Motion to set aside annulled as unstamped; prior final decision on trademark forfeiture remains in force.

Şedinţa publică din data de 3 mai 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Decizia ce formează obiectul contestaţiei în anulare

Prin decizia nr. 1431 din 22 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin preşedinte A., împotriva deciziei civile nr. 2057A din data de 18 decembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În motivare, a constatat că instanţa de apel, într-o corectă aplicare a dispoziţiilor legale cuprinse în actele normative succesiv adoptate pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a confirmat în cauză capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu a intimatelor reclamante, cu referire la art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Din acest punct de vedere, recurenta contestă concluzia la care curtea de apel a ajuns prin aplicarea art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, susţinând, totodată, că cele două reforme ale profesiei de avocat din 1954 şi 1990, ca şi altele parţiale, ar fi trebuit să genereze multe ordine de ministru pentru înfiinţarea şi a "altor colegii", care, astfel cum s-a dovedit, nu se regăsesc în Arhivele Ministerului Justiţiei sau la Arhivele Naţionale.

Recurenta a mai susţinut că acestor "colegii" cu existenţă juridică nedovedită, le-a fost aplicat de instanţa de apel art. 12 al Decretului-lege nr. 90/1990 de schimbare a denumirii în "barouri".

Înalta Curte reţine că, în soluţionarea excepţiei lipsei capacităţii procesuale a intimatei reclamante, instanţa de apel s-a raportat la prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 281/1954, potrivit cărora:

"Colegiile de avocaţi sunt organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică, constituite pe regiuni, al căror sediu se află în localităţile de reşedinţă ale tribunalelor regionale."

Înalta Curte a apreciat că, în raport de art. 5 alin. (3) din Decretul nr. 281/1954, curtea de apel în mod corect a interpretat această normă ca permiţând Ministrului Justiţiei constituirea şi a altor colegii de avocaţi, în alte unităţi administrativ-teritoriale (corespunzătoare organizării administrative a teritoriului României de la acel moment), altele decât cele constituite direct prin efectul legii, anume cele menţionate la art. 5 alin. (1) - colegiile de avocaţi constituite pe regiuni, cu sediul în localităţile de reşedinţă ale tribunalelor regionale şi cel menţionat la alin. (2) - Colegiul de avocaţi al regiunii Bucureşti şi al Capitalei Republicii Populare Române.

Norma citată nu poate primi interpretarea propusă de către recurenta-pârâtă, în sensul că pentru înfiinţarea tuturor colegiilor de avocaţi era necesară emiterea unor ordine de către Ministrul Justiţiei, deci, şi pentru colegiile de avocaţi constituite pe regiuni ori pentru colegiul regiunii Bucureşti şi al Capitalei Republicii Populare Române, acestea din urmă fiind constituite ope legis, fără a fi necesară efectuarea vreunei alte formalităţi, continuând personalitatea juridică a celor recunoscute prin actele normative anterioare prin care această profesie era organizată (Decretul nr. 39/1950 şi Legea nr. 3/1948).

Consecutiv Decretului nr. 251/1954, a fost adoptat Decretul-lege nr. 90/1990 care, la art. 12 a prevăzut: "De la data adoptării prezentului decret-lege se înlocuiesc, în cuprinsul Decretului nr. 281/1954, termenii de: … colegiu de avocaţi cu barou, consiliul colegiului şi consiliu cu consiliul baroului de avocaţi (...)."

În virtutea acestei norme, instanţa de apel a constatat că fostele colegii de avocaţi au devenit, prin efectul acestui nou act normativ, baroruri de avocaţi.

Totodată, art. 3 alin. (5) din acelaşi Decret-lege stabilea că "Uniunea avocaţilor din România şi barourile au personalitate juridică."

Înalta Curte a respins susţinerea recurentei, în sensul că instanţa ar fi aplicat greşit art. 14 din Decretul-lege nr. 90/1990, normă care, în opinia sa, ar fi condus la constatarea faptului că organele profesiei de avocat nu au fost constituite în condiţiile legii, cu motivarea că prin acest text de lege nu se neagă dispoziţiile art. 3 alin. (5) din Decretul-lege, câtă vreme art. 14 nu privea constituirea Uniunii avocaţilor şi România şi a barourilor, ci constituirea organelor Uniunii avocaţilor din România: Congresul avocaţilor din România, Consiliul Uniunii avocaţilor din România, Comisia permanenta a uniunii, Preşedintele uniunii, Adunarea generală a baroului, Consiliul baroului şi Decanul baroului, menţionate ca atare de art. 3 alin. (4) din Decretul-lege nr. 90/1990.

Pe de altă parte, s-a constatat că prevederile art. 4-8 din acelaşi Decret-lege sunt dedicate modalităţii de constituire legală a acestor organe ale Uniunii avocaţilor din România, norme care trebuiau urmate în aplicarea prevederilor art. 14 invocate de către recurentă.

Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, act normativ care, la art. 43 alin. (2), în forma iniţială a legii, prevedea:

"Baroul are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu", iar potrivit art. 52 alin. (2) din aceeaşi formă a legii:

"Uniunea are personalitate juridică, patrimoniu şi buget propriu."

În forma succesivă a legii, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2004, la art. 57 alin. (2) şi (5) se prevede astfel:

"(2) U.N.B.R. este persoană juridică de interes public, are patrimoniu şi buget proprii. (…) (5) U.N.B.R. este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România."

În raport de dispoziţiile legale menţionate, Înalta Curte constată că în mod legal instanţa de apel a reţinut că reclamantele au personalitate juridică, recunoscută prin legi speciale succesive şi, prin urmare, au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu, aşadar, capacitate procesuală, în sensul prevederilor art. 32 alin. (1) lit. a) din C. proc. civ.

Existenţa unor acte normative cu caracter special privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat exclud de la aplicare prevederile dreptului comun, anume dispoziţiile C. civ. sau cele ale Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, în aplicarea principiului fundamental de drept specialia generalibus derogant.

Concluzia anterioară este stabilită ca atare şi în considerentele Deciziilor nr. 195 din 27 aprilie 2004 şi nr. 260 din 12 mai 2005 ale Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a înlăturat şi susţinerea recurentei pârâte, în sensul că instanţa de apel nu ar fi făcut dovada dobândirii personalităţii juridice în baza unuia dintre modurile prevăzute de lege, reţinând că în dosarul curţii de apel, pe baza interpretării probelor administrate în cauză, s-a constatat că actul iniţial invocat de pârâtă în scopul justificării capacităţii sale civile a fost încheierea din 30.07.2003, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică B. din Alba Iulia.

S-a apreciat că încheierea invocată face dovada dobândirii personalităţii juridice prin înscrierea în Registrul Asociaţiilor a Filialei sus-menţionate, în condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000, fără însă a putea fi reţinută drept dovadă pentru dobândirea personalităţii juridice de către pârâta însăşi, chiar în condiţiile în care filiala menţionată ar fi înfiinţat 42 de barouri prin hotărâri statutare şi, ulterior, la Congresul din 20 iunie 2004, ar fi adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România etc., având în vedere lipsa unei dispoziţii legale care să abiliteze această filială să înfiinţeze structuri proprii organizării şi exercitării profesiei de avocat, în afara celor reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 51/1995.

De asemenea, au fost înlăturate în mod corect de curtea de apel şi referirile pârâtei la prevederile C. civ. ca fiind pretinsa sursă legală a personalităţii sale juridice, întrucât normele dreptului comun nu pot fi incidente în condiţiile existenţei unei legi speciale pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, astfel cum deja s-a arătat.

Mai mult decât atât, fiind vorba despre pretinse acte constitutive de la nivelul anilor 2003 - 2004, Înalta Curte a constatat că incidenţa dispoziţiilor noului C. civ. (art. 194 alin. (1) lit. b) era exclusă, date fiind şi prevederile art. 6 din Legea nr. 287/2009 cu privire la aplicarea în timp a legii, noul C. civ. intrând în vigoare la 1 octombrie 2011.

Înalta Curte a înlăturat şi argumentul recurentei, referitor la inaplicabilitatea prevederile Legii nr. 255/2004, pe motiv că legea civilă nu retroactivează, iar la data adoptării acestui act normativ C. era deja înfiinţată, cu motivarea că actul normativ evocat are drept obiect de reglementare încetarea de drept a oricărei alte forme de exercitare paralelă a profesiei de avocat, încetarea de drept producându-şi efectele pentru viitor, de la data intrării în vigoare a legii, astfel încât, această soluţie legislativă nu intra în contradicţie cu principiul neretroactivităţii legii civile.

La data intrării în vigoare a Legii nr. 255/2004 (25 iunie 2004, având în vedere că Legea nr. 255/2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 559 din 23 iunie 2004, legea intrând în vigoare la 3 zile de la data publicării) au încetat de drept şi efectele încheierii din 30.07.2003, pronunţată de Judecătoria Tg. Jiu în dosarul nr. x/2003, definitivă şi irevocabilă, prin care a fost acordată personalitate juridică B. din Alba Iulia.

Recurenta a susţinut că această filială ar fi înfiinţat 42 de barouri prin hotărâri statutare, iar la Congresul din 20 iunie 2004 s-a adoptat Actul constitutiv al Uniunii Avocaţilor din România, denumire care ar fi devenit aceea de Uniunea Naţională a Barourilor din România, la Congresul din 27 iunie 2004.

Cum înfiinţarea Uniunii Naţionale a Barourilor din România (la care s-a făcut anterior referire) constituie un act subsecvent încheierii Judecătoriei Tg. Jiu din 30.07.2003 prin care s-a acordat personalitate juridică B. din Alba Iulia, încheiere desfiinţată de drept prin efectul Legii nr. 255/2004, rezultă că în mod legal curtea de apel a constatat că pârâta nu are personalitate juridică dobândită în condiţiile legii, având în vedere că Filiala este cea care a organizat Congresul menţionat care a hotărât "prin act constitutiv înfiinţarea Uniunii Avocaţilor din România", devenită Uniunea Naţională a Barourilor din România (recurenta pârâtă din cauză).

În acest condiţii, Înalta Curte a constatat că, într-o corectă aplicare a prevederilor art. 46 alin. (1) lit. d) rap. la art. 3 lit. i) din Legea nr. 84/1998, curtea de apel a confirmat soluţia primei instanţe privind decăderea pârâtei din drepturile conferite prin înregistrarea mărcii "Uniunea Naţională a Barourilor din România", pentru neîndeplinirea cerinţei privind calitatea de subiect de drept cu capacitate de a dobândi drepturi şi obligaţii juridice, în absenţa condiţiei personalităţii juridice, cerinţă care trebuie să subziste pe toată durata de valabilitate a înregistrării mărcii.

2. Contestaţia în anulare declarată în cauză

Împotriva hotărârii menţionate la pct. 1, recurenta pârâtă a formulat contestaţie în anulare, printr-o simplă declaraţie, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

II. Considerentele Înaltei Curţi

Analizând excepţia netimbrării contestaţiei în anulare, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Actele normative referitoare la taxele judiciare de timbru interzic, prin norme imperative, soluţionarea unei cereri pentru care nu s-a făcut dovada plăţii taxelor judiciare de timbru corespunzătoare.

Potrivit art. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti, cu excepţiile prevăzute de lege, se timbrează în raport cu criteriile stabilite în respectiva lege.

Totodată, art. 33 alin. (1) din actul normativ mai sus citat prevede că:

"taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat". Dispoziţiile art. 197 din C. proc. civ. stipulează că neîndeplinirea obligaţiei de plată până la termenul stabilit se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii, aceste prevederi fiind incidente şi în cauza pendinte, prin raportare la art. 508 alin. (1) din C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile art. 26 alin. (1) din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, taxa judiciară de timbru datorată pentru contestaţia în anulare este de 100 RON.

În cauză, contestatoarei i-a fost adusă la cunoştinţă obligaţia de a depune la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru aferente contestaţiei în anulare prin înştiinţarea din 11 octombrie 2021, potrivit dovezii de înmânare a citaţiei, aflate la fila nr. x în prezentul dosar, care a fost semnată de primire de reprezentantul contestatoarei, precum şi prin citaţia primită la 14 aprilie 2022, aflată la fila x.

La termenul de judecată acordat în cauză, Înalta Curte a constatat că Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin A. nu s-a conformat obligaţiei de timbrare, procedural comunicată, cum rezultă şi din referatul întocmit de grefa instanţei şi aflat la fila x; în consecinţă, va face aplicarea dispoziţiilor art. 508 alin. (1) raportat la art. 197 din C. proc. civ. şi va anula contestaţia în anulare, ca netimbrată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează, ca netimbrată, contestaţia în anulare formulată de contestatoarea Uniunea Naţională a Barourilor din România, prin A., împotriva deciziei nr. 1431 din data de 22 iunie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 mai 2022.