Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 910/2022 AI generated

Revolution shooting damages claim barred as time-barred under Decree No. 167/1958.

Case Number Decizia nr. 910/2022
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Dismissed

Legislator summary

AI generated

The High Court of Cassation and Justice rejected the claimant's appeal as unfounded, thereby upholding the lower courts' decisions that dismissed the claim for moral and material damages against the Romanian State as time-barred. The claimant sought damages for injuries from being shot during the December 1989 Revolution, invoking the State's liability as principal for its subordinate's acts, with the claim filed in January 2021—over 31 years after the incident. The Court held that the limitation period was governed by Decree No. 167/1958 (effective at the time of the act), not the 2009 Civil Code, because the prescription period began before the new code entered into force; under Article 8 of the decree, the three-year period ran from when the claimant knew or should have known of both the damage and the person liable, which was at the latest by December 22, 1989, given the notorious nature of the events. The Court also rejected arguments that the limitation period should be extended or made imprescriptible because the underlying act was a crime against humanity, as criminal and civil liability prescriptions are autonomous; no interruption or suspension of the limitation period was proven before 2014, and the claimant's late claim was therefore barred.

Legislator headnote

AI generated

art. 1394 C. civ, art. 6 alin. (4) C. civ, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 1000 alin. (3) C. civ, art. 488 pct. 6 C. proc. civ, art. 488 pct. 8 C. proc. civ; Revolution shooting damages claim barred as time-barred under Decree No. 167/1958: The claimant sought damages for injuries from being shot during the December 1989 Revolution, invoking the State's liability as principal for its subordinate's acts, with the claim filed in January 2021—over 31 years after the incident. The Court held that the limitation period was governed by Decree No. 167/1958 (effective at the time of the act), not the 2009 Civil Code, because the prescription period began before the new code entered into force; under Article 8 of the decree, the three-year period ran from when the claimant knew or should have known of both the damage and the person liable, which was at the latest by December 22, 1989, given the notorious nature of the events. The Court also rejected arguments that the limitation period should be extended or made imprescriptible because the underlying act was a crime against humanity, as criminal and civil liability prescriptions are autonomous; no interruption or suspension of the limitation period was proven before 2014, and the claimant's late claim was therefore barred.

Keywords

AI generated
criminal damage civil liability crimes against humanity limitation periods statute of limitations bar forfeiture of right

Cited Legislation

AI generated
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
Art. 496 C. proc. civ.

Basis for dismissing the appeal as unfounded.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe la 13 ianuarie 2021, sub dosar nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, inclusiv dobânda legală aferentă, calculată de la data producerii prejudiciului şi până la achitarea efectivă, cu titlu de daune morale; la plata de daune materiale (al căror cuantum îl va indica precis după administrarea probei cu expertiza de specialitate în domeniul contabilitate, care va stabili diferenţele de venit ale reclamantei după rănirea prin împuşcare).

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 886/PI din 12 mai 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de către pârâtul intimat prin întâmpinare şi a fost respinsă cererea de chemare în judecată a reclamantei apelante ca prescrisă, fără cheltuieli de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 172 din 30 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a fost respins apelul reclamantei apelante A. împotriva sentinţei civile nr. 886 din 12 mai 2021 a Tribunalului Timiş.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 172 din 30 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs recurenta- reclamantă A., solicitând casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv că instanţa de control judiciar a interpretat şi aplicat greşit dipoziţiile privind principiul neretroactivităţii legii civile, în sensul aplicării legii în afara limitelor sale.

Învederează că prin răspunsul la întâmpinare depus în faţa instanţei de fond a analizat dispoziţiile din Decretul nr. 167/1958, cu trimitere la condiţiile şi momentul de la care, în accepţiunea textelor relevante, ar începe să curgă termenul de prescripţie. Arată că a invocat art. 8 din actul normativ anterior menţionat, afirmând că momentul de la care curge prescripţia este reprezentat atât de cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei. Susţine că a arătat cum că autorii faptelor petrecute în timpul Revoluţiei din 1989 au rămas necunoscuţi o perioadă semnificativă de timp şi doar odată cu soluţia de clasare, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana preşedintelui B.. Afirmă că acestea reprezintă motivele pentru care recurenta a apreciat că, în cauză, nu este incidentă prescripţia dreptului material la acţiune, al cărui termen curge de la data pronunţării soluţiei de clasare pronunţată în dosarul nr. x/2014, ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ., însă, contrar celor reţinute de instanţa de apel, acest fapt nu înseamnă că s-a dorit invocarea a două texte de lege.

Afirmă că instanţa de apel mai arată că printr-o interpretare logică ar rezulta, aşa cum este cazul de faţă, că în cazul prescripţiilor începute şi împlinite sub imperiul reglementării anterioare, sunt aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, iar nu Legea nr. 287/2009 privind C. civ., însă din moment ce, urmare a analizei întreprinse în cauză, recurenta a concluzionat că termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare din dosarul nr. x/2014, nu Decretul nr. 167/1958 este aplicabil, dar totuşi, analiza incidenţei sau nu a prescripţiei, a trebuit să plece inclusiv de la analiza dispoziţiilor acestui din urmă act normativ.

Arată că instanţa de apel a reţinut că oricum este incidentă, în cauză, prescripţia dreptului material la acţiune, susţinând că au fost trimise în judecată o serie de persoane implicate în evenimentele din timpul Revoluţiei Române din 1989, fără a preciza clar care este semnificaţia acestei trimiteri în judecată. Afirmă că, sub acest aspect, au fost preluate apărările intimatului Statul Român, fără ca instanţa de apel să dezvolte propriile argumente şi fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidenţa prescripţiei, hotărârea fiind nemotivată, astfel că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ.

Recurenta afirmă că instanţa de apel nu arată în ce măsură persoana reclamantei are legătură cu respectivele trimiteri în judecată şi condamnări, dacă a făcut parte din proces, dacă respectivele persoane au fost vinovate de ce i s-a întâmplat sau dacă au fost doar nişte prepuşi, care au acţionat la comanda fostului preşedinte. Susţine că existenţa respectivelor condamnări nu echivalează cu o cunoaştere a autorului faptelor petrecute în perioada relevantă.

Arată că instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a noţiunii de autoritate de lucru judecat, în sensul că menţionează condamnarea şi executarea fostului preşedinte, la 25 decembrie1989, indicând că s-ar fi cunoscut încă de atunci cine este autorul faptei. Susţine că respectivul proces a fost unul ce nu a respectat garanţiile procesuale în vigoare, a fost imposibilă constituirea de parte civilă, dar şi a cunoaşte, în mod exact, care este motivul condamnării şi executării fostului preşedinte, tocmai din aceasta cauză, doar după analiza din dosarul nr. x/2014, s-a stabilit că acesta se face vinovat de represiunile din perioada 17 decembrie - 22 decembrie 1989.

Învederează că inclusiv instanţa de apel a arătat că a fost imposibil a se cunoaşte, la momentul exercitării violenţelor asupra manifestanţilor, cine au fost autorii faptelor, tocmai acesta este şi motivul pentru care se urmăreşte răspunderea fostului preşedinte, în calitate de comitent. Arată că legea dă posibilitate ca acţiunea să fie îndreptată direct împotriva comitentului pentru faptele prepuşilor, astfel că instanţa de apel, printr-o interpretare şi aplicare corecte a normelor legale, nu trebuia să reproşeze faptul că în cauză se tinde la atragerea răspunderii fostului preşedinte, şi nu a altor persoane din subordinea acestuia, în condiţiile în care la ordinele acestuia din urmă s-a acţionat şi s-au produs pagubele reclamate.

Invocă dispoziţiile art. 1394 C. civ. şi arată că infracţiunile contra umanităţii şi de genocid sunt imprescriptibile, context în care acelaşi caracter imprescriptibil îl va avea şi prezenta acţiune în răspundere civilă delictuală pentru repararea prejudiciului produs prin aceste infracţiuni, chiar dacă nu mai poate fi alăturată acţiunii penale în procesul penal.

Mai arată că, în cauză, nu se face o confuzie, cum greşit reţine instanţa de apel, între dreptul valorificat prin acţiune şi ceea ce a generat naşterea acestui drept, acţiunea fiind una în angajarea răspunderii civile delictuale, dreptul subiectiv fiind unul de creanţă.

Susţine că imprescriptibilitatea crimelor contra umanităţii sau altfel spus, atunci când despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică şi dreptului la acţiunea în răspundere civilă, aceasta în condiţiile în care termenul de prescripţie a început să curgă odată cu soluţia de clasare dispusă în dosarul nr. x/2014, deci sub imperiul C. civ. actual, în cauză neputându-se pune problema unei depăşiri a funcţiei jurisdicţionale de către instanţa de judecată, cum greşit s-a arătat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 20 decembrie 2021, fiind repartizată aleatoriu Completului nr. 8.

Prin rezoluţia din 16 februarie 2022, a fost fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică.

La acest termen de judecată, instanţa a reţinut cauza în pronunţare asupra recursului formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În esenţă, reclamanta solicită despăgubiri materiale şi morale Statului român în considerarea calităţii acestuia de comitent pentru fapta prepusului său, fostul dictator B., preşedintele ţării la acea epocă, demersul judiciar având ca obiect o cerere în pretenţii întemeiată în drept pe răspunderea civilă delictuală, invocându-se săvârşirea unei fapte ilicite în luna decembrie a anului 1989, soldată cu rănirea sa prin împuşcare.

Acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, instanţa de fond reţinând că reclamanta a cunoscut atât prejudiciul produs, cât şi persoana responsabilă încă de la data producerii faptei. Cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna ianuarie a anului 2021, la peste 31 de ani de la data producerii faptei. În cauză nu s-a dovedit că ar fi intervenit o suspendare sau întrerupere a cursului prescripţiei în condiţiile art. 13 şi 16 din Decretul nr. 167/1958, reclamantei acordându-i-se un termen de judecată în mod expres pentru a dovedi intervenirea unui astfel de eveniment.

La rândul său, instanţa de apel a menţinut soluţia, apreciind că prescripţia extinctivă a început să curgă sub regimul juridic reglementat de Decretul nr. 167/1958 atât prin raportare la data cunoaşterii pagubei (necontestată), cât şi a celui răspunzător de producerea ei, urmând ca aceasta să fie guvernată în întregime de acest act normativ.

A înlăturat ca lipsit de fundament legal, argumentul reclamantei cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ..din 2009, întrucât dispoziţiile legale invocate aparţin reglementării noului C. civ., respectiv ale Legii 287/2009, iar în speţă, în temeiul art. 6 alin. (4) C. civ..din 2009 coroborat cu art. 201 din Legea nr. 71/2011, prescripţia extinctivă este guvernată de prevederile Decretului lege nr. 167/1958.

Cu privire la imprescriptibilitatea dreptului material la acţiunea dedusă judecăţii, pe motiv că fapta ilicită imputată prepuşilor pârâtului intimat reprezintă o crimă împotriva umanităţii, pentru care răspunderea este imprescriptibilă, instanţa de apel a considerat că ceea ce are relevanţă în dezlegarea problemei prescripţiei în materie civilă este natura dreptului valorificat prin acţiune, iar nu izvorul acestuia, reclamanta făcând o confuzie între dreptul valorificat prin acţiune şi fapta ce a generat naşterea acestui drept.

În speţă, acţiunea dedusă judecăţii este o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, prin care reclamanta a solicitat obligarea pârâtului intimat la plata de despăgubiri băneşti cu titlu de daune morale şi materiale, pentru prejudiciul cauzat acesteia prin împuşcare în timpul Revoluţiei din decembrie 1989, mai exact la data de 17.12.1989.

Prin urmare, dreptul subiectiv civil valorificat în cauză este un drept de creanţă, evaluabil în bani şi, ca atare, are natură patrimonială.

Or, drepturile patrimoniale, cum este şi cel de creanţă valorificat în prezentul litigiu, sunt supuse prescripţiei extinctive, sens în care sunt dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, a cărui aplicabilitate s-a statuat în speţă, potrivit cărora "Dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege", termenul de prescripţie fiind de 3 ani, potrivit art. 3 alin. (1) din acelaşi decret.

Prescripţia răspunderii penale şi aceea a răspunderii civile delictuale sunt autonome, având principii şi reguli proprii. Ca atare, imprescriptibilitatea răspunderii penale nu atrage şi imprescriptibilitatea dreptului la acţiunea în răspundere civilă delictuală, când fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu este şi infracţiune, prescripţia dreptului la acţiune în răspundere civilă delictuală rămânând supusă dreptului comun în materie, adică Decretului nr. 167/1958, în vigoare la data săvârşirii faptelor ilicite.

Ţinând cont de particularitatea faptei ilicite săvârşite, Curtea a reţinut că identificarea persoanei responsabile direct de săvârşirea faptei ilicite este imposibil de determinat. Cum împuşcarea reclamantei a fost făcută de către soldaţi ai Armatei Române care au acţionat la comanda şi ordinul conducătorului suprem de la acea dată, respectiv dictatorul B., răspunderea Statului Român pentru fapta altuia a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută cel mai târziu încă de la data instaurării democraţiei în România, la data de 22 decembrie 1989.

Împrejurarea că, în cursul anului 2016, în dosarul penal vizând infracţiunile săvârşite cu ocazia Revoluţiei din 1989, s-a dispus clasarea cauzei pentru împrejurarea că cel vinovat de producerea acesteia, respectiv B., a decedat nu poate duce la concluzia că doar de la acea dată reclamanta a cunoscut pe cel responsabil de producerea prejudiciului.

Critica recurentei întemeiată pe dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea soluţiei de respingere a apelului, recurenta susţinând că instanţa de apel a preluat apărările intimatului Statul Român, privind precedentele trimiteri în judecată fără să dezvolte propriile argumente şi fără a arăta care sunt motivele pentru care aceste trimiteri în judecată ar fi decisive cu privire la incidenţa prescripţiei, hotărârea fiind nemotivată.

Verificând conţinutul deciziei apelate, Înalta Curte constată că afirmaţiile pârătului, deşi consemnate în decizie în partea care redă susţinerile părţilor, au fost înlăturate prin raţionamentul judiciar al instanţei care a vizat exclusiv argumentele pentru care în cauză operează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, valorificând normele de drept incidente prin raportare la aspectele deduse judecăţii prin motivele de apel, astfel încât motivul de recurs invocat nu se susţine.

Referitor la dreptul material incident şi la modalitatea în care acesta a fost aplicat sau interpretat, Înalta Curte constată că nici acest motiv de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primit.

Astfel, recurenta a susţinut, în esenţă, că momentul de la care curge prescripţia este reprezentat atât de cunoaşterea pagubei, cât şi a persoanei care răspunde de săvârşirea ei. Susţine că doar odată cu soluţia de clasare, pronunţată în dosarul nr. x/2014, a fost cunoscut autorul faptelor comise în perioada 16 decembrie 1989-22 decembrie 1989, în persoana preşedintelui B., ceea ce ar duce la concluzia că termenul curge după intrarea în vigoare a Noului C. civ.. În acest context, a susţinut aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1394 C. civ. şi caracterul imprescriptibil al acţiunii civile ce decurge din prejudiciul produs prin săvârşirea unor infracţiuni contra umanităţii şi de genocid, imprescriptibile.

Critica este nefondată. Astfel, în mod corect instanţa de apel a stabilit că aplicabile în cauză sunt dispoziţiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cărora: "Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea" şi nu normele noului C. civ. privind prescripţia având în vedere prevederile art. 6 alin. (4) din acest din urmă act normativ care dispun că "prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

În baza acestui text de lege, acţiunea civilă privind drepturi având un obiect patrimonial, chiar asociată unei cauze penale, se prescrie potrivit dreptului comun în materie reprezentat de Decretul nr. 167/1958, într-un termen de trei ani a cărui dată de începere se stabileşte potrivit regulilor mai sus enunţate, întrucât, sub imperiul acestei legi, prescripţia răspunderii civile are un regim juridic distinct şi autonom, de cea a răspunderii penale. Prin urmare, corect a fost înlăturat de la aplicare art. 1394 din noul C. civ.

În cauză, prescripţia a fost analizată prin raportare la răspunderea civilă delictuală pentru fapta imputată prepusului pârâtului, aspect reţinut în primă instanţă şi necontestat în apel. Din această perspectivă, instanţa de apel a stabilit că prejudiciul a fost cunoscut de reclamantă chiar la data vătămării sale prin împuşcare, respectiv la 21.12.1989, dată de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Susţinerilor recurentei în sensul că autorii faptelor ar fi fost cunoscuţi abia la momentul soluţionării dosarului penal în care aceasta s-a constituit parte civilă (dosar nr. x/2014) li se opune caracterul notoriu al evenimentelor din decembrie 1989. Astfel, momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie se situează, cel mai târziu, la data la care cel care a dispus măsurile represive, B., a fost condamnat şi executat tocmai pentru faptele expuse de către recurentă, nefiind acela indicat de către recurentă, respectiv anul 2019 când s-a pronunţat soluţia de clasare în dosarul penal nr. x/2014 pentru autoritatea de lucru judecat reţinută tocmai în considerarea soluţiei de condamnare anterioare. Este de reţinut faptul că art. 8 alin. (1) din decret se referă la "cel care răspunde" de pagubă, entitate care nu se confundă întotdeauna cu autorul care a cauzat-o, prin urmare nu se poate aprecia că, în cauză, reclamanta nu ar fi putut acţiona, încă de la acea dată, pentru a atrage răspunderea statului pentru fapta prepusului său.

Contrar aserţiunilor recurentei, instanţa de apel nu a analizat autoritatea de lucru judecat a procesului penal intentat dictatorului B., întrucât nu a făcut nicio referire la acest proces sau la modalitatea în care s-a raportat la procesul respectiv Ordonanţa de clasare.

În plus, deşi, de principiu, prescripţia este susceptibilă de suspendare şi de întrerupere în condiţiile expres şi restrictiv prevăzute de lege, cu condiţia ca dreptul la acţiune să fi fost exercitat în termenul defipt de lege, în cauză nu există nicio dovadă în sensul că, înlăuntrul acestuia, reclamanta s-a adresat autorităţilor judiciare în vederea dezdăunării pentru prejudiciul suferit pentru ca manifestarea sa de voinţă să dobândească valenţele unui act întreruptiv al cursului prescripţiei. În concret, nu s-a dovedit că anterior anului 2014, moment aflat în afara termenului de prescripţie, reclamanta s-ar fi constituit parte vătămată sau parte civilă într-un dosar penal iniţiat în termenul de prescripţie, dimpotrivă, prin chiar cererea de apel aceasta a precizat expres că s-a constituit parte civilă în dosarul penal nr. x/2014, neexistând astfel un caz de întrerupere a cursului prescripţiei aplicabil acţiunii reclamantei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 172 din 30 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 aprilie 2022.