate.

Trebuie amintit că demersul judiciar pendinte se referă la un teren ce are o situaţie juridică particulară - anume aceea de a fi parte a unui imobil mai mare ce a fost preluat abuziv de către stat anterior anului 1989 şi relativ la care reclamanta a mai întreprins alte demersuri de a beneficia de măsuri reparatorii - iar interesul reclamantei în formularea şi susţinerea acestor capete de cerere trebuie evaluat prin prisma folosului practic urmărit de parte în concret, anume cel de obţine repunerea în situaţia anterioară: readucerea imobilului în patrimoniul CNAB, entitate care l-a înstrăinat iniţial şi a creat prin aceasta un obstacol în finalizarea demersului reclamantei de a obţine măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Având în vedere aceste considerente, efectul achizitiv afirmat de recurenta C. S.R.L. ca fiind unul produs de înscrierea cu bună credinţă, în cartea funciară, a dreptului său de proprietate nu era de natură a conduce la concluzia propusă de recurentă, anume aceea că lipseşte o condiţie de exerciţiu al acţiunii civile, anume interesul reclamantei în a formula primele două capete de cerere.

Chiar opinia doctrinară evocată de recurenta-pârâtă - în sensul că "principiul forţei probante absolute a înscrierii în cartea funciară apără însă pe terţii dobânditori de bună credinţă, în special cei care au dobândit cu titlu oneros, de orice cauză de evicţiune anterioară titlului lor de dobândire, dacă cei vătămaţi prin înscriere nu reacţionează în termenele prevăzute de lege în vederea rectificării cuprinsului cărţii funciare, căci, în materie de carte funciară înscrierea valorează titlu de proprietate" - relevă că problematica relativă la efectele juridice ale înscrierii în cartea funciară reprezintă un aspect probatoriu ce este specific judecăţii pe fond a unui demers specific evicţiunii.

Susţinerea recurentei vizând imposibilitatea redobândirii efective a terenului în privinţa căreia reclamanta pretinde că autorul său a deţinut un titlu de proprietate şi pentru care aceasta, deşi a urmat procedura legii speciale, aceasta nu a obţinut măsuri reparatorii, ca efect al înstrăinării bunului anterior finalizării acestei proceduri, ca urmare a finalizării procedurii judiciare, speciale, se circumscrie în realitate, chestiunii verificării condiţiilor de exerciţiu ale acţiunii în revendicare, aspecte care însă, excedează limitelor controlului judiciar ce poate fi realizat în cadrul prezentei căi de atac.

În acest context, susţinerile recurentei, care pretinde în realitate, o decădere a reclamantei din dreptul de a invoca nulitatea celor două acte juridice, ca efect al epuizării procedurii legii speciale, constituie un argument care, în realitate, se concretizează într-un pretins fine de neprimire al demersului judiciar actual al reclamantei care, în esenţă, este reprezentat de o acţiune în revendicare grefată pe o cerere de nulitate a titlului exhibat de pârâta Airport.

Or, criticile expuse de recurentă relativ la caracterul inadmisibil al cererii de revendicare şi/sau la imposibilitatea restituirii în natură a terenului deţinut de recurenta-pârâtă (faţă de prevederile art. 10 alin. (2) din Legea 10/2001 şi de pretinsa lui afectare de servituţi aeronautice civile) nu pot fi analizate în prezentul cadru procesual, argumentele prezentate în debutul analizei recursului, relative la limitele controlului judiciar ce poate fi realizat în speţă, răspunzând, într-o manieră nechivocă acestei chestiuni.

Tot astfel, jurisprudenţa instanţei supreme pe care recurenta pârâtă o evocă, referitoare la semnificaţia juridică a finalizării unor alte proceduri de restituire ce s-au urmat în temeiul Legii nr. 10/2001, reflectă interpretări circumscrise situaţiilor din procesele în care au fost pronunţate soluţiile evocate şi nu poate conduce, prin ea însăşi, la concluzia caracterului nelegal al soluţiei pe care instanţa de apel a reţinut-o - în speţă - relativ la condiţia interesului reclamantei A. în formularea cererii având ca obiect constatarea nulităţii partiale a celor două convenţii.

Fiind găsite întemeiate motive care impun refacerea judecăţii de apel, celelalte critici privitoare la greşita aplicare a normelor de drept material, nu se mai impun analizate la acest moment, urmând să fie avute în vedere la rejudecare, odată cu celelalte argumente ale reclamantei, privitoare la circumstanţele încheierii celor două contracte.

În rejudecare, instanţa de apel va verifica dacă dispoziţia legală cuprinsă în actualul art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conţine un nou motiv de nulitate absolută a actelor de înstrăinare încheiate cu nerespectarea obligaţiei de indisponibilizare a imobilelor notificate potrivit Legii nr. 10/2001, sau, consacră pentru acest caz, o sancţiune virtuală, implicită, urmând a avea în vedere, deopotrivă, argumentele expuse în apărare de către recurenta reclamantă, inclusiv cu ocazia dezbaterii asupra fondului recursului, întemeiate pe prevederile normelor de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, reprezentate de H.G. nr. 498/2003, evident ţinând seama de valoarea normativă, rolul şi efectele pe care le produce acest act normativ secundar.

Impunându-se casarea deciziei civile recurate, inclusiv soluţia dată de instanţa de apel chestiunilor legate de admisibilitatea revendicării, care are ca premisă constatarea nulităţii parţială a celor două acte juridice de înstrăinare încheiate de cele două pârâte, rămâne fără efecte juridice.

În acest context, rejudecarea apelurilor va presupune din această perspectivă, dat fiind cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă, (reclamanta deducând judecăţii o cerere în revendicare grefată pe nulitatea parţială a titlului de proprietate exhibat de pârâta Airport), inclusiv o reevaluare a oportunităţii soluţiei de suspendare a judecăţii cererii în revendicare, considerentele anterior prezentate constituindu-se, deopotrivă, în argumente apte să justifice o atare conduită, inclusiv din perspectiva echităţii şi caracterului rezonabil al duratei procedurii judiciare pendinte.

Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranşa definitiv asupra culpei procesuale a părţilor litigante şi nici a îndreptăţirii acestora la a pretinde obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluţia care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanţei de rejudecare să reanalizeze cererile formulate de către părţile litigante având ca obiect obligarea părţii căzute în pretenţii la plata cheltuielilor de judecată, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile ataşate şi, evident, de poziţia procesuală finală a părţilor referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele Compania Naţională Aeroporturi Bucureşti S.A. şi C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 732 A/2021 din 29 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 mai 2022.